O ştire din domeniul medical ne anunţă că nu mai avem mult până la momentul în care vom putea scoate la imprimantă prima inimă artificială. Pentru cunoscători, imprimarea 3D nu mai este o noutate de mult, cam de prin 1984. Ideea este simplă: prin imprimarea unor straturi succesive de material, se pot obţine diverse obiecte tridimensionale. Un fel de imprimare suprapusă, gen pagină peste pagină (layer over layer). În acest fel, se pot obţine diverse obiecte, ce pot fi părţi componente ale unor mecanisme. Deja, de curând cercetătorii au reuşit să construiască o imprimantă care se poate replica singură: practic îşi retipăreşte piesele ce o compun.

Bineînţeles, sunt uşor de imaginat beneficiile unei astfel de tehnologii pentru lumea medicală. Ce este trupul nostru dacă nu o minunată maşinărie fizico-chimică, compusă din milioane de părţi, fiecare cu funcţia şi importanţa ei?

Dacă de unele te mai poţi lipsi (apendicul, un rinichi, un membru) sunt şi altele care sunt esenţiale vieţii trupeşti: inima, creierul, sângele, ficatul etc. De curând chiar am putut afla că o echipă de cercetători clujeni a inventat sângele artificial. Iar inima artificială este funcţională de ceva vreme, ea nefiind altceva în fond decât o pompă în sistemul circulator.

Mai sunt şi alte organe, care deja sunt potenţial înlocuibile: rinichi, ficat, ochi, ureche etc. Deja unii se tem că nu mai avem mult până la omul bionic. Iar clonarea umană constituie deja, pentru mulţi, provocarea provocărilor, tocmai datorită existenţei sufletului. Să mai amintesc de calculatorul organic şi de inteligenţa artificială?

Tocmai de aceea, ştiinţa nu poate fi separată de metafizică,  de filosofia vieţii,  de spiritualitate. Pentru că omul este fiinţă dihotomică, mi-ar plăcea să cred că toată strădania ştiinţei medicale de prelungire a vieţii umane se face din raţiuni filosofice, nicidecum comerciale. Pentru umanitate,  folosirea ştiinţei în scopuri exclusiv comerciale nu poate fi decât o catastrofă. Cunoaşterea ar trebui să ne înnobileze sufleteşte, nu să ne transforme în nişte comercianţi de viaţă.

După mine, relaţia dintre ştiinţă şi teologie seamănă cu relaţia soţilor dintr-o familie. Când sunt în armonie, lucrurile evoluează pozitiv, spre un progres al umanităţii, iar fiecare îşi are locul bine stabilit: ştiinţa descoperă cum funcţionează universul nostru, iar teologia ne spune de ce şi pentru ce. Când însă între soţi apar tensiuni sau un divorţ, fiecare din cei doi va suferi într-o dezamăgire a singurătăţii fără sens.

Astfel, ştiinţa fără teologie se transformă într-un cerc închis al tehnicismului, robotizării, materialismului, ateismului sau chiar un cult de sine stătător. Biserica scientologică este un exemplu trist de încercare de transformare a ştiinţei în religie. La fel sunt şi alţi fantezişti, care transformă teologia în ecuaţie cabalistică.

De cealaltă parte, teologia care respinge din start ştiinţa devine o hidoşenie: habotnicie, pietism ieftin şi retrograd, fantezism şi visare religioasă. Cuvântul hidoşenie este folosit intenţionat, căci cum altfel se poate numi teologia care uită că este ştiinţa ştiinţelor, dându-le sens tuturor. Chiar Scriptura afirmă clar că desăvârşirea umană constă în cunoaşterea lui Dumnezeu, adică trăirea în deplină cunoştinţă de cauză a iubirii desăvârşite, cu Dumnezeu şi cu aproapele. Căci, până la urmă, cum spune Apostolul Neamurilor, de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, …. iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Dar, atenţie: cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte, va zice acelaşi Sfânt Apostol, care remarcă adeseori faptul că atunci când ştiinţa nu duce la progres spiritual, ea devine nebunie: Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni, va scrie tot romanilor despre înţelepţii care n-au ajuns la cunoaşterea dragostei. .

Iată ţinta cunoaşterii ştiinţifice: studiind legile creaţiei, să ajungem la cunoaşterea legilor Creatorului. Astfel, tehnologia, ca rod al ştiinţei, poate deveni unealtă a comuniunii umane. Altfel, devine fie mijloc de dezbinare, fie dictatură a unui afacerism cu costuri discriminatorii (cât mai costă, legal, în medicină, salvarea unei vieţi?), fie dependenţă, prin iluzia plăcerilor perfecte şi prin amputare sufletească.

Istoria a consemnat (şi cred că va mai consemna) numeroase situaţii fericite şi nefericite de relaţionare între ştiinţă şi teologie. Trec doar câteva în revistă.

Cele nefericite sunt: conflictul artificial creaţionism-evoluţionism, polemici privind originea vieţii şi a Universului, definirea poziţiei şi a scopului existenţei omului în Univers, promisiuni ştiinţifice ale nemuririi trupeşti, confuzia domeniilor de observare şi a metodelor de lucru ale ştiinţei şi teologiei, ateismul ştiinţific şi fanatismul religios, apariţia, în ambele tabere, a unor pseudo-personalităţi, care aveau (din păcate, unii încă mai au) viziuni unilaterale, extremiste.

Cele fericite sunt: străluciţi teologi care au avut preocupări ştiinţifice dar şi invers, oameni din diverse ştiinţe care au şi preocupări teologice. Exemple sunt din destul: recent a fost la Iaşi un ierarh grec, IPS Nicolae, care în tinereţe a studiat la universităţile Harvard şi MIT, apoi a fost cercetător ştiinţific la NASA, profesor la universităţile Harvard şi MIT, precum şi profesor universitar la Facultatea de Medicină din Atena. În Sinodul BOR ştiu că există câţiva ierarhi care au studii superioare şi în alte domenii. Mai ştiu mulţi oameni de cultură sau chiar finanţişti care au devenit teologi, călugări sau preoţi (admir Parabolele lui Iisus, a maestrului Andrei Pleşu). Să mai aduc aminte de preocupările şi comisiile cu caracter ştiinţific ale Ortodoxiei sau Catolicismului?

Dialogul dintre ştiinţă şi teologie are cel puţin patru zone foarte interesate de studiu: psihologia (neuroştiinţele), metafizica, bioetica şi fizica cuantică. Şi aici vom găsi puncte de convergenţă, ca şi polemici artificiale sau tensiuni inutile. Despre ele, voi scrie când va veni vremea potrivită. Căci până şi presa are criterii ştiinţifice, unul fiind tratarea unor chestiuni de actualitate.

În încheiere, mărturisesc faptul (şi voi trata pe larg, în viitor) că sunt foarte bucuros de descoperirea (deocamdată certificată probabilistic) a bosonului Higgs. Faptul că a fost supranumit particula lui Dumnezeu denotă că oamenii de ştiinţă au smerenia necesară ca să se apropie de taina creaţiei. Chiar dacă vom afla cum se face că materia este energie, iar energia devine materie, teologia ne va ajuta să înţelegem pentru ce universul este aşa, şi nu altfel. Sunt convins că din dialogul celor două va apărea şi un alt răspuns care frământă: ce a fost înainte de Big-Bang şi cum a apărut el? Probabil, va fi unul din frumoasele momente când ştiinţa va confirma teologia, iar teologia va ajuta ştiinţa să progreseze. Căci, zice Proorocul Ieremia:

Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa, să nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat să nu se laude cu bogăţia sa; ci de se laudă cineva, să se laude numai cu aceea că pricepe; şi Mă cunoaşte că Eu sunt Domnul.

Iar Sf. Pavel, observând din vechime tendinţa unor închipuiţi cercetători ai acestui veac de a mistifica adevărul ţinând nedreptatea drept adevăr, scrie către creştinii din avansata civilizaţie romană a timpului lui: Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.

În fond, fără a mă lăuda, eu însumi sunt inginer...până la Dumnezeu. De Acolo, mai departe, încerc să fiu teolog. Ce va ieşi, voi vedea la Judecată. Dar sunt convins că Dumnezeu rămâne cel mai mare teolog şi inginer al tuturor timpurilor. Motiv pentru care, mă simt, cumva, în siguranţă. Depinde doar de mine mai departe…

PS. După un text aşa complex, care probabil va stârni polemici între forumişti, propun să ne mai descreţim frunţile. Observ că anumiţi cititori mă văd ca pe un tonomat, plătit să fiu propagandist, de către: Traian Băsescu, Victor Ponta, Patriarhul Daniel, ierarhii sau duşmanii BOR, serviciile secrete sau organizaţii oculte. Păi la atâta bănet, decât să mă mai chinui, scriind pe blogul Adevărul, n-ar fi mai simplu să devin patron, cumpărând toată redacţia Adevărul? Pe care, desigur, aş transforma-o în concurent al Centrului de presă Basilica.