Pe 29 mai 1922 se năştea, la Brăila, Iannis Xenakis, architect, matematician şi, mai târziu, compozitor de referinţă al secolului XX. Până la notorietate, însă, viaţa i-a fost plină de peripeţii:

Pe când avea doar zece ani, emigrează cu familia în Grecia. La maturitate, în timpul ocupaţiei naziste, participă din plin la mişcarea de rezistenţă a grecilor. În 1947, obţine diploma de inginer la Politehnica din Atena, dar din cauza vederilor sale politice se vede nevoit să emigreze din nou. Destinaţia: Franţa. La Paris lucrează în umbra celebrului Le Corbusier.

Totuşi, o viaţă întreagă şi-a dorit să ajungă peste Ocean. În 1967, visul i se împlineşte: predă cinci ani la Indiana University, în Bloomington. La întoarcerea în Franţa, în 1972, fondează Centre d'Etudes de Mathematiques et Automatiques Musicale şi, timp de 17 ani, este profesor la Sorobona. Faima i-au conferit-o, însă, contribuţiile la istoria muzicii, mai exact, genul stocastic, al cărui pionier a fost, o muzică compusă pe baza sistemelor probabilistice. Întreaga poveste a vieţii lui Iannis Xenakis o puteţi, însă, afla dintr-o bine scrisă autobiografie a brăileanului.

Relaţia specială dintre muzică şi matematică nu mai e demult ceva inedit. Xenakis este doar unul din sutele sau miile de cazuri fericite în care cele două domenii s-au întâlnit. Primul, însă, dintre toţi cei despre care se ştie că s-a ocupat de relaţia canitativă dintre muzică şi matematică, a fost tot un grec: Pitagora. Filosoful antic, inspirat de chimia internă a muzicii, a postulat că Numărul guvernează Universul, un dicton urmat de generaţii de savanţi şi de filosofi care au căutat să explice misterele cosmosului prin muzică ori geometrie.

Citiţi şi newsletterul SAVANTGARDE.

În tradiţia greacă, muzica se bucura de aceeaşi apreciere ca aritmetica (definită atunci ca teorie a numerelor), geometria şi astronomia. Cele patru formau quadrivium-ul, disciplinele pe care un om învăţat se presupunea că le stăpâneşte. Importanţa stabilită muzicii de către grecii antici s-a păstrat printre savanţi timp de vreo două milenii. Unul dintre pitagoreenii eminenţi a fost Johannes Kepler (1571-1630), considerat şi părintele astronomiei moderne. Cândva, un mistic devotat şi susţinător înfocat al sistemului heliocentric al lui Copernic, Kepler şi-a petrecut mai bine de jumătate din viaţă încercând să deducă legile de mişcare a planetelor din cele ale armoniei muzicale. Era ferm convins că fiecare planetă, în mişcarea sa în jurul Soarelui, interpretează o melodie pe care urechile noastre, din cauza frecvenţelor prea joase, nu o poate auzi. A durat decenii până când a renunţat la teoria orbitelor circulare, preluată de la greci, şi a înlocuit-o cu cea a orbitelor eliptice.

Influenţa muzicii printre oamenii de ştiinţă şi, implicit, asupra ştiinţei are însă o istorie mai lungă, chiar dacă Einstein, mai puţin priceput în ale psihologiei, spunea că muzica nu afectează în niciun chip cecetarea ştiinţifică. Era însă îndrăgostit de muzică, iar vioara lui este celebră. Asemeni lui, alţi savanţi, mai mari sau mai mici, au excelat în muzică: Max Planck a fost un pianist desăvârşit; lui Heisenberg, înainte de a o lua pe calea mecanicii cuantice şi de a câştiga Nobelul, i s-a prezis o carieră muzicală strălucită; Brian May (Queen) şi-a dat doctoratul în astrofizică, iar Greg Graffin (Bad Religion), în zoologie; Art Garfunkel, un tocilar notoriu, are un masterat în matematică, la Columbia University, iar Tom Scholz (Boston), unul la MIT?

Întreg articolul, pe Savantgarde.ro.