Adrian Vasilescu: „Există interese şi presiuni ca leul să se deprecieze”

Adrian Vasilescu: „Există interese şi presiuni ca leul să se deprecieze”

Adrian Vasilescu, consilier al Guvernatorului BNR, explică faptul că băncile care au adunat în portofoliul lor sume mari în valută sunt interesate ca leul să fie slab, pentru a obţine un

Adrian Vasilescu, consilier al Guvernatorului BNR, explică faptul că băncile care au adunat în portofoliul lor sume mari în valută sunt interesate ca leul să fie slab, pentru a obţine un profit mai mare.

Este considerat „mâna dreaptă” a lui Mugur Isărescu, cel pe care l-a urmat şi la Palatul Victoria, în perioada 1999-2000, atunci când Guvernatorul Băncii Naţionale a României era prim-ministru. Adrian Vasilescu are o vastă experienţă în domeniul bancar, dar şi în acela al comunicării, ştiind foarte bine când şi mai ales ce anume să spună.

El a acceptat invitaţia de a se aşeza „La masa Adevărului”, unde a recunoscut că în mediile financiare există interese ca moneda naţională să piardă teren în faţa celei europene. În ceea ce priveşte acutizarea crizei economice în România, Adrian Vasilescu se arată rezervat şi îi critică pe specialiştii care vehiculează scenarii apocaliptice.

El susţine că pericolul cel mai însemnat la adresa siguranţei economice a ţării este populismul politicienilor. Consilierul Guvernatorului BNR resimte lipsa societăţii civile şi a unei opoziţii puternice care să mai tempereze „avântul” celor aflaţi, în anumite momente, în fruntea Executivului.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut la 23 martie 1936.
•    Are studii în domeniul economiei, dreptului şi jurnalisticii.
•    A lucrat, vreme de peste 40 de ani, pentru numeroase ziare, reviste, posturi de radio şi de televiziune.
•    A fost profesor asociat la ASE şi la Şcoala Superioară de Jurnalistică.
•    Din 1996 este coordonatorul strategiei de comunicare a BNR.
•    În 2000 a fost principalul consilier al premierului Mugur Isărescu.
•    A publicat lucrarea „Cum să muşcăm azi din pâinea zilei de mâine”


Adevărul: Este reală temerea că din luna septembrie lucrurile se vor înrăutăţi în economia românească?

Adrian Vasilescu: Eu, personal, dar şi în calitate de consilier al guvernatorului BNR, nu m-aş încumeta să spun ce va fi în septembrie, ce va fi în decembrie, ce va fi în 2010. Pentru că lucrurile au o dinamică atât de rapidă şi o imprevizibilitate atât de mare încât sunt foarte puţini pe planetă cei care au făcut prognoze şi care le-au nimerit.

Lucrez în Banca Naţională, o instituţie care are o expertiză foarte bună, care nu este numai un vector economic, ci este şi un institut de cercetări. Eu discut cu astfel de cercetători care analizează societatea românească şi lumea.

Totuşi, sunt foarte mulţi oameni care îşi exprimă îngrijorarea...

Îngrijorarea este altceva. E bine să pui răul înainte. Şi este firesc să pui răul înainte. E firesc să îţi exprimi îngrijorarea şi chiar să îţi faci nişte calcule foarte exacte şi să faci nişte paşi plecând de la ce-ar putea fi mai rău.

Dacă răul va fi pe jumătate, tot va fi bine. Iar dacă nu va fi nici pe jumătate şi va fi bine, atunci ferice de noi. Dar pe mine mă intrigă aplombul colegilor mei din viaţa publică, care spun cum va fi, cum se va duce economia în septembrie, cum va urca în decembrie.

Există rapoarte în acest sens ale serviciilor de informaţii, înaintate decidenţilor politici?

Serviciile de informaţii de asta sunt plătite. Sunt convins că informaţiile pe care le trimit ei sunt exacte, dar nu sunt convins că prognozele pe care le fac sunt exacte. N-au cum să fie.

Preşedintele Traian Băsescu a spus că anumite filiale din România ale băncilor străine se pregătesc să scoată bani din ţară...

Eu nu l-am auzit pe preşedinte cu o declaraţie de felul acesta. Nici nu cred că a dat o declaraţie chiar atât de categorică... Avem în România în jur de 40 de bănci. Cele mai multe sunt cu capital străin. Acum se pregăteşte să intre în piaţă o bancă românească.

Ea a apărut în spaţiul public cu denumirea „Banca lui Blidaru“. În sensul că pivotul grupului de acţionari va fi acest domn Blidaru, care a avut ideea băncii. Mai sunt, în afară de CEC, tot o bancă românească, alte două trei bănci cu capital majoritar românesc. Pe urmă, o mulţime de bănci cu capital străin. Eu mi-aş dori să fie în piaţă foarte multe bănci cu capital românesc. Dar n-a fost posibil, pentru că nu exista în România atâta capital încât să apară nişte bănci puternice. Mai ales că, şi spun asta fără ezitare, „copiii dintâi” au murit.

Câteva dintre băncile anilor `90 au fost devalizate...

Imediat după 22 decembrie a fost entuziasm, au apărut repede câteva bănci private, au fost primite bine de vocile de afară, dar acestea nu au avut nici capitalul necesar, nici expertiza necesară şi nici personalul calificat capabil să facă faţă într-o piaţă atât de sensibilă cum este piaţa bancară. Una după alta au clacat.

Ăsta a fost un feed-back, clopoţelul care a sunat şi ne-a spus că ţara are nevoie de un sistem bancar puternic. Dar acesta nu se poate face cu capital românesc pentru că nu există! Indiferent cât s-ar supăra unii auzind această informaţie, ăsta e adevărul. Porţile sistemului au fost şi sunt deschise. Orice a vrut să intre pe această piaţă, bineînţeles respectând legea, a putut să o facă, dar nu au avut capital, expertiză.

Cum găsiţi sistemul bancar românesc de astăzi?

Acum, România are o piaţă bancară puternică. A apărut de curând un raport al Băncii Mondiale. Din păcate, am şi scris asta, raportorii au făcut o mare eroare. Într-un document de 90 de pagini au inserat un sfert de pagină cu o chestiune care nu avea nimic în comun cu acest raport. Le-a trăznit lor că ar fi interesant să pună în acest raport o sumă de 4,5 miliarde de euro pe care ar fi cheltuit-o Banca Naţională cu intervenţiile pe piaţa valutară pentru a sprijini leul.

Ei bine, într-o piaţă media avidă de informaţii, a fost şocant. Într-o piaţă media care întreabă când intervine Banca Naţională pe piaţă, când nu intervine, cu câţi bani, o sumă de genul ăsta pusă într-un raport al Băncii Mondiale, şocantă, a fost preluată imediat.

Raportul a fost „omorât”, pentru că nimeni până la ora asta în afară de mine nu s-a referit public la raport. Spun asta cu toată responsabilitatea. Pentru că toată lumea s-a blocat în capcana acestei cifre, de 4,5 miliarde de euro, şi pentru că piaţa valutară din România nu este expertiza Băncii Mondiale şi pentru că experţii care au scris raportul, foarte pricepuţi în diverse domenii, nu se pricep la piaţa valutară din România.

Dar cei care au întocmit raportul sunt experţi cunoscuţi...

Da, dar nu se pricep la piaţa valutară. Nici nu au comentat. Au pus doar cifra şi câteva fraze, fără să precizeze dacă e o cifră brută sau netă. Guvernatorul, care se referă foarte rar la intervenţiile pe piaţa valutară, a spus în toamnă: „Am intervenit vânzând câteva sute de milioane de euro, apoi am cumpărat câteva sute de milioane de euro.

Una este să pui o cifră, alta e să spui că vinzi şi cumperi - şi asta se întâmplă pe piaţa valutară, tot vinzi şi cumperi -, în aşa fel încât dacă vrei să spui cât a fost cheltuit trebuie să faci diferenţa şi să pui netul.

„Ce a fost nu va mai fi niciodată!”

Prin urmare, se va accentua criza în septembrie?

Eu mă uit la americani, pentru că această criză n-am făcut-o noi, românii. N-am stârnit-o, ca să fiu mai exact. O criză nu se face, se stârneşte. Vârtejul a plecat din America şi a cuprins toată planeta. Tot acolo se va stinge, chiar dacă după ce se va potoli furtuna în America, efectele ei pe planetă vor mai dura un timp. Şi cred că nici la noi nu se va sfârşi în clipa în care se va sfârşi în America.

Dar eu văd că americanii sunt optimişti şi spun că vine momentul în care lucrurile încep să se potolească. Dacă vreţi să vorbim despre această potolire, eu spun că ce a fost nu va mai fi niciodată, chiar dacă psihologi de marcă spun că „niciodată să nu spui niciodată”.

Sunteţi pe deplin convins?

Este aproape sigur că ce a fost nu va mai fi niciodată, pentru că această criză a început pe un exces de bani, de consum şi din cauza asta a avut treptele ei: a fost o criză financiară, o criză a consumului şi abia în final a eşuat într-o criză economică clasică de supraproducţie. Şi era normal să se întâmple aşa, pentru că a fost întâi un eşec financiar.

Când băncile nu au mai dat bani şi când fluxul de bani pe planetă a început să se rarefieze, în mod normal au început să se întâmple lucruri care nu trebuia să se întâmple. În primul rând piaţa imobiliară a clacat. În al doilea rând: cu ce cumpără oamenii case? Cu bani de la bancă.

Nu sunt pe planetă atâţia oameni plătiţi bine pentru ca din veniturile lor să poată să-şi cumpere case, terenuri. Soluţia e una singură: banii de la bancă. Apoi, nu sunt atât de mulţi oameni plătiţi bine care să-şi poată cumpăra cu bani din buzunar o maşină. Tot cu bani de la bancă îşi cumpără automobil. La fel şi frigider, aragaz, mobilă şi aşa mai departe.

Economia bazată pe credit va continua să existe...

Aş vrea să fac o subliniere. Noi, în România, am fost obişnuiţi ca statul să construiască case şi românul să facă cerere. Erau liste şi aşteptai. Când îţi venea rândul, te duceai şi îţi primeai cheia de la casa unde urma să locuieşti. Această casă era făcută, chipurile, cu banii statului. Erau de fapt banii societăţii, pentru că era o altfel de împărţire a lucrurilor şi o nedreptate, la care, recunosc, multă vreme nu m-am gândit. În sensul că plătea întreaga societatea şi primeau case numai unii.

Ţăranul plătea şi el. Dar dacă voia casă la ţară, trebuia să-şi facă. Cu banii lor se făceau case pentru partea din societate care încăpea pe acele liste. Oraşele au devenit terne, cu aceleaşi blocuri, nu mai aveau personalitate. Era greu când treceai printr-un oraş să-l recunoşti, cartierele semănau. După ’71, planeta a dat un semnal la 15 august - a abolit convertibilitatea dolarului în America. În acea clipă se deschidea o mare poartă pe planetă.

Pentru bani venea un timp nou, când nu mai aveau să fie strânşi în frontierele naţionale, ci începeau să alerge pe toată planeta. Şi tot au alergat, şi tot s-au înmulţit, aşa încât a venit un alt timp în care fluxurile erau atât de mari şi de multe încât un comentator de la „New York Times”, Thomas Friedman, într-o excelentă carte „Lexus şi măslinul“ şi-a imaginat o imensă turmă electronică, cu două tipuri de vite eletronice: cu coarne lungi, care reprezintă investitorii gen Ford, Nokia, şi cu coarne scurte, investitorii rapizi, care vin îşi valorifică banii şi pleacă mai departe.

O imagine foarte exactă a fluxului de bani care a inundat planeta. Banii ăştia au avut un rol imens în lumea noastră. Foarte mulţi oameni au reuşit să îşi ia credite, să-şi facă casă, să-şi ia maşini, mobilă, aparatură eletrocasnică. Toate astea nu erau ale lor. Totul era al băncii. Ca ei să şi le păstreze, să poată plăti toate ratele, trebuia să ţin cu dinţii de serviciu. Sute de milioane de oameni au început să înveţe bine, să fie performanţi, să facă pe naiba în patru pentru că odată cu slujba pierdeau tot. Aşa şi la noi!

Numai că la noi timpul de acomodare a fost mai scurt...

Nu ne-am dezmeticit noi foarte bine, dar mulţi şi-au dat seama că stau într-o casă care e a băncii, că au un frigider care e al băncii, că au un automobil care e al băncii şi că dacă vor să le păstreze trebuie să lucreze mai bine.

Credeţi că am ajuns să înţelegem lucrul acesta?

Nu trebuie neapărat să-l înţelegi. Constrângerea vine de la sine. Se mai întâmplă şi ca, dimineaţa, familia să-l scoată în brânci pe bărbatul care a chefuit toată noaptea şi care vrea să doarmă o oră în plus, pentru ca acesta să meargă la serviciu. Nu trebuie să conştientizezi. Lucrurile astea vin în mod firesc şi te constrâng să fii altul decât vrei tu să fii.

Spuneaţi că nu va mai fi cum a fost...

Din păcate, nu va mai fi aşa. Analiştii au vorbit despre nişte produse financiare pe care le-au numit întâi „sofisticate”, pe urmă au spus că sunt „toxice”, iar apoi le-au zis „sintetice”. Derivativele care au împânzit lumea şi au stricat echilibrul financiar erau de fapt şi sofisticate, şi toxice, şi sintetice. Sintetice, pentru că nu erau reale. Ce-au făcut finanţiştii lumii: au pus apă în bani şi au stârnit viitura financiară în America.

Ei bine, bani cu apă n-o să mai meargă. N-o să mai vedem, 20-30 de ani de aici înainte, reclame la case, la televizoare, aşa cum am văzut, de genul: „Uită de bani, vezi cum e aşezată casa, cine e administrator. De bani ne ocupăm noi!”. Aşa ceva n-o să mai vedem.

Sigur, creditul nu se va desfiinţa, va continua. Însă în alt mod, cu foarte multă selecţie, cu foarte multă atenţie, astfel încât banii să ajungă la cei care dau garanţie băncii că îi pot returna. Noi avem atâtea bănci străine în România pentru că „mamele” lor şi-au trimis „fiicele” la muncă în România să facă profit. Aşa cum ne-am trimis noi băieţii şi fetele în Spania, Italia sau Germania.

Dar „mamele” vor retrage bani pentru a-şi susţine propria existenţă...

Propria existenţă nu se susţine decât prin munca centrelor care fac profit.

Ştiţi foarte bine că bani din România s-au scos...

Da, dar cum s-au scos: erau 10 miliarde de euro trimişi aici ca împrumut. O parte dintre aceşti bani s-au scos. Şi-au luat banii înapoi, dar nu toţi. Uitaţi-vă în documente, împrumutul pe termen scurt de la bănci s-a mai restrâns, dar a rămas în continuare o sumă foarte importantă!

Acest împrumut pe termen scurt funcţionează în continuare. Băncile mamă vor continua să trimită aici bani ca să fie valorificaţi, pentru că aici sunt dobânzi mai mari. De ce să împrumute la Viena cu 1%, şi nu la Bucureşti, cu 5%. Ce bancher e ăla care dă la Viena şi nu la Bucureşti?! 5% în condiţiile acordului cu statul pentru proiectul „Prima Casă“. Altfel, ia mai mult.

S-au exprimat deja reţineri în privinţa programului „Prima Casă“...

Nu cred că retragerea unor bănci din acest program are o semnificaţie deosebită. În primul rând, programul a fost atractiv din clipa întâi pentru foarte multe bănci. Asta deoarece există o garanţie a statului care le dă posibilitatea să împrumute bani cu uşurinţă, fără griji. Eu am văzut că băncile au fost foarte interesate, chiar dacă proiectul nu a demarat exploziv. E o noutate absolută, şi pentru public, şi pentru bănci.

Piaţa imobiliară este oarecum într-un blocaj psihologic. Chiar pe proiectul ăsta nu găseşti foarte repede debuşee. Pentru că foarte mulţi merg pe preţuri afişate. Le afişează şi speră că va veni un timp... Ei nu ştiu că ce a fost nu se mai întoarce. Pentru multă vreme de aici încolo, casa va continua să fie o investiţie bună, dar nu cu 500-1.000% câştig cum a fost pe o piaţa dezlănţuită ca a noastră. Aşa ceva a fost nefiresc, iar nefirescul nu se mai întoarce.

„Nu ştiu ca acordul cu FMI să aibă clauze care nu au fost date publicităţii”

Are acordul cu FMI clauze care nu au fost date publicităţii?

Documentele privind împrumuturile sunt date publicităţii de către Fondul Monetar Internaţional. Aşa a fost în anii trecuţi, aşa s-au petrecut lucrurile şi în acest an. Nu am cunoştinţă că ar fi fost omise clauze sau că n-ar fi fost date publicităţii.

Este România obligată să aprobe legislaţia privind consolidarea raportărilor fiscale ale grupurilor financiare?

Această întrebare este preferabil să o adresaţi Ministerului Finanţelor Publice. E o problemă specifică. Nu e bine să mă amestec eu în această chestiune. Nu consider că ar fi oportun.

Vi s-a cerut de către Banca Mondială o raportare privind sectorul financiar-bancar?

Banca Mondială nu cere raportări BNR, dar în multe privinţe, inclusiv în privinţa raportului despre România, pe care l-a dat publicităţii de curând, Banca Mondială s-a consultat insistent cu Banca Naţională. S-a consultat în mai multe rânduri. Ultima oară au trimis chiar proiectul raportului.

Banca Naţională a eliberat recent o parte din rezervele băncilor comerciale. În acelaşi timp, Guvernul s-a împrumutat de la opt bănci comerciale cu 1,2 miliarde de euro. BNR consideră firească o asemenea practică?

Băncile străine, atunci când au văzut că foarte multe dintre activele lor devin neperformante, au avut două alegeri de făcut: 1. să urce foarte mult nivelul capitalului sau 2. să-şi comprime bilanţurile, adică să-şi reducă şi activele şi pasivele. Cum foarte multe bănci nu au avut fonduri pentru a asigura creşterea de capital, au preferat varianta a doua. Şi asta mai ales atunci când s-au lovit de rău platnici şi când, în general, activele lor au început să aibă probleme. În faţa unei situaţii de acest fel, au început să privească inclusiv către activele din ţările emergente, deci şi înspre România. În aceste condiţii, a trebuit să luăm măsuri interne.

Împrumutul de la FMI este legat tocmai de această realitate. Banca Naţională nu s-a grăbit să facă un împrumut de 20 de miliarde de euro, deci să aducă în ţară aceşti bani pentru a-şi umfla rezervele valutare. Aşa ceva ar fi fost un nonsens şi o măsură eronată pentru că nivelul rezervelor noastre valutare este unul adecvat realităţii de aici. Deci am împrumutat cele 20 de miliarde de euro pentru a face o restructurare a rezervelor. Un compartiment înseamnă valuta Băncii Naţionale, iar alt compartiment îl reprezintă „cămara” în care sunt adunate rezervele minime obligatorii de la băncile comerciale.

Aceste rezerve minime obligatorii au fost aduse în „cămara” BNR într-o anumită realitate – când creditarea băncilor, şi în special cea în valută, alerga cu „Intercity”. Acum, când s-a schimbat această realitate şi când creditul a încetinit, este şi normal ca rezervele minime obligatorii să scadă. Oricum, BNR, treptat, eliberează către băncile comerciale din banii lor. Mai departe, băncile comerciale sunt suverane să-şi folosească banii...

Totuşi, BNR a eliberat mai mult din rezerve pentru a stimula creditarea...

Realitatea este că, la această oră, băncile nu duc lipsă de lichidităţi. Dimpotrivă! Nivelul lichidităţilor este şi el adecvat, ca şi nivelul rezervelor BNR. Deci băncile nu din cauza nivelului de lichidităţi nu creditează companiile şi populaţia, ci pentru că tronează încă în economia noastră un nivel foarte înalt al neîncrederii.

Am înţeles, dar este vorba despre faptul că băncile comerciale au preferat mai degrabă să crediteze statul...

Trebuie să împrumute pe cineva pentru că nu pot ţine banii în beci. Banii se devalorizează. Atunci împrumută statul. Dacă ar împrumuta companiile private ar lua dobânzi mai mari, dar acolo riscul este mare şi atunci se feresc. Dar băncile comerciale ar putea să împrumute şi pe unii, şi pe alţii. Există posibilităţi reale să fie împrumutat şi statul, să fie împrumutate şi companiile private.

BNR nu are pârghii pentru a controla o astfel de acţiune?

Aici e vorba de o piaţă concurenţială. Doar Ministerul Finanţelor poate să dea anumite direcţii către CEC, care îi este subordonată. Şi mai este Eximbank-ul, subordonată guvernului.

Dar Ministerul Finanţelor se împrumută de la băncile comerciale, deci nu are niciun interes „să dea anumite direcţii”...

Nu, Ministerul Finanţelor are interes ca firmele să fie împrumutate de către bănci pentru că are interes să ajungă bani în firme. La urma urmei, Ministerul Finanţelor de unde-şi trage impozitele? Dacă firmele îşi întorc buzunarele să vadă Ministerul Finanţelor cât sunt de goale, atunci lucrurile se complică foarte mult. Dar nici Ministerul nu poate cere unei bănci să împrumute o firmă care nu are toate garanţiile.

„Există interese şi presiuni ca leul să se deprecieze”

Euro va ajunge la sfârşitul anului la pragul de 5 lei?

Speculaţiile sunt speculaţii. În sensul că acei care au venit pe piaţă şi au spus că ştiu ei că va urca sau va coborî leul... Eu habar n-am ce se va întâmpla! Poate nu e elegantă această expresie. Cei care au miliarde în euro să nu uite că pe piaţa din România sunt 40 de bănci plus vreo 30-40 din străinătate care joacă pe piaţa noastră. Aşa că aceste 80 de bănci, prin banii lor, domină piaţa, iar niciun miliardar, oricât de multe ar fi miliardele lui, nu poate să concureze cu băncile. Băncile sunt în competiţie unele cu altele şi nu fac cartel.

Competiţia e dură pe piaţă, astfel încât nu pot face grupuleţe. Deşi interese sunt! Bunoară acele bănci care au poziţii lungi pe valută, adică acelea care au adunat în portofoliul lor sume în valută mult mai mari decât în monedă naţională. Şi atunci, normal, sunt interesate ca leul să se deprecize, pentru că dacă vor vrea să schimbere euro, să-şi lichideze poziţiile lungi şi să treacă pe monedă naţională, să poată să cumpere bine. Un leu ieftin înseamnă că iei mai mulţi lei pe valuta ta.

Există presiuni în acest sens?

Există, dar piaţa are realitatea ei - şi o spun deschis şi direct –, în piaţă mai este şi Banca Naţională, care clipă de clipă monitorizează piaţa şi este pregătită, în permanenţă, să intervină, dacă va fi nevoie. Niciodată nu va interveni pentru a smulge leul din matca unei realităţi determinate de fundamentele economice, pentru că ar însemna să provoace o minciună pe piaţă, dar întotdeauna va interveni pentru a asigura stabilitatea pieţei. Banca Naţională are foarte multe miliarde de euro cu care să intervină pe piaţă.

Împrumutul de la FMI a ajuns la Banca Naţională pentru a stabiliza cursul...

Ăsta e singurul scop!

Şi că acei bani nu sunt suficienţi...

Tranşa de la FMI, de 5 miliarde de euro, când a intrat în ţară? La sfârşitul lui mai. Or, Banca Mondială vorbeşte de o sumă folosită de Banca Naţională din octombrie până în iunie. Deci ei vorbesc de o sumă cheltuită deja, iar banii de la FMI au intrat la sfârşitul acestei perioade. Deci nu sunt luaţi în calcul banii de la FMI.

Dacă ne uităm la cum au evoluat sumele - BNR publică un raport în fiecare lună cu mişcările din rezerva valutară în luna care a trecut – vom vedea că unele sume au ieşit din Banca Naţională pentru că au fost înapoiate rezerve minime obligatorii după deciziile recente ale BNR. Alte sume au ieşit pentru că s-au făcut operaţiuni SWAP şi au ajuns la scadenţă. Altele au fost înregistrate numai ca scăderi, deşi nu au fost scăderi efective pentru că avem sumele denominate în euro, dar ele sunt euro, dolari, lire sterline şi alte valute.

„Sper ca moneda naţională să se stabilizeze la 4,1-4,2 lei/euro”

Puţină lume ştie că leul e „legat” de zlotul polonez...

Da, zlotul şi leul aleargă în aceeaşi cursă.

E prima oară când zlotul stă mai bine decât leul.

Să vă spun de ce. Zlotul a avut o depreciere mai mare, până la 5, după care, ca întotdeauna, se produce „efectul de pendul”. Adică vine înapoi, şi de la 5 vii mai repede, şi s-a întărit mai mult. Pentru că efectul de pendul a fost mai mare. Efectul de pendul a fost şi la noi: euro s-a dus la 4,3 lei, a revenit la 4,1 lei şi apoi s-a stabilizat la 4,1-4,2 lei de atâtea luni.

Rămâne aici?

Sper că da. E speranţa mea, nu fac o declaraţie. Banca Naţională nu face declaraţii despre evoluţia leului pe piaţa valutară. Face declaraţii numai cu privire la eforturile BNR de a asigura stabilitatea pieţei. Nu stabilitatea leului, pentru că el trebuie să evolueze în zig-zag. De asta avem flotare liberă pe curs, ca să ne scape de multe necazuri. Cei care au curs fix au dat de naiba de mult.

Revenind la zoltul polonez...

Zlotul nu a avut o situaţie ca a României, cu un deficit de cont curent care să urce la 13-14%. Şi de unde să-l tragem acum pe leu în jos, că nu mergea cu acest deficit foarte mare... Şi s-a pus problema de ajustare foarte puternică pe acest culoar care este deficitul balanţei externe a ţării. De la 12-13-14% în 2007 la 13% în 2008. Şi acum suntem în jur de 5-6%. Iată ce cădere. La polonezi deficitul a fost mic şi nu au avut nevoie de o ajustare atât de puternică. Scăderea monedei ajută la ajustarea deficitului. În plus, fundamentele economice ale Poloniei sunt mai bune decât ale noastre.

„Polonezii sunt înaintea noastră cu cel puţin 10 ani”

Polonia e singura ţară care are acum creştere economică...
Lucrurile trebuie privite şi istoric. Sunt înaintea nostră cu cel puţin 10 ani. În 1981 am fost în Polonia, era toamnă. Am auzit în dezbaterile publice, la televizor sau în ziare, toate discuţiile de la noi din ’93-’94-’95. Tot ce discutam noi atunci discutau polonezii la televiziunea lor în ’81. Asta nu mi-a povestit-o nimeni. Am fost acolo şi am văzut – am şi scris asta într-o carte.

E meritul lui Lech Walesa?

Lech Walesa era atunci la „Solidaritate“, era un suflu. În jurul Solidarităţii era un nucleu de oameni capabili, care au dat un curs bun reformei economice, pentru că ei atunci au început-o. Aşa că, în istorie, zece ani contează. Discutam cu ei atunci, în `81, despre capacitatea de organizare şi îmi spuneau că tocmai fusese Papa în vizită în Polonia.

La mitingul Papei fuseseră un milion de polonezi. Îmi spuneau că organizarea a fost impecabilă. Au capacitatea de a se organiza şi de a discuta lucrurile foarte direct. De pildă, am fost la o fabrică de confecţii de damă, tot în `81. Directorul fabricii, prezentându-mi producţia lor, mi-a zis cam aşa: „Noi aici fabricăm ceea ce femeile din Polonia ar vrea să poarte dar nu găsesc pe piaţă.”

Pentru că totul dădeau la export. Lucrurile astea se întâmplau şi la noi, dar nu le spunea nimeni pe faţă. În `81, un director de fabrică din Polonia spunea acest lucru, care ajungea în dezbaterea publică. E foarte mare lucru să ai o societate care să înţeleagă pentru că noi avem o deformare din punct de vedere social: privim toţi spre Guvern. Populaţia - muncitorii, inginerii, specialiştii, sindicatele - aşteaptă totul de la Guvern. Lucrurile asta nu se pot face aşa, dacă o societate întreagă nu este pregătită să schimbe ceva. Noi n-avem o societate civilă!

De unde pleacă „atrofierea” societăţii civile?

Nu avem o societate civilă pentru că facem o confuzie. Se spune că şi albinele, şi oamenii construiesc hexagoane. Diferenţa este că omul le proiectează întâi în cap. Până când nu proiectezi întâi în cap o idee, nu poţi să o pui în practică. Or, noi nu avem limpede ideea de societate civilă. Noi credem că, dacă avem trei ONG-uri care se apucă să facă o dezbatere despre „parlamentul curat” şi să fabrice nişte candidaţi la alegeri, asta înseamnă societate civilă. Exclus!

Sunt nişte ONG-uri care vor să facă curăţenie într-un domeniu. Dacă o fac bine, nu ştiu. Dacă au idei bune sau rele, nu ştiu. Dar ştiu că societate civilă am văzut în Polonia, în ’81. O societate civilă începe cu preoţii din Biserică, cu învăţătorii şi profesorii din şcoli, cu jurnaliştii, cu formatori de opinie din diverse domenii, cu intelectualitatea angajată, publică, nu cea din bibliotecă, şi care gândeşte proiecte, naşte proiecte şi luptă pentru ceva. Noi nu avem aşa ceva.

De ce?

Poate istoria...

În anii `90 parcă ne apropiam de un astfel de model...

Nu era aşa ceva. Erau încercări timide. Noi nu am avut o societate care să se închege în jurul unui proiect. Să luăm ca exemplu criza asta. Răsfoim cărţile de istorie şi vedem că în mii şi mii de ani de dezvoltare a civilizaţiei pe planetă s-a produs un fapt, aproape fără excepţie: marile dezvoltări, salturi în economie au avut loc acolo unde societatea a ştiut să răspundă unor provocări.

A apărut mai întâi provocarea, după care a fost mobilizarea pentru a înfrunta provocarea respectivă. Noi avem, acum, o provocare în faţă: criza. Şi ce facem? Geoană - 24 de proiecte anticriză, Boc - 26 de proiecte anticriză. Dar unde e societatea civilă? De la preoţii din Biserică trebuie să înceapă!

Ei trebuie să le insufle oamenilor dorinţa şi voinţa de a se uni pentru a trece acest rău care este criza importată. Pentru că, repet: n-am stârnit noi această criză, a venit peste noi, ne-a schimbat viaţa şi ne va schimba în continuare şi mai mult viaţa. Această criză va schimba lumea şi ne va obliga pe toţi să alegem alt stil de viaţă.

„În politică ne trebuie o opoziţie puternică”

Clasa politică e capabilă să gestioneze criza economică?

La urma urmei, ar trebui să fie o înfruntare dialectică între societatea civilă şi clasa politică. Şi clasa politică are legile ei. Dar ea nu răspunde legilor fundamentale ale acestei realităţi. Care este baza unei clase politice? Două părţi puternice într-o confruntare directă: puterea şi opoziţia.

Precizez faptul că acestea sunt păreri personale! Atâta vreme cât noi nu simţim în această ţară o opoziţie puternică, se produce un fapt inevitabil. Şi anume – puterea mare corupe în stil mare. Pentru că nu există cenzură de tip democratic, făcută de o opoziţie puternică, cu glasuri ferme, cu idei contructive, îndrăzneţe care să vină şi să creioneze proiectul social. Nu e vorba de anul 2009, ci de toată perioada 1990 - 2009 şi probabil că şi în următorii ani tot aşa vom merge.

Va arăta altfel clasa politică peste zece ani?

Cred că în vremurile noastre zece ani înseamnă mult. Nu ne mai dă nimeni răgazul să aşteptăm zece ani. Trebuie să grăbim pasul. Viteza de schimbare a lumii e mare... Noi ce să facem? Să aşteptăm zece ani ca să venim la o masă deja pusă?! Atunci o să avem un loc undeva la margine. Noi trebuie să ne batem acum pentru un loc bun la masa lumii şi la masa Europei.

Pot alegerile din acest an să ne înscrie într-o logică a firescului?

Alegerile din acest an sunt pentru preşedintele României, care este o instituţie. Eu m-am referit la nevoia de împărţire în două a întregului sistem politic, pentru că dacă nu e opoziţie puternică nu poate să fie nici o „putere puternică”. Ea poate să fie legitimă, dar să nu aibă forţă. România ar avea nevoie de un sistem de putere cu voci care să sune cam aşa: „Veniţi după noi! Noi mergem pe calea cea dreaptă!“ N-am auzit aceste voci, care să fie şi crezute şi urmate.

Deci alegerile nu au ce să schimbe?

Alegerile sunt un moment important, când îşi spune cuvântul prin vot o parte a societăţii româneşti. Dar nu aici e cheia, ci la buna organizare a societăţii civile! Deocamdată ea tace şi stă în „sala de aşteptare”, aşteptând un tren despre care nimeni nu ştie de unde vine, cât va sta în gara noastră şi când o să plece.

„Acum avem de făcut „a treia unire””

Care este cel mai mare pericol la adresa economiei naţionale?

Populismul! E o tentaţie de a prezenta lucrurile într-o manieră care merge către sustragerea din sfera raţionalităţii şi către aducerea lor în sfera emoţională. Avem neşansa să ne lovim în continuare de acest populism şi de înflăcărarea din jurul unor ţinte false.

BNR poate să diminueze efectele acestui populism manifestat de clasa politică în zona economică?

În mod cert Banca Naţională este o instituţie care nu se lasă furată de efecte emoţionale şi care pune foarte mare preţ pe judecata raţională.

Vor fi luate şi în acest an măsuri populiste?

Ca şi anul trecut, ca şi în alţi ani. Ca şi anul viitor, de altfel! Societatea românească este pe deplin pregătită pentru astfel de măsuri. Banca Naţională are şi scenarii de contracarare a efectelor emoţionale...

În cât timp vom reduce decalajele faţă de statele occidentale?

Mă feresc să încerc să număr anii, pentru că nu o să ajung nicăieri. Noi avem de făcut o unire, „a treia unire”. Am făcut una în 1859, pe a doua în 1918. Aceste două mari uniri s-au referit la viaţa politică a ţării, adică la România politică. Şi acum avem de făcut „a treia mare unire”: unirea demografică.

Pentru că populaţia trăieşte în trei Românii: „România satelor”, total desprinsă de ce gândim noi aici, de ce vedem la Bucureşti; „România oraşelor”, pe care Sadoveanu le numea „locul unde nu se întâmplă nimic”; şi „România marilor oraşe”, care a făcut şi PIB-ul acela din 2000 până în 2008 de 6-8%, şi majoritatea împrumuturilor la bănci, şi bani, şi dezvoltare, şi tot ce înseamnă o încercare de aducere a lucrurilor într-o sferă de modernitate. Ei bine, acum e timpul să facem „cea de-a treia unire”! Să unim aceste trei Românii! Un lucru deloc uşor, pentru că spre deosebire de Polonia şi de multe alte ţări, noi avem 40-45% din populaţie trăitoare în mediul rural. În plus, avem trei milioane de cetăţeni plecaţi, ca în Grecia antică, să „colonizeze“ Europa.

Vom fi capabili să reducem decalajele între cele trei Românii într-un termen rezonabil?

Dacă o bună parte dintre cei care au plecat se vor întoarce aici, când vor crede ei că le va fi bine, lucrurile vor avea două feţe: una negativă – vor crea o presiune pe piaţa muncii şi vor împinge lucrurile către un şomaj ridicat; şi o parte extrem de pozitivă – vor veni să aducă aici tot ceea ce au învăţat bun dincolo. Au învăţat, cu siguranţă, un alt fel de a gândi, de a munci, o altfel de viziune asupra societăţii – lucruri care ne lipsesc aici.

„Suntem în rata naturală a şomajului”

Există riscul să ajungă şomajul la 10% în acest an?

Nu cred. Deocamdată, spre deosebire de alte voci, eu spun că suntem în rata naturală a şomajului. Prezicerile de la începutul anului, că la jumătatea lui 2009 vom intra într-o zonă de stagflaţie (n.r. fenomen care se manifestă prin coexistenţa stagnării economiei, inflaţiei şi şomajului) – s-au risipit deja, pentru că nici vorbă de stagflaţie în România.

De ce băncile nu sunt entuziasmate de „Prima Casă“?

Eu cred că deocamdată tatonează pentru că aşa e la orice negociere: aştepţi să câştigi mai mult. Până la urmă vor ajunge la o normalizare a punctelor de vedere.

Avem de-a face cu o clonare a proiectului, de pildă „Primul siloz“... E normal ce se întâmplă?

Să nu aruncăm cu pietre. Să vedem ce se întâmplă şi apoi discutăm.

ING are o ofertă similară cu cea din programul „Prima Casă“. Îşi permit băncile dobânzi mici?

O bancă poate să-şi permită să şi piardă într-un anumit moment, în speranţa unui câştig viitor. Nu ştiu care este strategia ING, nu ştiu dacă va avea succes. Să aşteptăm desfăşurarea lucrurilor.

N-ar putea băncile să practice dobânzi mai mici? Sau dobânzile sunt la un nivel real?

Nu se judecă aşa problema dobânzilor, ci în termeni de piaţă. Banca este o instituţie constituită pentru profit. Aşa sunt construite lucrurile de la Adam Smith încoace. Adam Smith a zis: „Sunt sigur că brutarul nu face pâine din generozitate pentru semenii lui, ci dintr-o dorinţă de câştig.” Dar societatea câştigă şi ea, pentru că brutarul vrea să câştige. Aşa şi banca. Dar ca să câştige, trebuie să servească societatea şi să intre în concurenţă, fie că vrea, fie că nu vrea, cu alte bănci. Şi la confluenţa intenţiilor se stabileşte dobânda, piaţa. Banca vrea să ceară 10%, dar piaţa îi va impune 5%.

 Să mizăm pe o scădere a dobânzilor?

Aşteptăm. E şi un test pentru piaţa noastră în acest moment de răscruce.

„Românii n-au înţeles că nu va mai exista creditarea de dinainte”

Combateţi previziunile apocaliptice în privinţa sistemului bancar românesc?

Nu le combat pentru că nu e de bun gust. Fiecare poate are un interes. Aici sunt şi participări fireşti la un război psihologic. Revin la ideea cu poziţiile lungi. O bancă, de pildă, care are o poziţie lungă în valută, normal că face gălăgie pe piaţă şi spune că leul se va deprecia până la 5 în raport cu ero, în speranţa că ceva-ceva tot se va întâmpla şi va veni un moment când va putea să-şi lichideze în avantajul ei poziţia lungă pe valută, înregistrând şi un profit substanţial. Dar dincolo de asta, am spus că astfel de preziceri numai întâmplător se pot adeveri.

Mai putem „muşca astăzi din pâinea zilei de mâine”?

Da, pentru că creditul este „pâinea zilei de mâine”, pentru că creditul a apărut odată cu economia de piaţă, în zorii civilizaţiei, şi va continua şi în momentele în care anumite concepţii politice, sociale, morale au hulit creditul în societate. În Evul Mediu, de pildă, creditul tot a fost încurajat.

Au apărut şi atunci dobânzi care să-ţi asigure mijloacele de trai, adică nu-ţi asigurau un profit exagerat, dar îţi asigurau subzistenţa. Creditul va continua. Este un fenomen pe care l-aş numit „împărţirea poverilor”. Nimeni nu-şi poate asigura bunăstarea din venitul lui curent şi atunci este obligatoriu să se producă şi această „muşcătură din pâinea zilei de mâine”, adică „împrumutul de la viitor”. Numai că nu va mai fi ce a fost.

În ce măsură au înţeles românii treaba asta?

N-au înţeles! Mă uit numai la ce se întâmplă pe piaţa imobiliară şi văd că n-au înţeles. Adică, pe de o parte, cumpărătorii aşteaptă un preţ mai mic, iar pe de alta, vânzătorii aşteaptă să revină preţul care a fost. Sunt preţuri afişate pe piaţa imobiliară, dar tranzacţii nu.

Un dezvoltator imobiliar vă spunea, într-o emisiune televizată, că preţurile nu mai au unde să coboare...

În concepţia lui aşa este. Dar realitatea poate întotdeauna să infirme.

Loc de coborât este...

Adică în profit. Pentru că dacă nu există profit, nu există nici această piaţă.

„Organismul economic e în convalescenţă”

Mai e atât de îngrijorătoare rata de default (n.r. datorii care nu se mai recuperează) la populaţie, la creditele neperformante?

Tendinţa e îngrijorătoare pentru că, de anul trecut, a crescut până acum de trei ori. Dacă ne uităm la cifrele absolute, nu reprezintă nimic în totalul creditelor, dar tendinţa este îngrijorătoare.

Au existat discuţii potrivit cărora Guvernul va cere FMI să poată folosi o parte din bani pentru finanţarea directă a deficitului bugetar...

Nu exită aşa ceva. Guvernul poate să ceară, dar FMI nu va accepta pentru că nu e în firea lucrurilor. FMI împrumută doar pentru ajustări structurale în balanţa de plăţi.

Practic banii rămân la BNR...

Aici se face o confuzie. Rezerva internaţională a BNR are două componente: banii BNR, la care se adaugă aceşti bani de la FMI, şi „cămara” – în care BNR strânge prin rezerve minime obligatorii o parte din pasivele băncilor comerciale, care au urcat până la 12 miliarde de euro. Din acestea, un miliard a fost eliberat în mai. Acum vom mai elibera încă ceva, pentru că s-au mai luat nişte decizii. Vor mai fi şi alte eliberări.

Lumea nu înţelege că „banii din cămară” sunt ai băncilor comerciale, nu ai BNR. Ei pot fi oricând eliberaţi, iar băncile fac ce vor cu ei. Ori plătesc datorii, unde au, ori îi opresc aici şi îi împrumută pe piaţă. Filiera asta există - de a se duce bani în companii. „Cămara” nu are legătură cu FMI. Anumite comentarii făcute au fost înţelese greşit. Adică FMI aduce bani Băncii Naţionale tocmai ca BNR să poată elibera din „cămară”. Dar de ce eliberează din cămară? Cum a adunat aceşti bani în cămară? A adunat aceşti bani atunci când creditul pe valută alerga cu „Intercity” şi, de asemenea, cererea de consum în România, iar oferta internă de bunuri şi servicii alerga cu un „mărfar” sau cu un „tren de navetişti”. Şi atunci, ca să nu se producă dezordine în sistemul economic, BNR a luat 40 de eurocenţi din fiecare euro care intra în pasivul unei bănci comerciale.

Şi tot aşa. Şi s-a adunat această „cămară”. Acum lucrurile s-au schimbat. Nu mai sunt aceleaşi condiţii şi Banca Naţională nu poate să facă inundaţie pe piaţa valutară şi în economia naţională. Şi atunci eliberează cu ţârâita. BNR are un program cu FMI şi Comisia Europeană, în care Banca Naţională s-a angajat până în 2014, când aderăm la zona euro, la o rezervă minimă cu o rată rezonabilă la nivelul zonei euro. Şi în continuare vor veni bani de la Fondul Monetar Internaţional care vor intra în cealaltă „cămeră”, unde sunt banii Băncii Naţionale.

Pentru ce sunt folosiţi banii BNR?

Exclusiv pentru sprijinirea cursului. Gândiţi-vă că economia românească a suferit o „intervenţie chirurgicală”. Este vorba de ajustarea deficitului extern al României, de la 13% la mai jos de 6%. Practic, a fost o extirpare, o operaţie chirurgicală şi acum organismul economic e în convalescenţă. Nu-l poţi pune să alerge în competiţii economice cu alte ţări. 2009 este un an de ajustare, dar ajustarea trebuie să se producă atât de bine, încât din 2010 să intrăm din nou în cursa pentru creştere economică.

În 2014 ar urma să avem o balanţă comercială excedentară, potrivit Comisiei de Prognoză...

Comisia de Prognoză are acest rol în societate, de a prognoza. Dar mai are un rol, acela de a ajusta periodic, în funcţie de noile realităţi. FMI a făcut nu ştiu câte rectificări de la începutul anului până acum ale prognozei privind creşterea economică mondială. Nici acum nu a ajuns la un punct de vedere comun cu Banca Mondială. FMI are o prognoză, Banca Mondială – altă prognoză. Iar toate acestea se ajustează continuu, în funcţie de noile realităţi. Acum, această Comisie ne prezintă un tablou viitor, iar noi ne uităm cu atenţie la el. Dar ştim că va veni un timp care va schimba realităţile, iar Comisia va trebui din nou să-şi adapteze prognozele.

„Isărescu nu-şi doreşte să revină în politică”

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi arătat România dacă Mugur Isărescu ar fi fost, acum, la finalul celui de al doilea mandat de preşedinte al ţării?

Ca să fiu corect: 1. istoria nu se scrie cu „dacă”; 2. Mugur Isărescu nu-şi mai doreşte, cel puţin pentru viitorul previzibil, o revenire în viaţa politică. De altfel, nici în 2000, cât a fost prim-ministru – eu l-am însoţit la Palatul Victoria -, nu s-a considerat un om politic. A fost un şef de Guvern care a privit lucrurile din punct de vedere tehnic.

Şi-a stabilit de la început câteva obiective importante: transformarea descreşterii economice în creştere economică, transformarea inflaţiei în dezinflaţie, realizarea unui program care să fie acceptat de UE pentru aderarea României în 2007. Toate aceste trei obiective au fost îndeplinite cu ajutorul partidelor politice care au fost în jurul Guvernului. Altfel ar fi fost nevoit să negocieze continuu cu şefii de partide, să meargă să-şi prezinte argumentele în faţa oamenilor politici care erau în spatele Guvernului.

Dar Mugur Isărescu nu s-a considerat niciodată un om politic. Iar dacă vreţi o confesiune, o să vă spun că după ce l-au alergat prin Deltă cu propunerea de a candida, a acceptat să candideze fără a avea gândul că ar putea să câştige alegerile. A avut întotdeauna o singură speranţă, respectiv că intrarea în cursa prezidenţială îi va da mai multă autoritate în faţa Guvernului, Guvern care trebuia să îndeplinească aceste trei obiective. Toate trei au fost îndeplinite. În decembrie 2000, când şi-a strâns bagajele şi a ţinut un discurs la Palatul Victoria, aceste obiective stabilite în decembrie 1999 erau realizate.

Multă lume l-a acuzat că a segmentat electoratul de dreapta prin candidatura sa...

Toate lucrurile, toate discuţiile cu partidele, au fost înainte de anunţarea candidaturii lui Theodor Stolojan.

Decizia guvernatorului BNR de a nu se implica în viaţa politică are resorturi interne sau externe?

Ceea ce-şi doreşte cu ardoare în momentul de faţă Mugur Isărescu este ca în 2014 să fie naş la nunta leului cu euro.

Se pare că are toate şansele...

Nu ştiu. Rămâne de văzut. Istoria e de multe ori capricioasă.