Reeducare versus torţionari

Ce trebuie ştiut? Toate victimile care au trecut prin acest Iad al temniţelor comuniste au avut parte de diverse metode de înjosire. Iar victimele care mai sunt încă în viaţă îşi trăiesc ultimele clipe de umilinţă în paralel cu mulţumirea profesională a acestor profesionişti ai administrărilor durerii şi înjoselii umane ... unii uitaţi, alţii recompensaţi !

Istoria torţionarilor şi a victimilor acestora, referindu-ne în special la sistemul concentraţionar aplicat intelectualităţii române care s-a manifestat contra regimului comunist ce se intaura în România anilor de tristă amintire de după Al II-lea Război Mondial, poate fi cuprinsă în ciclul “enigme ale istoriei României”!

Vorbesc de enigme deoarece astfel ni se înfăţişează aceste aspecte despre care s-au vehiculat anumite controverse, dar nu a fost supusă dezbaterii publice cât impunea şi solicita această temă de un deosebit interes naţional: victimile sistemului comunist şi responsabilitatea socială faţă de aceştia!

Identificăm o temă discutată cu predilecţie în cercurile restrânse ale specialiştilor domeniului-marginalizaţi, şi în cercurile, din ce în ce mai restrânse, ale foştilor torturaţi, schingiuiţi, mutilaţi, înjosiţi, neglijaţi, uitaţi, portdrapelurile esenţei neamului românesc, rezistenţă spirituală şi morală a culturii române, sacrificându-se pentru neam şi ţară. Mă întreb însă: a cui ţară? Iar dacă pare o întrebare neverosimilă, poate reprezenta o ipoteză de bază, în desluşirea sensului acestei întrebări, cu atât mai mult cu cât vom încerca să ne raportăm la un studiu imaginar ce s-ar putea intitula: “Cât şi ce din ţara care a fost cândva, mai găsim astăzi în ţara care este?”, studiu ce poate fi aplicat la toate nivelele structurale de analiză ale societăţii româneşti.

“Ridică-ţi, popor român, ochii spre cer şi atunci n-ai să mai confunzi umilinţa (care este cea mai mare virtute) cu laşitatea (care este egală cu trădarea) …” (Gheorghe Andreica, Constanţa, 13.06.2000)

Dacă evaluăm situaţia de după anul de graţie 1989, observăm cum este scoasă de la naftalină, din când în când, câte o relicvă torţionară, osificată în gând şi suflet, prăfuită de amintirea acţiunilor de o înaltă ţinută profesională privitoare la purificarea şi îndreptarea ideologică aplicate răilor neamului, o relicvă - exponat al torţionarilor ce nu cu de multă vreme apusă a mutilat floarea tinerimii şi a intelectualităţii române postbelice, propulsând îndemnul bolşevic şi materialismul istoric pe direcţia obietivului prestabilit de a crea „omul de tip nou”, şi vom rămâne, totodată, surprinşi de umanismul debordant cu care îşi face autocritica şi îşi deplânge bătrâneţile, uitând de atrocităţile şi monstruozităţile îndreptate împotriva firii omeneşti !

Acelaşi Gheorghe Andreica susţinea că „oculta comunistă a mizat pe dispariţia victimelor, ca astfel să rămână pentru istorie doar „adevărurile” ticluite de securişti. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.”

Acest personaj pus în discuţie astăzi, al patrulea torţionar deconspirat,  fostul comandant al coloniei de muncă forţată Columbia de la Cernavodă, Căpitanul în rezervă Florian Cormoş, în vârstă de 87 ani, pentru care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începerea urmăririi penale pentru infracţiuni contra umanităţii, nu vine decât să întărească ideea că istoria noastră recentă încă se scrie!

Pentru a înţelege gravitatea faptelor săvârşite de către aceşti torţionari, trebuie să facem recurs la memorie.

Andrei Muraru, vorbind despre una din figurile „galerie torţionarilor comunişti”,  reeducatorul Gheorghe Crăciun de la Aiud, aminteşte memorabilul răspuns al acestuia atunci când a fost întrebat, într-un interviu de televiziune de după 1989, asupra scopului „reeducării de la Aiud” din perioada 1958 – 1964, în care acesta afirma că „dorea să-i aducă pe deţinuţii politici din Iad în Purgatoriu, redându-le „statutul de oameni””(citat din A. Muraru).

„Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc apocalipsei.” (Aurel Vişovan)

Oprindu-se asupra noţiunii de „reeducare”, victima Ioan Ianolide, în lucrarea sa „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. 1982”, afirma că această noţiune are „în contextul marxism-leninismului un cu totul alt conţinut.

Marxism-leninismul îl declară pe om Dumnezeu. Natura, viaţa, societatea şi sufletul trebuie supuse legilor materialismului istoric. Cei mai mari duşmani ai materialismului istoric sunt Dumnezeu şi sufletul. Acestea trebuie în primul rând distruse. (...) Sufletul trebuie distrus pentru că nu poate fi supus.”

În continuare, argumentarea lui I. Ianolide afirmă că „educarea în spiritul materialismului istoric - adică „reeducarea”- este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe.(...)

Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raţionalismului, al autozeificării, al materialismului şi al ateismului.(...)

Explicaţia mai simplă a reeducării o dă pedagogia celebră a lui Macarenco. Acest pseudo-pedagog a fost un mare fariseu.”

Iar concluzia la care ajunge I. Ianolide este următoarea:

“Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoarele criminale, încât nu poate da greş. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria (...) dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire şi distrugere morală a individului.

În Piteşti reeducarea n-ar fi putut da rezultate  dacă nu erau realizate câteva condiţii prealabile: teroarea, izolarea, surpriza, lipsa răspunderii.

Foamea făcuse din acei tineri schelete. (...)

Toate legăturile cu familia au fost întrerupte (...).

Timp de 17 ore pe zi erau obligaţi să vegheze, fără dreptul de a aţipi ori de a se lungi pe paturi. (...)

În afară de bătaie se pedepsea cu „beciul”. Era o izolare amenajată la subsolul închisorii. (…) Pe jos au fost turnate cantităţi mari de fecale, formându-se o mocirlă greu-mirositoare şi infectă (…).

(...) o nouă formă de reeducare: prin tortură.”

I. Ianolide conchide : „S-au practicat toate sistemele de tortură.”

Din punct de vedere al etapelor administrării „reeducării”, I. Ianolide identifică patru etape fundamentale, etape pe care nu cred că vi le-aţi fi putut imagina :

“1. distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la “şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării.

2. „autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris.(...) Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva.

3. batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu.

4. angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi.”

Alte metode utilizate de către torţionari pe parcursul dezvoltării fenomenului reeducării, după cum identifică şi Marius Cristea, au fost „metodele lente, şocurile psihice, picătura chinezească şi mutaţiile de natură să dezechilibreze psihicul deţinuţilor.”

Pentru a ne putea formula o idee asupra vinovăţiei acestor torţionari, sau pentru a judeca faptele şi nu oamenii, voi enumera alte câteva acţiuni de denigrare şi degradare a omului la care s-a recurs în perioada exercitării atribuţiilor de serviciu, acţiuni executate conştient, constant şi într-o anumită perioadă de timp, monitorizate de către facorii de răspundere superiori, în cunoştinţă de cauză, şi care şi-au dat acordul. Iar alţii mai mari care să le fi dat alte ordine nu erau. Deci cine se va face vinovat de acţiunile reprobabile care sunt astăzi înfierate?

Astfel, Alin Mureşan, vorbind despre elementele de tortură şi represiunea fizică şi psihică, identifică o seamă de chinuri la care au fost supuse victimele sistemului concentraţionar comunist: de la mâncatul într-un picior, statul într-un picior cu ochii la bec ori cu mâinile ridicate timp de câteva zile, sărarea excesivă a mâncării urmată de interzicerea băutului timp de câteva zile (interval după care deţinutului i se oferea apă sărată), sute de genuflexiuni, culcări, tumbe, sărituri ca broasca, obligarea deţinuţilor să se dea cu capul de pereţi ori să se lovească cap în cap, lovituri cu piciorul în ficat, strânsul mâinilor la uşă, scoaterea dinţilor prin lovituri cu pumnul ori piciorul, smulsul părului şi al mustăţilor, arderea feselor cu ţigara, linsul closetului, îndesarea capului în hârdăul cu urine şi fecale până la sufocare, obligarea victimelor să îşi mănânce propriile fecale dacă se scăpau pe ele din cauza bătăii ori presiunii exercitate în momentele în care erau călărite de către alţi deţinuţi, să îşi sărute şi să lingă dosul celorlalţi deţinuţi, să îşi introducă degetul în anus după care să îl lingă, să urineze unul în gura celuilalt, să se scuipe în gură unul pe altul, să se muşte de nas, li se turna mâncarea fierbinte pe gât, până la preferinţa unora dintre agresori faţă de anumite procedee de tortură. Pe de altă parte, multe victime erau puse să asiste la torturarea celorlalte victime, mai ales când una dintre victime era o cunoştinţă ori un prieten. Iar spectacolele care îngrozeau erau cele cu tematică religioasă, liturghii negre puse în scenă de către foşti studenţi la teologie care erau îmbrăcaţi în sutane şi patrafire mânjite cu fecale  şi puşi să facă “împărtăşanii”  cu urină şi fecale, iar în locul crucii li se confecţiona un falus din săpun pe care toţi ceilalşi trebuiau să-l sărute, etc.

Ce trebuie ştiut în acest context? Toate victimile care au trecut prin acest Iad al temniţelor comuniste au avut parte de aceste metode de înjosire administrate de către bătrâneii rezervişti de astăzi care sunt loviţi de amnezie asociată cu diferite alte boli. Iar victimele care mai sunt încă în viaţă îşi trăiesc ultimele clipe de umilinţă în paralel cu mulţumirea profesională a acestor profesionişti ai administrărilor durerii şi înjoselii umane ... unii uitaţi, alţii recompensaţi !

Această problemă nerezolvată solicită imperios actualizarea temei şi introducerea pe ordinea de zi în plenul dezbaterilor publice ... pentru a se încerca o dreaptă repunere în drept a dreptăţii !