Independenţa României şi schimbul cinic a două provincii româneşti. Cum a fost cedată Basarabia de Sud, la compensaţie cu Dobrogea

Războiul de Independenţă

În 1878, după încheirea războiului ruso-turc, a fost semnat tratatul de pace preliminar de la San Stefano, care a confirmat o serie de schimbări politice în Balcani, inclusiv în România.

În urmă cu 140 de ani, pe 9 mai, se proclama Independenţa  de Stat a României, iar faptele de vitejie ale soldaţilor români  la sud de Dunăre au consfinţit această stare de fapt.

Anul următor, pe partea diplomatică, la San Stefano şi apoi la Berlin, bucuria celor care au trăit acele clipe s-a mai domolit, asta după ce regiunea din sudul Basarabiei, formată din judeţele Tighina, Cetatea Albă şi Ismail, a fost luată aproape cu forţa de Rusia, vechiul nostru aliat din războiul cu Imperiul Otoman.

Zona respectivă, cunoscută drept şi Buceag, a reintrat în  stăpânirea Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856 şi a devenit parte a României create în urma Micii Uniri din 1859. 

“Rusia, obţinând Dobrogea de la Imperiul Otoman, a pus-o pe masa negocierilor şi cu acceptul cancelarului Bismarck, România s-a trezit că pierde cele trei judeţe din sudul Basarabiei şi obţine o nouă provincie, ceea ce pentru toată Europa a părut echitabil, mai puţin pentru români, care ar fi preferat o posesiune în plus şi nu una la schimb. La o documentare mai atentă rezultă că noua provincie românească era  superioară celei din sudul Basarabiei, iar acest aspect este evidenţiat în destule materiale de specialitate”, potrivit istoricului Florin Dîrdală. 

Iată ce atuuri aveau, pe scurt, judeţele din Sudul Basarabiei faţă de cele din Dobrogea, conform  Portretului României interbelice.

Bogăţiile Basarabiei de Sud

În judeţul Cetatea Alba, bogăţiile minerale erau carierele de calcar. Regiunea deţinea 33 de cariere de piatră şi 19 cariere de nisip. Cernoziomul, care acoperă cea mai mare parte a judeţului, este produsul stepei cu păioase care se întindea, până acum 60-70 de ani peste întreg ţinutul. Aceste soluri sunt încă de o fertilitate excepţională, ceea ce a făcut ca stepa să fie înlocuită, mai pe toată întinderea ei, cu lanuri de cereale. Practic, produsele principale erau cerealele care, în anii buni, întreceau necesităţile de consum ale judeţului, lăsând un excedent de circa 20-25.000 vagoane. Pescuitul în mare şi mai ales în bogatul liman al Nistrului constituia un izvor de venituri important pentru populaţie.

Judeţul Tighina era prin excelenţă agricol, cu renume deosebit prin marele număr de turme de oi şi prin dezvoltarea excepţională a pomiculturii şi a culturii albinelor.

De asemenea, judeţul Ismail, “Balta Dunării”, prezenta un pronunţat caracter agricol, dar recoltele sale erau supuse însă, mai des decât în alte regiuni, secetei. Aceasta din cauza lipsei aproape totale de pădure.

Bogăţiile Dobrogei

Iată şi avantajele din zona Dobrogei. Judeţul Constanţa, cu o suprafaţă totală de 691.000 ha, 74% este reprezentată de teren arabil, adică 508.213 ha. Bogăţii minerale. Subsolul judeţului e clădit aproape în întregime din calcar sarmatic foarte scoicos, întrebuinţat în construcţiile locale. La Murfatlar se exploatează creta de scris, iar în alte părţi ale ţinutului, caolin, marnă de ciment, piatră de var. Lacurile sărate, cu nămol, dar şi izvoarele sulfuroase de la Mangalia completează aceste bogăţii minerale.

În judeţul Tulcea, masivul Tulcei cuprinde roci foarte variate exploatate în cariere, precum calcar, quarţ şi, mai ales, granit. În afara pietrei însă, judeţul Tulce mai avea şi cariere de piatră calcară pentru construcţii, şosele, pavaje, la Principele Mihaiu, Greci şi Tulcea, piatră de granit la Greci şi Tulcea, piatră calcară pentru fabricarea varului la Caraorman şi Somova, argilă la Somova, pietriş la Măcin. Zăcăminte de cupru şi de pirită exista  în partea lui sudică (la Altân-Tepe). Delta Dunării  este un loc de o rară şi unică frumuseţe,  practic paradisul păsărilor.

În concluzie, bogăţiile Buceagului erau mai puţine decât cele care existau în  Dobrogea. Deschidere la Marea Neagră prezentau ambele regiuni, dar şi  Dobrogea avea  puncte în minus, fiind situată  cumva peste mâna, deoarece  o despărţea de teritoriul României fluviul Dunărea.

Aşa că până  a fost construit podul lui Saligny de la Cernavoda, în  1895, locuitorii de o parte şi de alta s-au chinuit cu bacurile plutitoare, aşa cum încă mai procedează şi acum  pe la Brăila şi Galaţi, în aşteptarea podului promis de Guvern.

“Supărarea cea mai mare la 1878 a bătrânului liberal  Brătianu şi a altor patrioţi nu s-a datorat prezenţei sau absenţei bogăţiilor în cele două regiuni, ci faptului că au fost înşelaţi de toate lumea la Berlin.  Situaţia ceva mai înstărită a Dobrogei  i-a   mai liniştit pe conducătorii de atunci, dar mai ales a dat foarte mult de gândit peste 40 de ani lui Ionel Brătianu când a negociat la sânge intrarea României în război de partea Antantei”, mai spune istoricul Florin Dîrdală.