Este I. D. Sîrbu un mare nedreptăţit al literaturii române?

Am participat la sfârşitul săptămânii trecute la Colocviile I. D. Sîrbu, organizate la Craiova, sub egida Consiliului Judeţean Dolj, în colaborare cu Teantrul Naţional „Marin Sorescu”, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman, Casa de Cultură „Traian Demetrescu şi Asociaţia Taberna. Moderator: Nicolae Coande.

A fost ediţia a V-a, iar tema, de această dată: „Firesc şi excepţionalism în viaţa şi opera lui I. D. Sîrbu”.

Câţiva dintre vorbitori au întărit ideea mai veche că Ion D. Sîrbu ar fi un mare nedreptăţit al literaturii române. Domnul Gheorghe Grigurcu a vorbit despre persecuţiile literare şi extraliterare, despre Craiova care ar conserva o parte din rezervă în ce priveşte receptarea exilatului de la Petrila, domnul Nicolae Oprea a folosit cuvântul „paria”, Flori Bălănescu a spus că Gary incomodează şi că opera lui nu e corect aşezată. Din păcate, nu am avut timp suficient pentru dezbateri şi cred că lucrurile s-ar fi cuvenit nuanţate, pentru a fi înţelese punctual şi corect. Pentru că, dacă mă gândesc la anii 70, atunci piesele lui I. D Sîrbu se jucau în toată ţara, „Simion cel Drept”, de exemplu, în şase teatre într-o singură stagiune, unele chiar în alte ţări.

Domnul Emil Boroghină a amintit în cuvântul său trei titluri de piese care rezistă, dar, desigur şi le aminteşte şi pe celelalte care s-au jucat la Craiova: „Seară de taină” (cu Tudor Gheorghe în rol de ofiţer fascist), „Amurgul acesta violet”, „A doua faţă a medaliei”, „Frunze care ard”, texte pe linie, cu fascişti răi, comunişti de omenie şi replici de genul „Jos cu slugile capitaliste!”, „Eu vreau să trăiesc pentru adevăr. Unde eşti, clasă muncitoare?”. În ce le priveşte, verdictul mamei scriitorului rămâne şi acum valabil şi cinstit: „Nu mi-au plăcut deloc! Sunt sătulă de mină, accidente, producţie. Când ai să scrii şi tu o piesă cu rochii frumoase?”

Dacă e vorba de anii 80, putem spune că a fost marginalizat un autor distins cu Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul revistei Ramuri? Pentru dramaturgia şi proza sa, căci receptorul de atunci nu avea ochiul nostru şi nici bănuiala că autorul ar scrie nişte scrisori prietenilor şi ar ţine jurnal care, împreună, vor alcătui marea sa literatură. Domnul Ovidiu Ghidirmic, care îi cunoştea şi postfaţa laudativ cărţile publicate în anii ’80 a spus la aceste colocvii: „Cât a trăit nu mi-am dat seama de valoarea exactă a lui Sîrbu”.

În fine, dacă ne referim la anii de după Revoluţie, doar dacă amintimi tot ce au făcut şi fac Toma Velici, Clara Mareş, Ion Barbu, Mihai Barbu, Nicolae Oprea, dacă ţinem seamă de cărţile publicate de Lelia Nicolescu,  Daniel Cristea-Enache şi toţi ceilalţi, nu cred că avem motive să spunem că Ion D. Sîrbu ar fi căzut în uitare şi dizgraţie.

Poate că, într-un fel, ne molipsim chiar de la Gary, care număra în jurnal sau în scrisori, anii furaţi, front, puşcărie, mină, ucenicie, interdicţie de semnătură. „Îmi lipsesc 17 ani din viaţă, îmi lipsesc 7 cărţi grele din bibliografie”, spunea, şi înţelegem nemulţumirea firească a creatorului, teama că „nu se acumulează suficient material” sau că opera sa „nu e de primele râduri”. „Gândul la posteritate e o obsesie obligatorie pentru orice scriitor”, nota cu acea nelinişte care îi provoca „insomnia de bilanţ”, cum o definea doamna Lizzy. Cărţile nescrise chinuie orice condeier, mai ales pe cei cu simţul datoriei, din rândul cărora făcea parte. Poate fi vorba, în acest inventar al anilor irosiţi, şi de un soi de alint. Ca atunci când se plângea că la Bucureşti încep să-l uite chiar şi unii prieteni care ar fi contribuit masiv la dosarele lui penale, când îi ameninţa că dacă nu îl publică, îşi scrie memoriile, dar nu şi le-a scris, dovadă – spunea,  că totuşi îi iubea şi îi ierta. Ca atunci când îşi deplângea exilul craiovean, viaţa înconjurat de turnători, dar trebuie să fi şi iubit oraşul ăsta, în plimbările singuratice prin Parcul Poporului, pe străzi, când stătea în frigul unei săli de cinematograf privind filme coreene sau când aprindea lumânări la Mântuleasa, pentru părinţi, pentru Blaga. Sunt însă momente, în scrierile sale, când nici Clujul visat, unde îşi avea prietenii, nu arăta mai bine. „Regret că nu eşti aproape să fi fost martorul acestei stupide însingurări şi inutile existenţe pe care o duc în Clujul acesta ridicol şi murdar”, îi scria unui amic. „Filme imposibile, un teatru decăzut şi neruşinat, o Universitate murdară şi falsă”, tot la Cluj. Şi, în noiembrie 1946: „Oraşul este umed, rece şi mizer. Generală deprimare morală. Un anume indiferentism politic colorează în absurd toate speranţele în bine. Nu mai e nimic de făcut. Zarurile roşii s-au aruncat. Să aşteptăm”. Nici la Petroşani nu părea Gary mai fericit, după ieşirea din puşcărie: „Sunt singur în lume, fără dragoste. Fără prieteni apropiaţi aici, ca după un cumplit incendiu”. Iar din Occident s-a întors, de asemenea, dezamăgit, în anii ’80, îi era dor de casă, amintesc şi ce spunea despre Cioran: „Ce păcat că talentul lui fantastic a pierdut ocazia de a trăi aici!”

Dar sunt irosiţi anii aceştia? Ar fi scris I. D. Sîrbu nişte cărţi extraordinare în perioada petrecută pe front? Ar fi consemnat întâmplări mai puternice decât povestea drumului cu o singură cizmă prin Rusia, toată Ucraina, Polonia, apoi, prin Cernăuţi, în România, unde nu voiau să-i dea hârtiile de lăsare la vatră, până nu preda şi perechea încălţării?

Istorioarele depănate în scrisori sau în jurnal sunt parcă rupte dintr-un roman de aventuri. Fiecare ar fi putut fi o proză în sine: cum militar fiind i se fac acte pentru a fi judecat şi împuşcat pentru lovirea superiorului, dar îl scapă Blaga. Cum se revanşează, mai târziu, mergând la Lugoj, unde recuperează lăzile cu averea lui Blaga, furate de un administrator. Le duce la Sibiu, călătorind 10 zile, un drum care putea fi o carte.

Sau întâmplarea povestită cu fermecătoare autoironie a plecării din acelaşi Sibiu, la comanda unor soldaţi obosiţi, tot întârziind şi ocolind el prin centru, în speranţa că îl va vedea vreun cunoscut aşa, ridicat în rang. Mergea ţanţoş pe calul şarg, şi, în sfârşit, vocea izbăvitoare a unuia: „Gary! Gary!”. S-a apropiat acela, abia suflând: „Nu cumva a rămas briceagul meu la tine?”, l-a întrebat. S-a scotocit în buzunar şi i l-a dat, înjurându-l în gând. „Râdeau ostaşii, râdeau şi caii, râdeau turnurile vechiului Sibiu”, avea să povestească.

(Va continua)