INTERVIU Gheorghe Rusu, informatician: „Am trecut pe lângă Nobel, l-au luat doi americani“

INTERVIU Gheorghe Rusu, informatician: „Am trecut pe lângă Nobel, l-au
luat doi americani“

De numele lui Gheorghe Rusu sunt legate multe inovaţii                                  Fotografii: Arhiva personală

Gheorghe Rusu a avut dintotdeauna vocaţie de matematician şi informatician: în tinereţe, a lucrat alături de un cercetător român şi împreună au creat un prototip de tomograf. Invenţia a rămas însă numai pe hârtie, din cauza lipsei banilor pentru a o promova. Astfel, doi ani mai târziu, premiul Nobel pentru inventarea tomografului a ajuns peste Ocean.

Ştiri pe aceeaşi temă

CIFA-3, primul calculator românesc funcţional, Transfăgărăşanul, o variantă timpurie a tomografului, Wi-Fi, chatbot-ul Alexa de la Amazon. Toate acestea nu sunt o înşiruire aleatorie, ci au ceva în comun: pe Gheorghe Rusu, un român în vârstă de 78 de ani, stabilit în Anglia de peste şapte ani. În prezent, Rusu lucrează pentru Amazon, unde a fost parte din grupul care a creat-o pe Alexa, asistentul virtual bazat pe inteligenţă artificială dezvoltat de compania americană. Mintea luminată a românului a scos însă scântei încă din tinereţea petrecută în sânul României socialiste, când curiozitatea lui pentru cibernetică era de nestăvilit. El a fost responsabil pentru crearea unor algoritmi care să grăbească construcţia Transfăgărăşanului şi a făcut parte din prima echipă care a realizat un computer funcţional în România. Astăzi, îşi concentrează toate eforturile sub auspiciile patriotismului: vrea s-o facă pe Alexa să vorbească româneşte. Într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“, Gheorghe Rusu povesteşte cum s-a născut pasiunea pentru calculatore şi roboţi, despre vizionarismul şi puterea sa de negociere şi despre cum, la începutul anilor ’90, a adus din Statele Unite Internetul şi Wi-Fi-ul la Bucureşti. 


„Weekend Adevărul“: Domnule Rusu, v-aţi ocupat o viaţă întreagă de tehnologie, de automatizare, de programare, de Internet. De unde a răsărit pasiunea asta pentru calculatoare, mai ales într-o ţară şi o epocă deloc favorabile pentru aşa ceva?
Gheorghe Rusu: Eu din copilărie am avut o pasiune a înălţimilor. Aşa că am umblat pe acoperişuri până am căzut şi mi-am fracturat coloana vertebrală. La 6 ani nu mai puteam merge şi am ajuns la un spital din Mangalia, unde medicii n-au avut alt tratament decât să mă pună în ghips şi să mă lege de pat. Am stat aşa vreo patru ani şi ceva şi nu puteam să fac altceva decât să citesc. Aşa că am citit şi am învăţat enorm în anii ăştia. Făceam şi şcoală, venea un învăţător acolo şi ne preda. La 11 ani citeam deja foarte multă literatură rusă bună, adică marii scriitori ruşi, nu propagandişti. Atunci am citit, de pildă, „Anna Karenina“. Citeam tot!
 
Şi aţi ajuns de la Tolstoi la SF?
Da, mi-au plăcut foarte mult SF-urile. Ruşii au avut câţiva scriitori buni, dar atunci se şi traducea destul de multă literatură SF în limba română. Cum eu n-aveam nicio speranţă, a trebuit să visez. Şi-am visat la tehnologia viitorului, la roboţi pe care să-i construiesc. Având în vedere că voiam să fac aşa ceva, a început să-mi placă matematica şi fizica. Vă mai zic o chestie: părerea mea este că oamenii trebuie să fie construiţi pentru ceva, se nasc cu un talent. Eu m-am potrivit matematicii.
 
Când aţi ieşit din ghips? Cum a fost perioada care a urmat?
Când eram în clasa a V-a, a apărut un medic englez care făcea medicină itinerantă şi opera cazurile grave. Eu am fost considerat caz grav, pentru că, fiind fracturată complet coloana, riscul era ori de a muri, ori de a paraliza. Acest medic m-a operat, m-a făcut bine, m-a ţinut şase luni în pat, iar apoi mi-a dat drumul. Când am auzit doctorii că spuneau: „De mâine poate să meargă“, eu m-am dat jos din pat până să vină asistentele. Aşa că am căzut. Mi-am luxat ambele picioare şi-am mai stat o vreme pe patul de spital (râde).
 
Când v-au pus pe picioare, v-aţi putut duce la şcoală. Cum a fost? Tot matematica v-a preocupat, bănuiesc.
După ce am ieşit din spital, am venit la o şcoală din judeţul Vâlcea, într-o comună. Bineînţeles că eram toată ziua cu „Gazeta matematică“. A mers totul firesc: am terminat liceul foarte bine şi am ajuns la Facultatea de Matematică, plin de vise de electronică şi de roboţi. În acea perioadă, în lumea din apropierea noastră – pentru că-n Vest erau de mai mult timp – apăruseră computerele, aşa că mi-am ales secţia maşini de calcul.
 
Foto: CIFA-3, un calculator românesc
 
Primul calculator funcţional made in Romania
În facultate, aţi participat la construirea primului computer din România.
Da, am fost printre primii programatori ai primului calculator românesc, care se numea CIFA-3. Au fost şi CIFA-1, şi CIFA-2, dar n-au funcţionat. Al nostru a şi funcţionat. Era uriaş, umplea o cameră, dar avea foarte puţine resurse – puţină putere, memorie, nu mai vorbesc de viteză. Era cu tubu
ri electronice. Se numea CIFA pentru că era Calculatorul Institutului de Fizică Atomică.
 
Cum au ajuns românii să proiecteze primul calculator?
Cel care l-a proiectat a fost un regretat om de ştiinţă, Victor Toma, care lucrase cu vreo patru-cinci ani înainte la Dubna, un orăşel de lângă Moscova, unde era un centru de cercetări civile pentru energie atomică al URSS-ului. De-acolo a primit Toma planurile pentru calculator. De la acest proiect am învăţat mai multe şi-am intrat în programare. Şi de-atunci, din ’63, deci de 57 de ani, n-am mai ieşit din câmpul computerelor.
 
După facultate, cum v-aţi orientat?
Am ajuns într-un institut de cercetare unde am continuat să colaborez cu profesorul Grigore Moisil pe partea teoretică. Pe partea practică am început să fac tot soiul de programe. Apoi, prin ’71, am avut primele brevete de invenţii legate de creierele artificiale.
 
Un brevet de succes
Mai exact, ce aţi creat?
Am făcut computerele să vorbească în limba română. Au fost nişte licenţe care au şi fost cumpărate de America, de Franţa, de Japonia. Statele Unite făceau cercetări în domeniul ăsta, dar era incomparabil mai bună soluţia dată de mine decât ce aveau ei. Ca să poată să facă computerul să vorbească, ei foloseau vreo şapte dulapuri de electronice. Eu am colaborat cu doi colegi care erau mai pricepuţi pe partea de electronică şi am făcut o schemă cu o masă. Şi-aşa am scos aceste dispozitive.
 
Foto: În 1969, alături de colegi, în faţa calculatoarelor
 
Unde au fost folosite?
În dispeceratele de chimie, de exemplu. Într-un dispecerat sunt foarte multe ecrane, probabil că aţi văzut şi în filme – doi-trei oameni supraveghează o sută de ecrane. În cazul unei avarii, le era foarte greu oamenilor să ştie şi să fugă la aparatul respectiv. Dar noi am făcut monitoarele să vorbească. De exemplu, dacă era o problemă, auzeai: „Pompa de aer, secţia 17“. E adevărat că m-au răsplătit cu 1.600 de lei, dar pe vremea aia, brevetele deveneau proprietatea statului. Şi, ca să-ţi lucreze brevetul, cereau să le mai aduci şi lor ceva. M-am cam lăsat de brevete.
 
Un Nobel ratat din cauza sărăciei
Spuneaţi cândva că aţi ratat premiul Nobel la mustaţă. Cum se face?
E o scurtă istorie din povestea mea. Bine, mai mult l-a ratat domnul pe care l-am ajutat, că el a venit cu ideea. Deci, eu eram solicitat de diverse persoane să aduc o contribuţie matematică la tezele lor de doctorat. De pildă, au fost destui doctori cărora li se cerea ca în teza de doctorat să aibă ceea ce se numea „aparat statistic-matematic“. La un moment dat, a venit la mine un domn cu o temă foarte interesantă. Era biolog şi făcea radiografii pe creier. Radiografiile sunt ca nişte secţiuni, ca şi cum ai tăia din creier. Tipul a avut o idee foarte bună. Ca să vadă tumorile craniene, făcea mai multe secţiuni, 10-12. Erau nişte fotografii mişcate şi-n fiecare dintre ele era o mică abatere. Dacă puneai un aparat matematic care să ghicească aceste mici deosebiri şi în ce constau ele, puteai să pui un diagnostic. Cu cât făceai mai multe secţiuni, cu atât diagnosticul era mai precis. Acest domn mi-a cerut, deci, să fac programul pe calculator, prin care comparam secţiunile.
 
Şi ce s-a întâmplat cu invenţia asta?
După ce şi-a luat doctoratul, din păcate, domnul n-a avut bani să publice teza, ca să ştie lumea. N-a avut bani decât să pună o notiţă pe o revistă franceză. Peste vreo doi ani, mă pomenesc cu dânsul la mine şi-mi zice: „Băi, fii atent că s-a dat premiul Nobel pentru ce-am făcut noi“. Era tomograful, asta făcuserăm noi. Şi-aşa am trecut noi pe lângă Nobel, l-au luat doi americani. Aşa e când eşti un popor mai mic, de la poalele Carpaţilor (râde). Aşa ne-am născut, aşa a dat Dumnezeu, asta e.
După Revoluţie, prima oară m-am dus în Statele Unite, am vrut să emigrez. Pentru viitor, am zis să întreb la cât ajunge un profesor. «Păi, la vreo 6.000, dar trebuie să ai nişte ani în spate, nişte lucrări». Când am auzit asta, mi-am zis: «Păi, nu-i de mine. Ia mai bine merg eu către afaceri».
Cum a grăbit construcţia Transfăgărăşanului
După această perioadă a invenţiilor, aţi ajuns director al Centrului de Calcul al Economiei Forestiere.
Da, am fost director tehnic la centrul de calcul care, iniţial, făcea parte din Institutul de Cercetări Forestiere, pentru ca după aceea să se rupă de el.
 
Foto: Un tânăr optimist şi hotărât să cucerească lumea
 
În perioada asta, v-aţi ocupat şi de proiectul Transfăgărăşanului.
Aşa e. Bine, eu stăteam în birou, dar au fost oamenii de pe teren, care se duceau şi stăteau prin munţi. Îmi amintesc că prima dată cei de acolo nu înţelegeau ce-aş putea face eu pentru ei. De exemplu, prima contribuţie a fost la stâlpi – nu de la drumul ăsta, ci în general. Ca să facă un stâlp, omul se apucă să calculeze, sunt nişte formule foarte greoaie, cu tot soiul de coeficienţi, de parametri. Şi fac cam două-trei variante: stâlpul să arate aşa, să nu arate aşa, că-l rupe vântul şi aşa mai departe. Eu le-am zis: „Bine, mă, daţi-mi mie toate hârtiile alea cu ecuaţii şi eu vă fac program pe ele“. Am muncit vreo două săptămâni la program şi apoi i-am chemat să bage parametrii doriţi. Le scoteam 20, 30, o sută de variante, în condiţiile în care înainte era bine dacă puteau face trei. Vă daţi seama ce evoluţie, ce revoluţie!
 
Putem spune că dumneavoastră aţi accelerat construcţia drumului?
Da, de fapt, computerul, dar cu programele făcute de mine. Calculatorul dădea variante şi apoi o alegea pe cea mai bună. Transfăgăraşnul n-a avut nicio alunecare de teren niciodată. Sigur că incidente au fost, au căzut stânci, de pildă, n-ai ce să faci cu privire la asta. Dar Transfăgărăşanul n-a alunecat cum alunecă la ăştia de azi – nici nu pricep de ce le alunecă aşa şoselele.
 
Cu aşa antecendente, după Revoluţie probabil că v-au crescut aripi.
Cu siguranţă, am avut alte posibilităţi. După Revoluţie, prima oară m-am dus în Statele Unite, am vrut să emigrez. M-am dus la o universitate care, e drept, era cam pustie. M-am dus la o catedră intitulată Graphic computing sau ceva de genul ăsta. Când am intrat, am dat peste un profesor ceh, care lucra acolo de mulţi ani. L-am întrebat dacă ar avea nevoie de cineva ca mine şi mi-a spus că da. În două săptămâni începeau cursurile. Salariul era 4.200 de dolari pe lună, ceea ce pentru mine era enorm. Pentru viitor, am zis să întreb la cât ajunge un profesor. „Păi, la vreo 6.000, dar trebuie să ai nişte ani în spate, nişte lucrări“. Când am auzit asta, mi-am zis: „Păi, nu-i de mine. Ia mai bine merg eu către afaceri“ (râde).
 

Oamenii nu trebuie să se teamă de roboţi

 
Când v-aţi întors în ţară, cu ce afaceri v-aţi ocupat?
Am lucrat mult timp pe automatizări – automatizarea furnalelor, oţelăriilor, trenurilor, uzinelor pentru energie atomică, a metroului. Dar am şi plecat prin străinătate mult, pentru că eu îmbinam trei factori: ştiam bine tehnica, ştiam bine limba engleză – şi rusă, şi puţină germană – şi eram foarte bun negociator. Aşa că nu trebuiau să plăteacă mai mulţi oameni, mă trimiteau pe mine.
 
Cu ce ţări aţi avut contracte?
Am câştigat contracte prin Algeria, Tunisia, Egipt. În Algeria, de exemplu, am avut mai mulţi concurenţi, printre care japonezii. Era vorba de o fabrică de elemente de automatizare. Japonezii au venit cu o fabrică aproape automatizată, le trebuiau doar 400 de oameni ca să producă cât ar fi produs la noi, la fabrica Titu, 2.200 de oameni. Care a fost argumentul meu la întâlnirile cu algerienii? Le-am zis: „Bă, uite cum e treaba: ăştia vă dau cu 400 de oameni; noi vă dăm cam cu 1.300-1.400. E mai bine să aveţi mai mulţi angajaţi, îi ţineţi ocupaţi, le daţi salarii oamenilor“.  Principiul socialist! Şi ne-au luat pe noi. Iar japonezii, mai să turbeze! Nu înţelegeau ce le-am spus eu, ce tehnică aveam noi mai bună decât ei.
Internetul nu e o reţea între calculatoare, aşa cum, în mod greşit, e înţeles, ci este o reţea în spatele calculatoarelor, între routere şi switch-uri. 
O eroare: roboţii fură joburile oamenilor
N-a învins automatizarea.
N-a învins, pentru că se vehicula – aşa cum se vehiculează şi astăzi, de altfel – că automatizarea le va fura joburile oamenilor. Cinstit vorbind, asta e o eroare. Eu am făcut acum un soft cu inteligenţă artificială care transcrie vocea. Ideea mea e că după interfeţele astea om-maşină – tastatură, mouse – va urma vocea. Vine o epocă când noi vom vorbi cu computerele, în care doar vom spune ce avem de făcut şi ele vor face. Va veni – mai bine zis, e aproape venită.
 
Aici se încadrează şi Alexa, chatbot-ul de la Amazon, care există şi datorită dumneavoastră.
Da, Alexa e un exemplu de computer cu care vorbeşti. Are legătură cu cel puţin 60 de dispozitive, care primesc comenzi prin ea. Are ceea ce se numeşte Internet of Things (n.r. – Internetul obiectelor, concept ce presupune folosirea Internetului pentru a conecta între ele diferite dispozitive, servicii şi sisteme automate, formând astfel o reţea de obiecte). Eu sunt unul dintre cei care au zis să se numească Internet of Things când a apărut noţiunea.
 
De ce l-aţi numit aşa?
Pentru că Internetul nu e o reţea între calculatoare, aşa cum, în mod greşit, e înţeles, ci este o reţea în spatele calculatoarelor, între routere şi switch-uri. Altfel spus, este o reţea între nişte cutiuţe care stau peste tot şi pe care nu le vede nimeni.
 
Foto: Cu colegii de la a doua facultate, ASE, secţia Relaţii economice internaţionale
 
„Bill Gates a avut un moment de neplăcere“
Apropo de grija oamenilor că-şi vor pierde joburile din cauza roboţilor, mai avem mult până la un avans atât de puternic?
Câteodată ar trebui să stăm şi să ne dăm seama că suntem aşa de puţin semnificativi la scară istorică. Credem că totul se distruge şi se prăvăleşte în perioada vieţii noastre. Adevărul e că, de pildă, primul chatbot a apărut în 1996 – se numea Eliza –, iar principiile chatboţilor au rămas aceleaşi şi astăzi. Au trecut atâţia ani şi prea departe n-am ajuns. Ştiţi, apropo de toată discuţia, îmi vine în minte acum că Bill Gates a avut un moment de neplăcere…
 
Cum aşa?
El a produs Microsoft, iar acum produce software pentru calculator ca atare. Dar piesa principală dintr-un calculator e procesorul. Ştiţi cine l-a inventat?
 
Nu prea.
Un tip care făcea jucării pentru copii! El şi-a bătut capul să facă ceva foarte mic, care să comande jucăriile. Iar prin 1985, izbucnise treaba asta cu procesorul, care a mers în enorm de multe lucruri. Asta zicea Gates, că el vinde Windows-ul pentru sute de milioane de computere, dar procesoare sunt miliarde, sunt peste tot, de la calculatoare până la maşina de spălat sau la televizor. Tot Gates, în ’94, a zis că Internetul nu era bun de nimic. Eu tocmai mă lansam în Internet şi ţin minte că-mi ziceau colegii: „Uite, bă, ce zice Bill Gates, că Internetul e mort“. Şi eu am zis: „Lasă, că el e mort“. Iar în anul următor se lupta să-şi înfrângă concurenţa.
   
 

„De ce naibii să nu înveţe Alexa limba română?“

În 2001, prezentând reţeaua de internet la Bucureşti
 
Aţi fost omul care a adus Internetul în România. Cum aţi învăţat să programaţi un router?
A fost o întâmplare. Mă invitase un american la o discuţie şi era ocupat. Aşteptând eu pe hol, m-a abordat un chinez american care tocmai terminase universitatea. M-a întrebat: „De unde eşti? La voi s-a auzit de Internet?“. „Bineînţeles că s-a auzit, ce crezi, că suntem cu pluta?“ „Păi, ia zi, ştii să programezi un router?“ Zic: „Nu prea ştiu, că n-am avut ocazia, n-avem asta în România“. S-a oferit el să mă înveţe. Mi-a plăcut şi mi-am spus că ar trebui să iau şi eu un router cu mine, în ţară. Am ajuns, l-am instalat şi a început aventura. Peste o lună-două, dădeam servicii de Internet.
 
Care au fost primii clienţi, mai ţineţi minte?
Japonezii. Pe vremea aia, era vreo cinci dolari minutul de conversaţie telefonică, aşa că m-am gândit că ălora le-ar folosi e-mail-ul. M-am dus şi le-am făcut o ofertă, să le dau Internet ca să-şi trimită mailuri în loc să sune în Japonia. Următorii clienţi – n-o să credeţi – au fost contrabandiştii arabi care ştiau că poliţia le ascultă telefoanele. Le spuseseră prietenii lor de-afară: „Trimiteţi, bă, mailuri dacă aveţi Internet acolo“.
Pentru Internet cât să trimiţi numai mailuri, un cetăţean plătea cam 30 de dolari pe lună. Era scump şi pentru noi. Legătura pe satelit mă costa 3.000 de dolari pe lună.
Raportat la alte ţări, am băgat Internet devreme sau târziu?
Am fost a şasea ţară din lume care am avut Internet comercial. Internet universitar aveau mai mulţi, chiar la noi venise o pomană de la nemţi, care aduseseră la Politehnică o linie.
 
Ameninţat cu puşcăria, în baza unei legi comuniste
Statul v-a ajutat cu ceva în încercarea de a răspândi Internetul în ţară?
Nu. După ce-am evoluat eu şi am adus o antenă de satelit, m-a chemat şeful Radiocom (n.r. – Societatea Naţională de Radiocomunicaţii) să-mi spună că mă bagă la puşcărie. Era prin 1992. „Ai adus antenă în România fără să iei avizul de la noi“. Şi a scos o lege veche pe care o ştiam, că doar discutasem înainte cu cei de la vamă. Dacă ar fi fost ceva în neregulă, nu m-ar fi lăsat vama. Legea începea cam aşa: „În România au voie să instaleze antene numai întreprinderile socialiste de stat“ (râde). „Dom’le, scuză-mă, dar mai e România stat socialist? Se aplică legea aia?“ „Da, se aplică, că n-a fost abrogată“, mi-a zis. Iar eu i-am răspuns: „Păi, eu nu sunt  întreprindere socialistă, tu poate eşti, dar tu n-ai adus Internet. Uite, am adus eu“.
 
V-a costat mult la început, când nu aveaţi mulţi clienţi?
Eu dădeam la oricine îmi cerea, cu cât veneau mai mulţi, cu atât mai bine. Dar da, era foarte scump. Pentru Internet cât să trimiţi numai mailuri, un cetăţean plătea cam 30 de dolari pe lună. Era scump şi pentru noi. Legătura pe satelit mă costa 3.000 de dolari pe lună, dar când s-au înmulţit clienţii a fost bine. A fost o marfă scumpă.
 
Tot dumneavoastră aţi adus şi Wi-Fi-ul.
Da, în ’98. Eu l-am luat de la nişte băieţi care aveau sediul într-un garaj. Am luat vreo 40-50 de modemuri de la ei, la un preţ bunicel. Peste câteva luni, băieţii au vândut afacerea unei firme americane, pe vreo 30 de milioane de dolari. Şi au fost foarte de treabă, că m-au sunat şi mi-au zis: „George, mai avem 50 de bucăţi, n-avem ce face cu ele, ăştia-s prea mari, noi ne-am luat banii, aşa că vrem să ţi le dăm ţie. Ţi le dăm gratis, dar te costă transportul“. Şi aşa am adus Wi-Fi-ul din America.
 
Mentorul de la Amazon
Ce a urmat?
În 2000, am făcut Asociaţia Interneţilor din România, am legat ţara, am adus fibră optică, prima ieşire privată a României spre exterior, deci nu prin Romtelecom. În acelaşi an, am vândut prima mea firmă, Mediator, cea mai mare reţea la ora aia, nici RDS nu era aşa mare. Am vândut-o unei firme americane, Euroweb, care avea sediu şi în Ungaria. Şi atunci am aranjat cu cei de acolo să ne legăm cu fibră optică privată. Am mai dus o fibră optică şi pe sub Dunăre, altele pe sub conducta de gaze din Rusia spre Turcia. Am făcut lucruri frumoase, mi-a plăcut.
 
În urmă cu şapte ani, v-aţi stabilit în Anglia. Ce-aţi căutat acolo?
M-am dus la Stanford să trec pe inteligenţă artificială. Am făcut studii postuniversitare de doi ani şi după aceea au venit foarte multe firme să ne angajeze. Noi eram 27 de absolvenţi şi au venit peste o sută de firme să ne solicite. Dintre acestea, singurii care au admis toate pretenţiile mele – adică să n-am birou, să n-am şef, să primesc doar hârtii pe care să-mi dau cu părerea cu privire la cele mai bune soluţii – au fost cei de la Amazon. Am contract de cercetător ştiinţific, sunt mentor (râde).
 
Alexa ştie poloneză, dar nu şi română
Şi acum aveţi în plan s-o faceţi pe Alexa să vorbească română?
Da, am venit cu o ambiţie patriotică: de ce naibii să nu înveţe Alexa limba română? Amazon încă nu e interesat s-o înveţe. Aşa că am venit în România şi, împreună cu un vecin de-ai mei, Alexandru Petrescu, fost ministru al Comunicaţiilor, vrem să vedem cum o facem pe Alexa să înveţe româneşte. Poloneză, care e o limbă destul de grea, ştie. Noi ce facem?
 
Cum ar putea învăţa Alexa limba română şi ce cheltuieli implică?
Cheltuielile nu sunt în programe, pe astea le avem deja. E vorba de dialoguri, de instruirea robotului băgându-i în cap milioane de dialoguri. Problema e că oamenii, în general, dispar. Învaţă şi găsesc posturi la giganţi precum Google. Cercetătorii individuali nu-şi permit să ducă în spate singuri asemenea sarcini şi atunci trebuie să existe sprijin guvernamental. Polonezii au făcut totul cu sprijin de la stat. Cât despre costuri, un dialog costă zece cenţi şi ai nevoie de cel puţin zece milioane de dialoguri ca s-o înveţi limba română pe Alexa – cel puţin! 
 
Aţi reuşit să discutaţi cu cineva cu putere de decizie?
Am venit în România pentru scopul ăsta şi am reuşit să încheg nişte discuţii pe la Ministerul Comunicaţiilor, însă au început să se schimbe guvernele şi nu s-a mai hotărât nimic. Există planurile, există proiectul, dar nu există decizie politică.
 
 

„Părerea mea e că omul va deveni bionic“

Sursă Foto: Captură Telecom Tv
 
Am citit că lucraţi la un nou tip de chatboţi, diferiţi de Alexa.
M-am apucat, împreună cu nişte amici de la Cambdrige, de nişte agenţi inteligenţi, dar ce facem acum este deasupra Alexa sau Hey Google. Eu sunt loial faţă de Amazon, dar e o problemă la ăştia mari: au vândut peste 120 de milioane de Alexa, aşa că nu pot să-şi canibalizeze device-ul ăsta cu atâtea milioane de oameni proprietari. Deci ne lasă pe noi să ne agităm şi, când or fi convinşi, ne cumpără. Mi-au şi zis: „George, fă ceva acolo, noi îţi dăm bănuţii şi tu pleci fericit“.
 
În ce sens sunt diferiţi chatboţii dezvoltaţi de dumneavoastră?
E o mare deosebire. Acum, calculatorului i se bagă în cap nişte scenarii făcute de programatori împreună cu oameni din domeniu. De exemplu, dacă vreau să fac un chatbot pentru o clinică medicală, eu, ca programator, îmi închipui ce-ar face un om la o clinică. Ar întreba de medicamente, de doctori, de diagnostic. Deci trebuie să-i bag întrebările şi el să caute prin fişiere şi să-mi dea răspunsul. Să zic că-l antrenez să-mi răspundă la ce e întrebat. Dar eu vreau două lucruri în plus! În primul rând, vreau să ţină cont de istorie. Adică dacă dumneavoastră aţi avut un contact cu chatbot-ul ăsta şi vă duceţi la Londra şi intraţi în legătură cu un alt chatbot, ăla trebuie să poată imediat să vă găsească, să ştie cine sunteţi, că aţi mai fost în legătură.
Pentru că lucrez în domeniu, o doamnă doctor mi-a spus la un moment dat că particip la nimicirea oamenilor. I-am zis: «Doamnă, aveţi vreo remuşcare că Omul de Cro-Magnon a lichidat Neanderthalul? Adică Omul de Neanderthal era şi el un om». În viitor, oamenii nu vor fi nimiciţi de roboţi, dar se vor modifica lucruri.  
Şi cel de-al doilea lucru în plus?
Să ţină cont robotul meu şi de context. El face un fel de micropersonalizare, o mică fişă, şi fiecare om e clasificat. Dumneavoastră intraţi într-o grupă cu un million de persoane de pe globul ăsta cărora le place Coca-Cola şi care poartă pantofi roşii. Clasificarea e o parte importantă din inteligenţa artificială.
 
Pe ce bază se face înţelegerea limbii de către un chatbot?
Totul e pe bază de probabilităţi. De exemplu, în engleză, bank e bancă, dar mai înseamnă şi malul râului. Când se duce cineva să scoată bani, cu ce probabilitate puneţi bancă în loc de malul râului? 99% veţi spune bancă, nu pe malul râului. În general, chatboţii au prins foarte bine în Asia, în Japonia în special.
 
Frica de tehnologie
Se vorbeşte des despre viitorul omului prin raportare la dezvoltarea inteligenţei artificiale şi a roboţilor.
Pentru că lucrez în domeniu, o doamnă doctor mi-a spus la un moment dat că particip la nimicirea oamenilor. I-am zis: „Doamnă, aveţi vreo remuşcare că Omul de Cro-Magnon a lichidat Neanderthalul? Adică Omul de Neanderthal era şi el un om“. În viitor, oamenii nu vor fi nimiciţi de roboţi, dar se vor modifica lucruri. Părerea mea e că omul va deveni bionic, va fi un hibrid. Aţi văzut că deja au apărut mâinile bionice, avem şi exoscheleţi în care intrăm şi facem lucruri pe care nu le putem face în mod normal. Repet: vor fi înlocuiţi oamenii la muncile de rutină. Oamenii nu sunt pentru stat la bandă rulantă, dar procesul va mai dura. După părerea mea, oamenii nu vor scăpa de muncile astea mai devreme de 20-30 de ani.  De exemplu, un robot foarte necesar este la transcriere. Într-o singură zi, la tribunal, se vorbeşte şi se înregistrează 10.000 de ore. Şi apoi stau oamenii, săracii, să transcrie. Eu am făcut un site – scriptoman.ro – în care băgaţi un fişier video şi vi-l subtitrează în limba vorbită în fişier sau în altă limbă din 110 limbi. Am reuşit asta şi pe emisie live.
 
Ce faceţi în această perioadă tumultoasă pentru întreaga lume?
Am venit în februarie la Bucureşti, înainte de nenorocirea asta. Voiam să ne întoarcem, dar s-a anunţat pandemia şi atunci am avut de ales. Să rămânem la casa din Bucureşti sau să mergem în cea din Anglia. Dar copiii mei se fereau ca nu cumva să luăm noi virusul de la ei, aşa că am zis că putem sta în Bucureşti, avem casă şi grădină aici. Eu asta fac acum, mă eliberez de stres în grădină (râde).
 
Mai şi predaţi. Ştiu că ţineţi un curs la Oxford.
Da, mi s-a cerut să ţin un curs pe data science (n.r. – ştiinţa datelor). E un fel de curs introductiv pe care m-au chemat să-l ţin pentru că lucrez la Amazon, în Anglia, pe post de mentor la Alexa. Tot iau oameni care lucrează în cercetare avansată pentru prelegeri. Eu am, semestrul ăsta, vreo 12. Dacă o să le placă, o să mai continui. Studenţi s-au înscris destui, vreo 70, şi sunt prezenţi! 
 
 
Consultant pentru gigantul Amazon 
Numele: Gheorghe Rusu 
Data şi locul naşterii: 5 februarie 1942, Brăneşti, judeţul Ilfov 
Studiile şi cariera: 
  • A absolvit, în 1965, Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti. 
  • A absolvit, de asemenea, şi secţia de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, precum şi un curs postuniversitar de machine-learning la Universitatea Stanford din Marea Britanie. 
  • A lucrat în mai multe institute de cercetare şi proiectare şi a condus numeroase proiecte pentru implementarea automatizării în ţări din Orientul Mijlociu, China şi Africa. 
  • În prezent, este consultant pentru Amazon. 
  • Este preşedintele fondator al Asociaţiei pentru Inteligenţă Artificială şi Robotică şi fondatorul RolaxIT, un start-up tech care se ocupă cu aplicarea Inteligenţei Artificiale Conversaţionale în economie. 
Locuieşte în: Ashford, Marea Britanie 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările