Nasc şi-n Basarabia oameni

Una dintre cele mai enervante deprinderi ale românilor este auto-deprecierea. După deceniile de triumfalism comunist, românul este dispus, fără prea mare bătaie de cap, să recunoască faţă de oricine că el este ultimul om, că ţara sa este ultima în toate şi că, în general, românitatea e o cauză pierdută.

Nu stau să analizez aici cauzele acestei deprinderi, la fel de păguboase ca şi triumfalismul comunist şi nombrilismul naţionalist. Constat doar că ea există şi este aproape generalizată.

Iar în Basarabia a fost dusă la extrem. În special intelectualii basarabeni duc resemnarea până la cote apocaliptice. Nici când le dai exemple concrete, de reuşite ale Basarabiei şi basarabenilor, de ieri şi de azi (de la Hasdeu şi Stere la Grigore Vieru şi Ion Druţă), nu reuşeşti să-i convingi că nereuşitele, oricât de numeroase, au cauze concrete, explicabile şi, prin urmare, surmontabile.

Când îi spui unui basarabean că nu marea Românie europeană, ci mica provincie înstrăinată a reuşit să editeze integral opera lui B. P. Hasdeu (în 16 volume, la Editura Ştiinţa condusă de Mircea V. Ciobanu), clatină neîncrezător din cap. Când faci socoteala că vreo 20 din scriitorii români de primă mână trăiesc azi între Prut şi Nistru – ceea ce, procentual, corespunde oarecum cu ponderea Basarabiei, între celelalte regiuni româneşti –, se uită la tine ca la un romantic incurabil, în pofida experienţei critice şi chiar a autorităţii cu care faci recensământul valorilor literare.

Deprinderea e nefastă pentru că deplasează atenţia de la cauzele reale (şi corectabile) ale nereuşitelor la cauze abisale, amânând astfel vindecarea. Acolo unde, aparent, „nu mai e nimic de făcut”, se poate face orice. Şi cam asta se întâmplă în Basarabia, de mult timp încoace. În locul unor analize lucide şi a unei proiecţii în viitor – căci soluţiile pot fi găsite doar în viitor, niciodată în trecut! –, ne scăldăm în proiecţii abisale ale „destinului cristic” şi ale „mioritismului”.

Numai că, în timp ce noi ne văicărim, mai mult sau mai puţin mioritic, alţii, deloc abisali, îşi fac mendrele. Oare e cazul să mai continuăm?