Şase ani de teroare în Bărăgan

Cornelia Fetea răsfoieşte un album cu fotografii de dinaintea deportării

Cornelia Fetea (60 de ani) este una dintre cele 40.230 de persoane care au fost deportate de regimul comunist în Câmpia Bărăganului, la 18 iunie 1951. După şase ani de chin, s-au întors acasă. Femeia retrăieşte cu groază momentul evacuării din satul natal, disperarea părinţilor şi a bunicilor săi, aruncaţi cu toţii într-un tren, fără apă sau mâncare.

Cornelia Fetea este unul dintre cei peste 40.000 de bănăţeni din zona de câmpie şi de munte, al căror destin s-a schimbat dramatic într-o singură zi. Este vorba despre 18 iunie 1951, atunci când zece mii de familii au fost smulse brutal din casele lor şi puse să îi împacheteze ce au mai de preţ. 

Cornelia şi familia ei trăiau în comuna Răcăşdia, judeţul Caraş-Severin. În doar două ore, trebuia să fie prezenţi în gară, pregătiţi pentru plecare. Vina lor a fost doar că erau fruntaşii satelor şi îşi petreceau zilele muncindu-i pământul din zorii zilei şi până seara târziu. Cornelia Fetea are acum 60 ani, dar îşi aminteşte ziua de 18 iunie cu mare claritate. „Ziua a fost diabolic aleasă, chiar a doua zi de Rusalii, de sărbătoare, ca să amplifice şi mai mult suferinţa noastră. Retrăiesc cu groază momentul evacuării, disperarea părinţilor şi a bunicilor mei.

 Calvarul a început într-o gară", povesteşte femeia. Zeci de vagoane de marfă, pline cu oameni gospodari şi vite o aşteptau pe Cornelia, care a reuşit cu greu să se cuibărească într-unul dintre vagoane. „Mă îngrijora mulţimea disperată. Era un murmur de agitaţie de nedescris, iar drumul a fost marcat de temeri, foame, sete şi căldura unei zile toride de iunie", spune femeia. Îi aminteşte şi acum mulţimea de vite din vagoane, printre care oamenii încercau să îşi facă loc. „Eram o copilă, mi-am găsit cu uşurinţă un loc în care să mă cuibăresc. Cu ochii mari şi foarte atentă, încercam să desluşesc ceea ce se întâmplă în jurul meu, dar nu puteam să înţeleg. Familia mea era onestă. Aveam câteva hectare de teren, iar părinţii îl lucrau zilnic. Aveau un comportament exemplar în comună şi toată lumea îi aprecia", spune femeia, care nu reuşea să înţeleagă atunci cu ce a greşit. Drumul a durat aproape două zile, iar bănăţenii au ajuns la destinaţie.

Noua casă, un ţăruş

Ajunsă în Bărăgan, a fost şocată de casa pe care a primit-o în schimbul patului cald. Un ţăruş era noua ei adresă. Gospodari din fire, bănăţenii au fost nevoiţi să înceapă „marea construcţie" a viitoarelor case. „Părinţii şi bunicii mei au început imediat să construiască ceva. Nu am ştiut ce este acela un bordei până când am ajuns în pustă. Noua casă era făcută din chirpici şi acoperită cu trestie", spune Cornelia, care a fost obligată de sistemul comunist „să sară" peste etapa copilăriei.

„Am fost doar un copil, dar nu am avut parte de copilărie. Păpuşile mele erau ştiuleţii de porumb. Zilnic mă ascundeam în lanurile unde părinţii mei erau puşi să muncească la câmp şi stăteam cuminte, ca să nu atrag atenţia asupra mea", spune femeia. Locul în care bănăţenii au fost duşi a fost, de fapt, un mic „lagăr". Suprafaţa de teren pe care aveau voie să se plimbe era de cel mult 15 kilometri. Zona era păzită de trupe înarmate, iar dacă cineva i-ar fi permis să încalce linia imaginară care îi despărţea de o ţară puţin mai liberă, urmau pedepse aspre. „Erau bătuţi până nu se mai ridicau de jos, cu o sălbăticie ieşită din comun, iar uneori făceau chiar puşcărie", spune Cornelia, înspăimântată şi acum de ceea ce a văzut în urmă cu cincizeci de ani.

Profesori de la şcoala unde a învăţat Cornelia Fetea, deportaţi şi ei

Atunci când venea vorba despre mâncarea pe care o puneau pe masă, în Bărăgan, nu era loc de mofturi. Ciorba de fasole sau de varză era mâncarea pe oamenii o primeau, adeseori stricată. Astfel că, de cele mai multe ori, încercau să fenteze foamea şi aşteptau cu sufletul la gură pachete pe care le mai primeau de acasă. „Am putut să supravieţuiesc pentru că părinţii şi-au luat vaca cu ei. Am consumat zilnic lapte, pe care îl completam cu fasole, în zilele în care aceasta era comestibilă".

Cornelia Fetea îşi aminteşte că nopţile erau cele mai crunte. „Ziua mi-o ocupam vorbind cu ştiuleţii de porumb, iar în scurtele pauze ale părinţilor mei, primeam câte un alint care încerca să mascheze suferinţa prin care treceau şi ei. Mama era aproape de mine şi mă încuraja că totul va fi bine", spune zâmbind femeia. Îi plăcea să o creadă pentru că nu avea alternativă, dar în sinea ei simţea teama din vorbele mamei sale.

Atunci când se apropia noaptea însă, agitaţia sa interioară atingea paroxismul. „Erau haite de câini vagabonzi, care veneau în pseudo tabăra noastră, ca să caute o mâncare inexistentă. Urletul pe care îl scoteau acele animale era sumbru. În plus, în casa din pământ bătut, acoperită cu stuf în care locuiam, şi care era mai degrabă o construcţie provizorie, puteau intra broaşte, care săreau inclusiv peste noi. Sunetul scos de ele, acompaniat de cel al haitelor de câini, mă înfiorau şi mâ gândeam că acela trebuie să fie iadul", mărturiseşte Cornelia, care acum încearcă să se distanţeze de acea experienţă trumatizantă din viaţa ei. Pentru femeie, la fel ca şi pentru ceilalţi bănăţeni subjugaţi de sistemul comunist, au urmat cinci ani de teroare. Au înţeles ce înseamnă crivăţul cu troienile de iarnă şi gerul absolut, pentru că trăiau sub dominaţia lui. De altfel, în doar câteva zile, sute de oameni au fost seceraţi de febră tifoidă.

Întorşi la nimic

Vestea că bănăţenii se pot întoarce acasă i-a bucurat enorm, însă emoţia reîntoarcerii în locul de unde au plecat a fost spulberată în doar câteva clipe. „Când ne-am întors acasă, am găsit totul ars, distrus, vandalizat. În plus, nimic nu mai era în proprietatea noastră. Totul a fost colectivizat. Ani buni, am trăit prin vecini, dar toate aceste necazuri ne-au făcut mai puternici. Încercam să trecem cu vederea ceea ce ni s-a întâmplat şi să sperăm că viaţa noatră va intra pe un făgaş normal", explică femeia, care nu încearcă sub nicio formă să pară un martir al comunismului. Povesteşte totul cu lux de amănunte ca şi cum ar relata o carte citită de ea în tinereţe.

Treptat, în viaţa ei lucrurile au început să decurgă firesc. Cornelia a urmat şcoala şi un colegiu de farmaciste în oraşul Oraviţa, amplasat în apropiere de Răcădia, comuna unde s-a născut. Ea s-a ales şi cu o boală de inimă în urma anilor petrecuţi în Bărăgan, dar îşi ia medicamentele cu regularitate şi încearcă să ducă o viaţă sănătoasă. Sora ei, mai mică decât ea,, a murit la vârsta de 50 de ani, din cauza unei insuficienţe renale pe care a dobândit-o tot în perioada deportării în Bărăgan.

„Elemente cu factor de risc"

Arheologul Dumitru Ţeicu, directorul Muzeului Banatului din Reşiţa, explică de ce bănăţenii au avut această soartă. „În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate a fi „elemente cu un factor ridicat de risc", a spus Dumitru Ţeicu. Astfel că, pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare Române a dat un decret prin care a cerut „mutarea din centrele aglomerate a persoanelor care nu-i justifică prezenţa, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate".

Comuniştii au eşuat în încercarea lor absurdă de egalizare a claselor sociale, iar oamenii au putut vorbi deschis despre experienţele prin care au trecut de-abia după 1989, perioadă în care şi-au recuperat cu mare greutate şi pământurile confiscate abuziv. Acum, deportaţii primesc o indemnizaţie, care se calculează în funcţie de numărul de ani pe care i-au petrecut Bărăgan şi totul se rezumă la un calcul simplu. Un an suferinţă echivalează cu 200 de lei pe lună. 

" Erau bătuţi până nu se mai ridicau de jos, cu o sălbăticie ieşită din comun, iar uneori făceau chiar puşcărie."
Cornelia Fetea

"Am fost doar un copil, dar nu am avut parte de copilărie. Păpuşile mele erau ştiuleţii de porumb. Zilnic mă ascundeam în lanurile unde părinţii mei erau puşi să muncească la câmp şi stăteam cuminte, ca să nu atrag atenţia asupra mea."
Cornelia Fetea

Deportările în Bărăgan

Deportările în Bărăgan au fost o acţiune de amploare a regimului comunist din România, ce a avut drept scop relocarea populaţiei ce locuia în judeţele Timiş, Caraş Severin şi Mehedinţi, aflate la graniţa cu Iugoslavia, într-un teritoriu situat în Câmpia Bărăganului. 45.000 de persoane au fost luate din casele lor. În contextul încordării relaţiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc".

Au fost vizaţi marii fermieri, proprietarii de pământ, industriașii, hangiii sau deţinătorii de restaurante, refugiaţii basarabeni sau macedoneni, foștii membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rudele refugiaţilor, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani. După 6 ani, deportaţii s-au întors înapoi, la locurile lor natale.