Despre relativismul cultural al nebuniei

Există un film cu Al Pacino, numit „88 de minute”,  în care personajul, Jack Gramm, este un profesor de psihologie care încearcă să prindă un criminal inteligent. Personajul lui Pacino spune la un moment dat că „nebunia este un concept legal şi nu un termen psihiatric; şi, în ciuda faptului că este doar un termen legal, nu înseamnă că cineva nu este bolnav”.

Filmul, de altfel, este o porcărie, dar Pacino este, ca de obicei, un mare histrion.

Mai mult decât atât, personajul a mers mai departe şi a zis că „distincţia legală dintre nebunie şi sănătate mintală o face liberul arbitru”. Logic, pentru un fatalist convins, care respinge conceptul de liber-arbitru şi pretinde că destinul îi este „prescris” de o putere superioară (ex: „Facă-se voia Ta!”), nu există o asemenea distincţie. În consecinţă, o asemenea persoană nu poate fi considerată responsabilă pentru actele sale. Nu în cadrul definiţiilor legale actuale.

Aşadar, cine decide dacă o persoană este nebună sau nu? Cine decide normalitatea unei situaţii sau a unui comportament într-o lume dominată de relativisme culturale. De ce unii indivizi dezvoltă afecţiuni patologice şi sunt socotiţi bolnavi mintal numai într-o anumită societate? Ce ne spune, de fapt, acest lucru? Că sănătatea mintală, ca şi onestitatea emoţională, este un relativism cultural.

Doi profesori de filosofie, Tom Cathcart şi Daniel Klein, au scris într-o cărţulie haioasă („Platon şi ornitorincul intră într-un bar”) o explicaţie a adevărului relativ. Să vă exemplific cu cuvintele lor un astfel de relativism. Deci, Chuang Tzu s-a trezit într-o zi, după ce visase că era un fluture; sau, s-a întrebat pe bună dreptate Chuang Tzu, poate că era de fapt un fluture care visase că era Chuang Tzu.

Întrebarea care răsare în mod firesc: a fost Chuang Tzu nebun? La vremea respectivă poate ca nu, dar conform definiţiilor stricte ale normalităţii societale din ziua de azi, probabil. Acum ni se pare doar un înţelept cel care vorbea în dodii, iar noi ne străduim ca snobii, care cad într-un extaz ignorant în faţa unei tâmpenii estetice, să desluşim sensurile metalimbajului lui abscons.

Benjamin Franklin a definit nebunia ca făcând acelaşi lucru, mereu şi mereu, însă aşteptând rezultate diferite de fiecare dată. Din perspectiva asta, cu toţii suntem puţin nebuni.

Termenul de nebunie, pe de altă parte, nu mai este folosit în tagma de specialitate decât la vreun congres psihiatric unde fac cu toţii glume despre chestia asta. Ce este aşadar nebunia? Ceva ce violează normele sociale. Tulburarea bipolară, mania, demenţa, toate violează un set de norme, şi nu neapărat de sănătate. Dar şi hoţia, frauda, plagiatul doctoratelor violează normele sociale, fără ca autorii lor să fie socotiţi nebuni.

Să fie oare nebunia adusă la zi, în mod convenabil, din punct de vedere social? Ce era considerat normal acum 500 sau 1000 de ani să fi încetat să fie catalogat aşa? Au fost cuvintele lui Diogene căutate cu sete de către contemporanii săi sau i s-a sugerat să ia nişte „tranchilizante” sau să fie internat la Bălănceanca Mall, pentru că trăia în fundul gol într-un butoi şi mânca exclusiv ceapă? Pe vremuri, cei care vorbeau în dodii erau puşi la loc de cinste şi consideraţi profeţi. Din nefericire, acele vremuri nu sunt foarte îndepărtate şi sunt multe cazuri în care oameni cu patologii desprinse din Manualul de Statistică şi Diagnostic conduc partide, formează secte, vindecă forme de cancer sau sunt chiar preşedinţi de ţară.

Dicţionarele definesc nebunia ca violări ale normelor sociale, comportamentale sau de expectanţă. Dacă suntem sub nivelul aşteptărilor? Dacă dezamăgim societatea? Ce ni se întâmplă?

Fără îndoială, crima este un tip extrem de dezamăgire socială, dar nu este în mod egal dezamăgitor dacă ne tăiem venele, luăm droguri, ne bem minţile, citim horoscopul şi credem prosteşte în constelaţii care nu au nici în clin şi nici în mânecă cu ce ni se întâmplă în ziua respectivă sau peste un an, dacă avem viziuni sau facem vizite astrale la domiciliu?

Nu este un „psihic”, cel care pretinde că vede spirite sau citeşte în palme, flăcări mov, zaţ de cafea sau mercur (şi, în mod ironic, este plătit pentru asta), „deranjat mintal” (asta în cazul în care nu este şarlatan)? Nu? De ce? Pentru că psihicul ne dictează ce vrem să auzim şi cel care îşi taie venele lângă noi, nu? Ambii (şi tăietorul de vene şi şarlatanul) violează normele sociale, corect? Deci nu putem avea standarde duble, punându-l pe unul pe medicaţie şi pe celălalt nu. Cine e autoritatea în materie de sănătate mintală? În cazul de faţă, legea.

Mass-media şi industria de divertisment abundă în astfel de spectacole care sunt în afara normelor sociale şi ştim cu toţii ce succes de casă au. Mai mult decât atât, cu toţii dorim în secret să avem abilităţi să vedem stafii şi să auzim voci (e şi un serial cu Jeniffer Love Hewitt care a ajuns pe la sezonul X, în care personajul comunică cu cei morţi).

Dacă filmele sunt un tip de escapism şi le urmărim cu ardoare, nu suntem de fapt la fel de nebuni ca şi personajele cu care ne identificăm sau pe care le delegăm să acţioneze în numele nostru? Eroii filmelor sunt faţete ale eului nostru care fac ceea ce noi nu putem face.

Dacă normalitatea echivalează cu a fi adecvat, ce se întâmplă cu cei care nu se potrivesc în matricea „adecvării”? Sunt reeducaţi.

Au existat şi zile în istoria omenirii în care viziunile şi divinaţia erau apreciate de către cei înţelepţi. În Grecia sau Roma Antică, asemenea tehnici erau adulate de filosofi şi demos în egală măsură. Cuvintele înţelepte cu aure tainice de mister erau pe post de răspunsuri cu înţelesuri ascunse. Ca şi bibliomanţia, unde fiecare text deschis întâmplător (aşa-zisul „citit al Scripturii”, bunăoară), are un înţeles pentru cel care îl citeşte, acele cuvinte aveau sens pentru antici. Şi pentru unii contemporani.

Din prea multă sete de sens, suntem gata să credem şi să dăm sens oricărui simbol care până ieri nu ne-a zis nimic, plăcuţelor de înmatriculare de la maşini, icoanelor, feţelor de pe feliile de pâine prăjită, craterelor de pe lună şi zeilor obscuri.

Pentru că, finalmente, găsirea unui sens extern este cel care ne aliniază intern, trăirile noastre nepetrecându-se în realitate, ci in semnificatia pe care o dăm realităţii.