Persoanele influente, care deţin puterea,  se comportă de parcă ar suferi de leziuni cerebrale: îşi pierd empatia, contactul cu realitatea şi devin incompetente

FOTO ARHIVĂ

Dacher Keltner, cercetător, profesor de psihologie la UC Berkeley, a studiat timp de 20 de ani oamenii de succes sau pe cei aflaţi sub influenţa propriei puteri şi a ajuns la concluzia că aceştia se comportă de parcă ar fi suferit leziuni cerebrale traumatice – impulsivitatea lor creşte, nu-şi mai dau seama de riscuri şi, peste toate, îşi pierd empatia, nemafiind capabili să vadă lucrurile din perspectiva celorlalţi.

Un cercetător în neuroştiinţe la o universitate din Ontario, Sukhvinder Obhi, a făcut observaţii asemănătoare după ce a conectat subiecţii la un dispozitiv de stimulare magnetică transcraniană: deţinerea puterii afectează un proces cerebral, cel al „oglindirii”, despre care se crede că stă la baza empatiei.

Aceasta ar fi varianta neurologică a „paradoxului puterii” aşa cum l-a numit Keltner: odată ce dobândim putere şi influenţă, începem să pierdem acele capacităţi care ne-au permis s-o obţinem.

Acest lucru a fost demonstrat printr-o serie de experimente.

Într-un studiu din 2006, participanţii au primit sarcina de a-şi desena litera E pe frunte pentru a fi vizibilă pentru ceilalţi, ceea ce presupune capacitatea de a se vedea din afară.

Cei care simţeau că deţin puterea erau de trei ori mai dispuşi să o deseneze invers, îndreptată spre ei. Cum a dovedit memorabil şi George W. Bush când, la Jocurile Olimpice din 2008, a ţinut steagul american invers.

În alte experimente, aceşti oameni puternici nu prea s-au descurcat în faţa sarcinii de a identifica într-o poză sentimentele unei alte persoane sau cum ar putea interpreta un coleg o remarcă întâmplătoare.

Faptul că, de regulă, subordonaţii îi imită pe cei care au puterea, în exprimare şi limbaj corporal, face ca puţine indicii exterioare să ajungă la aceşti oameni deja înclinaţi să nu-i mai vadă pe alţii.

Cel mai rău este că aceştia pur şi simplu încetează să-i mai imite pe alţii, să râdă pentru că alţii râd sau să se tensioneze când alţii o fac, ca un mod de a înţelege ce e cu ei şi de a trăi aceleaşi lucruri . Astfel că, spune Keltner, aceştia  „nu mai simulează experienţa altora” ceea ce creează „un deficit de empatie”.

Oglindirea este o formă subtilă de imitaţie care are loc spontan: aceeaşi parte a creierului se activează când facem noi o acţiune sau o face altcineva, astfel că trecem prin acelaşi soi de experienţă doar privind pe altcineva. 

Cercetătorul în neuroştiinţe menţionat mai sus a făcut un experiment în care subiecţii au urmărit un video cu o persoană care strângea în mână o minge de cauciuc.

La cei aflaţi sub influenţa propriei puteri, reţelele neuronale implicate în oglindirea acţiunii reacţionau mai slab – ele nu erau cu totul dezactivate, ci mai degrabă anesteziate. Subiecţii puternici erau studenţi care în prealabil fuseseră incitaţi să se simtă astfel prin reamintirea unei situaţii în care deţinuseră controlul. De aceea ei îşi reveneau din acea stare, creierul lor nu suferise modificări structurale după o perioadă lungă sub influenţa puterii şi a succesului.

Un alt experiment a urmărit stabilitatea acestor schimbări: subiecţii şi-au amintit de situaţiile în care au fost puternici, dar fiind conştienţi de „oglindirea” pe care trebuiau să o facă sau să nu o facă. Ei nu au putut manifesta empatie, deşi au făcut eforturi, astfel că rezultatele au fost „aceleaşi” ca în precedentul experiment.

E posibil ca aceste schimbări să fie unele temporare, iar starea de graţie a puterii percepute să acţioneze doar pe moment ca un filtru pentru informaţiile care nu ţin de ea pentru a creşte eficienţa în anumite situaţii în care, de exemplu, un lider îşi conduce echipa. Poziţia de putere reduce nevoia de a înţelege comportamentele nuanţate ale celorlalţi, spune Susan Fiske, profesoară de psihologie la Princeton, în contextul unei organizaţii care funcţionează pe baza deciziilor unui lider.

Cu o abilitate scăzută de a vedea trăsături individuale, aceştia vor compensa prin apelul la stereotipuri, iar în funcţie de cât de mult slăbeşte această abilitate, arată alte cercetări, cei afectaţi recurg tot mai mult la o viziune personală pentru a înţelege ce se întâmplă în jurul lor.

Cum se vindecă oamenii de „putere”

Un studiu publicat în The Journal of Finance în 2017 a arătat că acei CEO care, copii fiind, au trecut printr-un dezastru natural cu un număr mare de victime, nu au fost la fel de dispuşi să-şi asume riscuri precum cei care nu au avut o atare experienţă. Însă, spune coautorul studiului, Raghavendra Rau, profesor la Cambridge, cei care au trecut prin dezastre fără mulţi morţi, sunt dimpotrivă, mari amatori de risc.

Nu doar dezastrele naturale pot limita atitudinile de îngâmfare ale celor ce ajung să aibă putere, ci şi persoanele apropiate care pot retrezi simţul realităţii şi bunul simţ cotidian. Consilierul  politic al preşedintelui american Franklin Roosevelt a făcut acest lucru prin faptul că a continuat să i se adreseze pe numele mic şi după ce a ajuns preşedinte.

Soţia lui Winston Churchill i-a scris o scrisoare chiar în ziua intrării lui Hitler în Paris: „Dragul meu, trebuie să-ţi spun că am observat că te-ai schimbat mult şi nu mai eşti la fel de amabil ca înainte”. Ea l-a avertizat că cineva i-a spus că e atât de „arogant” faţă de subordonaţii săi în întâlnirile oficiale încât „nu va mai avea parte de sugestii din partea lor – de nici un fel, fie ele bune sau rele”, riscând astfel „să nu obţii cele mai bune rezultate”.

Lordul David Owen, un neurolog britanic care a devenit ministru de externe şi apoi baron, autorul unul articol apărut în 2009 în Brain , a numit starea în care cineva se află sub influenţa propriei puteri „sindromul hybris-ului” (termenul antic pentru infatuare) considerând-o o adevărată boală a posesiei puterii, mai ales aceea care însoţeşte succesul uriaş, deţinută ani de zile şi care impune puţine constrângeri”.

Printre simptome se numără: dispreţ  pe faţă la adresa altora, pierderea contactului cu realitatea, acţiuni pripite şi nesăbuite, precum şi manifestări de incompetenţă crasă.