INTERVIU Bogdan Marcu, expertul în propulsia rachetelor care a lucrat cu Elon Musk: „Mineriada din '90 a fost şansa de care nu ştiam că am nevoie“

Bogdan Marcu

Bogdan Marcu (59 de ani) povesteşte despre cum şi-a împlinit visul din copilărie, ajungând, din tânărul din România pasionat de spaţiul cosmic, în expertul din SUA care construieşte rachete destinate misiunilor pe Marte. Pe lângă reţeta clasică a reuşitei, muncind mult, cu determinare, profesorul a avut parte şi de o întâlnire neaşteptată, într-una dintre cele mai violente manifestaţii din istoria ţării şi care i-a influenţat cariera.

Bogdan Marcu s-a format în comunismul gri din România, într-o lume unde visul său de a pleca în SUA pentru a construi rachete nu putea fi rostit cu voce tare. Dar regimul restrictiv şi privaţiunile de orice fel l-au ambiţionat şi mai mult: a citit de mic cărţi de specialitate la bibliotecă, nu a pierdut nicio emisiune la televizor despre cosmos, a învăţat de 10 pe linie, aşa cum face orice tânăr care vrea să ajungă departe. Un etaj mai sus în propria ierarhia de realizări, a urmat cursurile Facultăţii de Inginerie Spaţială din cadrul Politehnicii, apoi şi-a găsit locul pentru o vreme la Institutul de Aviaţie din Bucureşti. Prăbuşirea regimului în 1989 a fost prima şansa care avea să-l propulseze şi mai aprope de planul său de carieră. A doua, întâlnirea cu Harold Graifer, un turist american, pe care l-a salvat din bastoanele minerilor în iunie 1990. Bogdan Marcu are, în prezent o carieră de 20 de ani în industria aerospaţială americană, în care a lucrat pentru cele mai mari companii din domeniul rachetelor. Inclusiv pentru SpaceX-ul lui Elon Musk, despre care, spune el, i-a completat formarea profesională. Un lucru e cert: ascensiunea lui Bogdan Marcu nu s-a petrecut cu viteza rachetei. A trudit făcând paşi mici, dar hotărâţi şi bine înfipţi pe un singur drum: spre cucerirea spaţiului împreună cu echipele care trimit rachete către Planeta Roşie. Şi, iată, după multe niveluri depăşite, a ajuns chiar acolo. 

„Weekend Adevărul“: Când aţi zburat prima oară cu avionul? 
Bogdan Marcu: Am zburat de mic, de prin clasa a V-a. Sunt băcăuan şi, în copilărie, aveam un tratament de îndreptat dinţii pentru care eram nevoit să merg la Bucureşti. Călătoream cu avionul. Veneam împreună cu un văr de-ai mei, care era mai mare cu doi ani. Când el şi-a luat buletinul, tatăl meu, care avea misiunea să ne păstorească prin Bucureşti, n-a mai venit. Vărul meu putea deja să cumpăre singur biletul de întoarcere. Până într-o zi, când a fost vreme proastă, şi s-a anulat zborul. Am rămas de izbelişte, şi atunci familia a aflat că taică-meu ne lasă de capul nostru, singuri, prin Bucureşti. Dar zborul cu avionul era extraordinar! Am prins încă avioanele Il-14, o replică rusească a avioanelor Douglas DC 3, care te scuturau bine de tot. Dacă aveai loc lângă aripă, se putea vedea şi motorul, care funcţiona cu conductă de eşapament la roşu. O adevărată experienţă.

Sunteţi născut în ’59. Aveaţi, aşadar, 10 ani când astronautul american Neil Armstrong a păşit pe Lună. V-a impresionat în vreun fel momentul istoric sau nu vă interesa atunci universul cosmic?

Mi-amintesc că eram în pijamale. Era noapte în România când Apollo 11 a aterizat şi ţin minte dâra aia albă, prăfuită, neclară, care a rămas în urma lui Armstrong când a făcut primul pas. Aşteptasem cu sufletul la gură, împreună cu toată familia, să urmărim momentul la televizor. A fost un eveniment care a marcat multe generaţii, nu doar pe mine. Am avut atunci un gând: „Oare cum e să faci parte din echipa care lucrează la aşa ceva?“. Interesant e că nu voiam să fiu astronaut, pe mine mă interesa tehnica. Îmi plăceau rachetele. Mă vedeam ocupându-mă de inginerie, deşi eram prea mic să fac diferenţa dintre inginerie şi aviaţie.

Cum vă explicaţi această pasiune? Părinţii lucrau în domeniul ingineriei?

Nicio legătură. Părinţii mei erau amândoi economişti. Tatăl meu avea patru unelte în casă: un ciocan, o şurubelniţă, o cheie şi nişte cuie. Mulţi ani nici eu n-am fost foarte tehnic. Dar mă pricepeam la matematică şi la fizică. În plus, eram fascinat de nişte emisiuni despre spaţiu de la Televiziunea Română. Mi-l amintesc bine pe unul dintre reporteri, Andrei Bacalu. Când eram la liceu, Bacalu, un om foarte pasionat de spaţiu, a scris o carte, „America în transmisie directă“. Erau mărturiile lui după un tur de trei săptămâni în SUA la toate centrele NASA, unde fusese trimis cu o bursă de TVR, şi-n care adăuga impresii de călătorie. Capitolul despre Los Angeles, de exemplu, se numea „Nu vă dereglaţi mintea, realitatea are o defecţiune tehnică“. Cartea aia a ajuns ferfeniţă de câte ori am citit-o. Dacă la 10 ani, după prima aselenizare, am avut un mic imbold, după ce am lecturat cartea lui Bacalu, mi-am zis hotărât: asta vreau să fac!

Bogdan Marcu a fost prezent în cadrul conferinţelor „Despre lumea în care trăim” (organizate de Fundaţia Humanitas Aqua Forte) şi a susţinut prezentarea pe tema „Paşi în spaţiu. După 50 de ani”. O puteţi urmări în video-ul alăturat:

Eraţi un elev eminent?

Cam de nota 8. Abia când am ajuns la Facultatea de Inginerie Aerospaţială, după primii doi ani în care am avut şi restanţe, am descoperit că pot fi un student eminent. A fost pentru prima oară când am avut 10 pe linie şi, cumva, o revelaţie. 

Despre ce revelaţie e vorba?

Anul III de facultate era primul an de specialitate în care învăţai exact ce-ţi doreai. Fiind foarte interesat de subiectele respective, mi-am pus mintea şi am realizat că pot să fiu de 10. Dar acum, după ce am acumulat ceva experienţă, pot să spun ce am remarcat: în viaţă, cei care reuşesc cel mai bine sunt studenţii de 7. Au un fel de înţelepciune de viaţă şi anumite orientări. „Coroniţele“, în general, sunt mai puţin orientate.

Care era atmosfera din facultate în acea vreme? Erau cursuri dificile, profesori exigenţi? Inginerie aerospaţială sună oarecum SF pentru necunoscători, explicaţi-ne.

Era o facultate foarte bună. Dar inutil de dificilă, ziceam noi. Matematicile era predate teribil de complicat şi erau foarte puţin orientate către aplicaţii practice. Totuşi, aceste examene foarte dificile – chiar nu exagerez – ne-au pregătit psihologic pe mine şi pe cei din generaţia mea. Oriunde ne-am dus ulterior în lume, am putut să trecem cu brio peste orice piedică şi test. Pe lângă teorie, am avut parte şi de o foarte frumoasă practică, în anul II, de zbor. Fiecare student trebuia să aibă zece ore de pilotaj ca să-l ajute să înţeleagă mai bine cum „se simte“ un avion. 

Sărbătoarea absolvirii Institutului Politehnic Bucureşti Fotografii: Arhivă personală Bogdan Marcu

Înţeleg că v-a plăcut să zburaţi, dar n-aţi avut emoţii să pilotaţi?

Am avut emoţii, dar nu foarte mari. Ai mai mult curaj când eşti tânăr. Cursurile se făceau la Braşov şi la Ploieşti. La Braşov, aveau nişte avioane româneşti – IAR 823 se numeau. Bine făcute, din aluminiu complet, cu motoare englezeşti Lycoming, în care instructorul stătea în dreapta. Cei de la Ploieşti zburau cu Zlim, nişte avioane mai sportive, poloneze. La Zlim, instructorul stătea în spate. După ce ne-au cântărit bine, vrând să vadă cine e mai talentat, instructorii de la Braşov şi-au luat mâinile de pe manşă şi ne-au lăsat pe noi să manevrăm. Ţin minte de atunci o aterizare. Aveam un marcaj, o literă „T“, făcută cu pânză albă, pe iarbă, şi trebuia să ţii ochii pe „T“-ul ăla, în aşa fel încât să ajungi în dreapta lui şi într-un anume loc să aterizezi. La al treilea zbor, instructorul m-a lăsat pe mine să conduc. În mod intenţionat, mi-a zis la un moment dat: „Ia uite ce pasăre frumoasă!“. Eu, cu mâinile pe manşă, m-am uitat după pasăre. După, m-a întrebat: „Dar unde e T-ul ăla?“. Aşa a vrut să mă înveţe că secunda aia de uitat după pasăre m-a făcut să pierd din vizor „T“-ul şi că nimic nu trebuie să-mi distragă atenţia. 

Cum simţeaţi ideologia sistemului comunist la ore, acasă?

Aveam obligatoriu şi noi nişte cursuri de economie politică la facultate. Când începusem să iau note bune la facultate, mi-am dat seama că mai pot să iau şi altele, aşa că recitam conştiincios profesorului inepţiile alea. Profesorul era un om foarte competent, dar trebuia să-şi execute şi profesia de dascăl, aşa că dădea din cap la poezia mea cu un aer plictisit de genul: „Da, domnule, foarte bine, ia 10 şi cară-te de aici“ (râde). Înţelegeam vremurile. Învăţasem din copilărie că nu e bine să vorbesc chiar tot ce-mi trece prin cap. Aveam în familie rude care au suferit persecuţii în anii ’50-’60. Bunicul, care făcea declaraţii incomode contra sistemului, fiind un naţionalist, a făcut puşcărie politică. De aceea eram reţinut cu comentariile. Ştiam că nu trebuie să mărturisesc nimănui că eu vreau să plec să lucrez pentru NASA. Era secretul meu şi nu l-am spus nimănui.  

„Am avut trei zile de speranţă trăite cu puşca în mână“

La dezbaterea „Paşi în spaţiu. După 50 de ani”, în cadrul seriei de conferinţe „Despre lumea în care trăim”, organizate de Fundaţia Humanitas Aqua Forte FOTO Fundaţia Humanitas Aqua Forte

După facultate, aţi lucrat la Institutul de Aviaţie din Bucureşti. Cu ce vă ocupaţi mai precis acolo?

Am primit mai întâi repartiţie la Bacău, la uzina de Aviaţie, unde am lucrat doi ani şi jumătate. Pe urmă, m-am întors în Bucureşti, în cercetare, la Institutul de Aviaţie – secţia de motoare. Încercam să dezvoltăm un motor turbopropulsor. Cel care are turbină, dar antrenează o elice exterioară. Aveam o licenţă franţuzească – se fabrica şi zbura pe elicoptere, nu şi pe avioane – la Turbomecanica. Motoarele se numeau Turbomeca. Şi am reuşit să le convertim din motor de elicopter în motor turbopropulsor, care, în fond, presupunea o conversie logică – trebuia schimbată o cutie de viteză.

Erau şi presiuni politice?

Aveam tot timpul senzaţia, în epoca asta, că ne sabotează cineva. De câte ori avansa un proiect, ceva îl oprea. Nu făceam chestii revoluţionare, despre care s-ar fi putut spune că vor schimba faţa lumii, dar voiam să facem un motor, să dezvoltăm turbine. N-am avut probleme cu autorităţile, dar am fost imprudent la un moment dat. Cei din aviaţie eram majoritatea membri de partid, pentru că altfel nu aveai cum să ajungi în funcţiile respective. Mama, care era anticomunistă convinsă, mi-a zis: „Fă-te membru, dar nu te băga la funcţii. Vezi-ţi de ştiinţa ta!“. Aşa am făcut.
 

În ce mod aţi fost imprudent? Aţi „deranjat“ autorităţile?

Eram prieten cu Mário Neto, fiul fostului preşedinte al Angolei, Agostinho Neto. El terminase studiile aici şi se dusese la doctorat în Los Angeles, în SUA. Mai corespondam. Odată m-a sunat şi m-a întrebat dacă nu vreau să îl vizitez în SUA. I-am spus categoric că nu. Era o nesăbuinţă să întrebi aşa ceva. Până la urmă, a înţeles el limitele. Oricum, cred că cineva mă încondeia. Când eram la Bacău, m-au pus să păstoresc o organizaţie de UTC-işti din uzină. Nu-mi plăcea, pentru că trebuia să pierd timp în şedinţe. Când îşi dădea cineva doctoratul, trebuia să prezinte oamenilor muncii concluzii din lucrare. A venit, la un moment dat, un doctorand în istorie, care avea ca temă relaţiile internaţionale ale României. Avea o teză foarte plicticoasă. Spunea la un moment dat că România este de partea Coreei, că cele două ţări, Coreea de Nord cu Coreea de Sud, se vor uni, în mod evident, sub tutela Coreei de Nord. Am ridicat mâna, enervat, şi am întrebat ce părere are despre cele două Germanii separate de război. S-a lăsat tăcere. Doctorandul s-a făcut alb. Profesorul lui, care era totuşi un profesor deştept din Bacău, a zis: „Tovarăşu’ Marcu, noi le dorim germanilor ceea ce le este lor cel mai bine!“. În următoarea săptămână, m-au luat de pe funcţia respectivă. Probabil că cineva m-a însemnat. Numai că, pentru mine, consecinţa a fost plăcută, că mi-au luat boii de la bicicletă. 
 

Restricţiile şi dualitatea specifice regimului v-au întărit şi mai mult decizia de a părăsi ţara?

Gândul de plecare îl aveam deja de la Bacău. Regimul a fost doar o nuanţă la hotărârea mea. Nu ştiam însă cum voi face asta. Pe măsură ce trecea timpul, devenea un motiv de îngrijorare – ce fac şi cum? N-aveam un plan. Ştiam doar că, dacă voi reuşi, trebuie să fiu foarte pregătit. Să cunosc cât mai bine domeniul ăsta, astfel încât, ajuns în partea cealaltă, să pot să răzbesc. Acest gând m-a făcut să fiu mereu foarte conştiincios, să-mi depăşesc sfera de lucru şi barierele. Mergeam frecvent la bibliotecă şi citeam reviste de specialitate. La un moment dat, a trebuit să proiectăm nişte compresoare şi m-am apucat să traduc din germană materialele care nu se găseau, ca să pot să adaptez programe pe calculator pentru proiect. Alte variante nu aveam. 

„Noi voiam un Nürnberg, nu un asasinat“

Ce aţi făcut în zilele în care a avut loc Revoluţia din 1989?

Am ieşit pe stradă, cu soţia şi o prietenă de-ale ei. Pe 21, era agitaţie, cu şiruri de scutieri, care ba te lăsau să treci dintr-o parte în alta, ba te blocau. Oamenii huleau, părea ceva nenatural. Auzisem că e posibil să se tragă în civili. Cum soţia mea şi prietena ei aveau haine albe, mi s-a părut că suntem nişte ţinte fixe. Le-am luat de guler şi am plecat. A doua zi, am mers la institut, dar am ieşit iar. Eram într-o coloană de oameni şi au început să tragă sus, undeva pe la Lujerului. Veneam pe bulevardul Păcii şi din spate veneau nişte tancuri. Am îngheţat cu toţii. Ce am remarcat pe tancuri: erau câte trei-patru soldaţi, speriaţi ca dracu, lipiţi de turelă, cu puştile în mână. Am început să le arătăm buletinele. Nu suntem agenturi străine, domnule, suntem de-ai voştri! Când ne-am întors la institut, ne-au dat câte-o armă la fiecare să păzim institutul de terorişti. Am avut, aşa, în aberaţia aia, vreo trei zile de speranţă trăite cu puşca în mână. Când l-am văzut pe Ceauşescu împuşcat în noaptea aia, mi-am dat seama că e nasol. Noi toţi voiam un Nürnberg (n.r. – procesul principalilor responsabili pentru atrocităţile regimului nazist din Germania), nu voiam un asasinat. Acolo s-a terminat.

Libertatea câştigată însemna şi că, în sfârşit, puteaţi să vă construiţi mai uşor planul de a pleca din ţară.

De-atunci numai lucrul ăsta m-a preocupat. M-a sunat şi Mário în zilele acelea: „Acum poţi să vorbeşti?“. El mi-a explicat ce examene trebuie să dau şi cum să aplic la o bursă de doctorat la Aerospace Engineering la Universitatea Southern California din Los Angeles. M-am apucat să învăţ. În aprilie, dădeam primele examene în Ungaria, la Consulatul american, pentru că la noi încă nu exista posibilitatea. Dar, în ciuda oricăror teste pe care le-am dat, colacul de salvare pentru a primi bursa a venit cu totul neaşteptat, la Mineriada din iunie, când am salvat un american dintr-un grup de mineri agresivi, cu bastoanele la ei. A fost şansa de care nu ştiam că am nevoie.

„Mi-am completat formarea profesională lucrând cu Elon Musk“

În 1993, în biroul său de la University of Souther California FOTO: Arhivă personală Bogdan Marcu

Cum s-a întâmplat să vă intersectaţi cu acel american? 

Eram pe Calea Victoriei. În faţa miliţiei Capitalei, cum se spunea pe atunci, erau două autobuze cu persoane arestate. Asistam la o scenă în stilul sovietic al anilor ’30. Mineri şi miliţieni aliniaţi pe două rânduri. Şi îi mânau printre rândurile astea, undeva la interogatoriu, pe acei arestaţi, nu ştiu cine erau. În timp ce alergau printre rânduri, erau loviţi cu nişte bucăţi de lemn. La un moment dat, am văzut un bărbat cu păr alb, mai discret, care filma scena. Avea o figură care ieşea cumva din schemă. Trei-patru mineri s-au apropiat imediat de el. Instinctul meu mi-a zis că e ziarist acreditat la vreo agenţie şi am sărit imediat să clarific neînţelegerea. S-au adunat vreo 15 mineri în jurul nostru. Ne presau cu piepturile, dar nu mi-a fost teamă. Nu ştiu ce mi-a trecut prin minte să le spun că e american, dar era ca o formă de apărare, aşa cum le zici câinilor: stai jos, nu mă muşca. Am reuşit să-l trag de acolo şi am plecat împreună. 

Americanul care a garantat pentru succesul lui

S-a legat o prietenie? Cine era?

Îl chema Harold Graifer şi avea atunci 65 de ani. Harold era, într-adevăr, un american care călătorea prin ţările est-europene în vara aceea. Îşi începuse periplul în Berlin, trecuse prin Iugoslavia, prin Bulgaria şi ajunsese în România. Mi-a povestit lucrurile astea în timp ce am băut o cafea la Doina, pe Kiseleff. I-am povestit în detaliu despre evenimentele la care tocmai asistase. M-a întrebat de planurile mele. Tocmai îmi dădusem examenele şi urma să aplic la universitatea din LA. „Ce interesant, şi eu tot din Los Angeles sunt!“. Mi-am dat seama ulterior că întâlnirea cu Harold a fost bucăţica aceea de şansă care îmi trebuia în plus ca să capăt bursa asta. 

De ce, aplicaţia dumneavoastră a fost respinsă?

N-am fost respins. Dar la astfel de universităţi de prestigiu, există straturi-straturi de dosare ale candidaţilor. Indieni şi chinezi mai ales. Când vine cineva şi garantează pentru tine, ai un avantaj. Nu se pot numi pile, pentru că nu aşa funcţionează lucrurile acolo. Doar că eu eram un no name, tocmai din Europa de Est, dintr-o ţară abia ieşită din comunism, astfel încât oricât de interesantă ar fi fost aplicaţia mea, erau mici şanse să prezint încredere. Culmea e că Harold lucrase în industria tehnică, dar, la vremea când l-am cunoscut eu, se reprofilase şi avea o firmă particulară în domeniul financiar.
 

Prima amintire din SUA: un Cadillac

În 1991, începeaţi să vă trăiţi, în sfârşit, visul american.

Când am ajuns, am stat o noapte în aeroportul din New York. Pe atunci, condiţiile de securitate nu era aşa de aspre şi puteai să ieşi şi să te întorci în aeroport fără probleme. Mi-amintesc că am ieşit din aeroport şi prima mea imagine a fost cu un Cadillac care tocmai oprea în faţa mea. Când mă gândesc acum, era o vechitură, dar sentimentul acela incredibil, că nu văd un Cadillac într-un film, ci se întâmplă chiar acolo, în SUA, la mama lui acasă, a fost exciting (n.r. – entuziasmant). 

Aţi plecat cu familia?

Am plecat singur. Soţia şi băiatul nostru, care avea 3 ani şi jumătate, au rămas în România. Planul iniţial era ca eu să termin studiile doctorale, să-mi iau diploma, un job, apoi să vină şi ei. O bursă nu ne-ar fi putut susţine pe toţi. S-a schimbat puţin planul. După un an, a venit soţia mea. A intrat şi ea într-un program de doctorat, iniţial destul de reticentă, după care a fost pasionată de cercetarea universitară, chiar mai mult decât mine. Şi abia după doi ani şi jumătate a venit băiatul meu. Fiind mic, cam uitase cum arăt, cred că a realizat mai mult instinctiv cine sunt. A trebuit să ne reîmprietenim (râde).

Cum v-aţi adaptat? Cum era să faceţi pasul mare direct din comunism, dintr-un sistem plin de restricţii, în lumea liberă din America? 

A fost foarte dificil în primul an, pentru că, fără maşină în LA, eşti prizonierul locului. Durează o vreme până înţelegi ce se întâmplă în jurul tău. Pe măsură ce interacţionam cu oameni, profesori sau din companii, descopeream diferenţe majore. De exemplu, modul aluziv în care ne exprimăm noi e incredibil. Eram familiar cu nişte compresoare care se fabricau atunci, numite Solar, în San Diego. Dacă aş fi ştiut să comunic mai bine, după un an, aş fi fost angajat la Solar. Dar eu i-am sunat: „Domnilor, vreau să vorbesc şi eu cu dumneavoastră. Vă cunosc foarte bine compresoarele, am făcut şi eu unul“. „Foarte frumos, vreţi un job?“ „A! Nuuu, mă gândeam aşa…“ S-au gândit probabil că voiam să fur ceva de la ei. Mai târziu, i-am vizitat şi oamenii s-au uitat suspicios la mine. Au ţinut minte. E un lucru pe care l-am deprins – când deschizi o conversaţie, spune-i omului răspicat ce vrei.
 

„Domne! Ăştia sunt aia care au făcut Apollo!“

La absolvirea doctoratului, alături de profesorul Exkart Meiburg FOTO Arhivă personală Bogdan Marcu

Aveaţi vreun complex fiind din România?

Nu mi-am făcut prea multe astfel de probleme. Poate unii profesori de la facultate se uitau curios la mine, ştiindu-mi istoricul. Pe măsură ce descopeream că reuşesc să fac faţă cursurilor, căpătam încredere. Ce m-a surprins în mod plăcut a fost calitatea cursurilor. Noi, în România, am avut profesori foarte buni, dar modul în care se preda era cam elitist. Fiecare profesor îşi etala un anumit nivel de elită, sacrificând partea didactică. Exact acel efort pe care trebuie să-l faci ca profesor pentru ca studentul să înţeleagă materia. Or, acolo e o afacere – cu cât eşti mai bun, cu atât vine studentul spre tine mai uşor. Pentru prima dată, vedeam cum lucrurile sunt explicate metodic, calm, şi pentru mine ăsta a fost un mare entuziasm.

A fost dificil să intraţi în industrie? Era preferabil să aveţi, tot aşa, o recomandare din partea unui specialist sau profesor?

Când am terminat facultatea, în 1996, eram într-o situaţie specială, pentru că nu aveam drept de lucru în SUA. Trebuia să ai o viză de lucru. Şansa mea a fost că, în cadrul universităţii, au avut nevoie de un cercetător pentru tunelul lor aerodinamic din aceeaşi universitate – era o cercetare în domeniul maşinilor. Pe mine mă testase un profesor mai în vârstă şi s-a gândit că i-ar plăcea să lucreze cu mine, aşa că m-a angajat pentru acel post. Nu ştia el cât ştiam eu de fapt, dar m-am ambiţionat. Mi-am dat seama că pot să aplic idei. Universitatea m-a luat sub aripă atunci şi mi-am putut face rezidenţa. Apoi, printr-o şansă, i-am cunoscut pe cei de la Rocketdyne, considerată compania de bază în domeniul rachetelor.
 

De la industria maşinilor la cea a rachetelor e o schimbare…

Culmea e că, deşi eram atât de pasionat, nu ştiam de existenţa lor în LA. Atunci, mă gândeam foarte mult la aeronautică, foarte puţin la rachete. Acceptam chiar să merg să lucrez în domeniul industrial de turbomaşini, cel energetic. Uitasem de tot de instinctul meu din copilărie de la debarcarea lui Armstrong. Şansa a fost ca direcţia asta să revină când am vizitat Rocketdyne. Mi-am zis: „Domne! Ăştia sunt aia care au făcut Apollo!“. Şi am ajuns să merg la un interviu. Le-am prezentat multe dintre lucrurile pe care le-am făcut la Bucureşti, ca să fie relevant pentru ei. Să ştie că ştiu ce e o pompă, o turbină, chiar dacă doctoratul meu era ezoteric. Şi a mers. Din 1998 am început să lucrez cu ei, timp de 13 ani.
 

Cel mai frumos moment pentru un inginer: „Zboară, domnule, zboară!“

O vreme aţi lucrat şi pentru SpaceX, corporaţia miliardarului Elon Musk. Care parte a rachetei dezvoltate în companie este făcută de mâinile dumneavoastră?

Prin 2010-2011, Elon Musk era în urcare. Citeam foarte multe bloguri de opinii şi studii şi era entuziasmant. Dar era încă un risc profesional să mergi să te angajezi pentru SpaceX. Puteau să capoteze. Totuşi, mi-am asumat acest risc şi am mers să lucrez cu ei. Elon Musk e un om special. Am lucrat relativ puţin direct cu el. Când am ajuns la SpaceX, eu devenisem specialist în turbine. El deja demarase proiectarea pentru rachetele noi – avea deja un Falcon 9 care zburase, dar urmau îmbunătăţirile pentru viitorul Falcon. Trebuia mărită puterea motoarelor o dată şi jumătate. Asta a fost responsabilitatea mea – de a proiecta turbinele motoarelor Merlin 1 D şi MVacD, care zboară şi astăzi. A fost o dezvoltare accelerată. Am început în vara lui 2011 şi, în 2013,  în septembrie, era primul zbor.
 

Alături de motorul Merlin 1D, al rachetei Falcon 9, în testări (Marcu a proiectat turbinele motorului dezvoltat la SpaceX)

Ce făceaţi în momentul în care a zburat racheta? 

Când mi-a zburat pentru prima dată motorul la care am lucrat, aterizam la Cluj-Napoca. Eram în vizită în România. Îmi luam bagajale de pe banda rulantă şi făcusem socoteala că e ora de lansare. Atunci l-am sunat pe unul dintre colegii de la SpaceX care putea să se logheze în sistem şi să vadă toate detaliile din interior. „Cum e? Zboară? Cum sunt parametrii?“ El, uşor agasat, mi-a zis: „Zboară, domnule, zboară!“. 
 

Sentimentul ăla!

E un moment deosebit când realizezi că din mâna ta iese ceva. E parte dintr-un sistem care funcţionează. Zboară! Între timp, eu am devenit competiţie pentru ei, fiindcă am revenit la Rocketdyne. Când mă mai văd cu foştii colegi, mai vorbim, nu-mi spun multe, dar nici eu nu-i întreb. Dar neoficial am aflat ceva. Tot la SpaceX am proiectat turbinele de la motorul prototip Raptor, care echipează racheta BFR destinată misiunilor spre Marte. A fost o versiune de demonstraţie, dar am înţeles că motorul se bazează pe această versiune. Când am plecat, nu le încercaseră, doar le-am lăsat calculate, cu desenele făcute. Cineva mi-a zis neoficial: „Băi, ţi-au împins turbinele alea peste 100%, au avut nevoie de putere pentru alt model“. Asta e bine, mă bucur.
 

Ce credeţi? O să reuşească misiunea pe Marte?

Urmăresc în continuare munca lor, pentru cu Musk e un om care găseşte întotdeauna metode de a merge înainte, indiferent de provocări. Intră într-o perioadă care e dificilă şi pentru Tesla, şi pentru SpaceX, în care are nevoie de capital. De miliarde. Ca specialist, eu mi-am completat formarea profesională la SpaceX. M-am întors la Rocketdyne cu multă experienţă care mă ajută să coordonez, să judec lucrurile, să iau decizii. Dar îi ţin pumnii, pentru că ei construiesc un domeniu nou. După părerea mea, apariţia lui Musk a schimbat întregul peisaj al industriei. Şi uneori îţi dă senzaţia, privind din afară, că ceea ce are de făcut e uşor. Într-un fel, da. Dar aşa e cu oamenii care au succes: câteodată nu ştiu că nu se poate.