Florin Buzatu, directorul Institutului de Fizică Atomică:  „Părinţii m-au forţat să citesc prima carte. Era «Neamul Şoimăreştilor». Nici nu mai ştiu ce era în ea“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Florin Buzatu (57 de ani), omul care a susţinut candidatura României pentru proiectul laserului de la Măgurele, nu a avut în viaţă decât o singură mare pasiune: fizica. Şi-a dedicat adolescenţa rezolvării problemelor din culegeri, tinereţea – stagiilor de pregătire, iar acum îşi îngrijeşte pasiunea din ipostaza de administrator.

Intrăm într-o clădire enormă, cu aspect de combinat comunist. Şi înăuntru, totul inspiră acelaşi iz de perimat, consumat, de grandoare inutilă: coridoare enorme, complet goale, săli închise. Aşteptăm liftul preţ de mai bine de un minut, până coboară cu greu şi cu un zgomot care nu inspiră deloc încredere sau siguranţă. Într-un final, după ce trecem prin încăperea secretarei, intrăm în biroul lui Florin Buzatu. De aici, de sus, Platforma Măgurele, aflată în apropierea Capitalei, se vede în toată „splendoarea“ ei: câmpuri întinse, drumuri neasfaltate sau asfaltate parţial, praful ce inundă aerul şi vechile blocuri comuniste, rânjind de pe străzile micii localităţi. Buzatu zâmbeşte, însă. Urmează o discuţie de aproximativ o oră, aproape în întregime dedicată fizicii. A se citi: „pasiunii care te face să avansezi în viaţă, să vrei să faci lucruri noi, să vrei să afli mai multe, întotdeauna mai multe“.

„Weekend Adevărul“: Înaintea acestui interviu, am încercat să găsesc câte ceva despre dumneavoastră pe internet şi mi-am dat seama că nu existaţi, practic, în mediul virtual.

Florin Buzatu: Nu ştiu dacă e o lipsă, sincer. Când lucram în cercetare, aveam un CV actualizat. Bine, şi acum îl am, dar e necesar, mai ales, în proiectele ştiinţifice pe care le conduc. Dar e o deficienţă, e adevărat, pe care mi-o asum, în sensul în care ar fi trebuit să-mi pun CV-ul pe site-ul Institutului de Fizică Atomică, să fie accesibil tuturor. Ceea ce promit să fac.

Nu, dar eu mă refeream mai ales la partea biografică. Bunăoară, aş fi curios, câţi ani aveţi?

Deci, sunt născut în 1957… 57 de ani!

Sunteţi bucureştean? Unde aţi copilărit?

Sunt bucureştean, da. Am copilărit primii patru ani în ceea ce, pe vremuri, se numea, parcă, raionul Tudor Vladimirescu şi care astăzi se află în zona Gării Căţelu. După acest moment, părinţii au cumpărat un mic teren în zona Rahova-Ferentari, în sectorul 5, şi au construit o casă. Deci, am copilărit la marginea Bucureştiului.

Aveau stare părinţii?

Nu, nu, nici pe departe. Bunicii mei au fost ţărani, iar părinţii mei au crescut şi ei la ţară. Mama este dintr-un sat de lângă Brăila, iar tata – dintr-un sat de lângă Slatina. Norocul lor a fost că le-a plăcut cartea foarte mult. Au urmat amândoi Liceul Economic, pentru că acolo nu se plătea. Şi, normal, continuarea firească era să urmeze ASE-ul, la Bucureşti, unde s-au şi întâlnit.

E ciudat să auzi că părinţii cuiva de 57 de ani, ambii de la ţară, au urmat o facultate. Credeam că şcoala nu intra printre preocupările din mediul rural, în perioada respectivă. 

Da, dar era, totuşi, în acei ani, 1954, cred, o perioadă de schimbări. Ţin minte cum părinţii mei povesteau cât de fericiţi fuseseră când au aflat că pot studia gratuit. Mama, bunăoară, provenea dintr-o familie cu 11 copii, din care au trăit 8. Ca să-i poţi da la şcoală, trebuia să plăteşti. Bunicii mei nu-şi făceau gânduri de şcolarizare, ba chiar, din câte ştiu, cei mai muncitori din familie era ţinuţi acasă, pentru a putea lucra pământul. Era foarte greu să ajungi să studiezi.

„Concentrat pe zona «real㻓

Haideţi să revenim la întâlnirea părinţilor dumneavoastră.

S-au cunoscut la ASE, însă mama a renunţat după primul an, pentru că nu mai rezista. Ei îi plăcea foarte mult matematica. Şi-a dat examenele şi s-a mutat la Facultatea de Matematică. Tatăl a terminat ASE-ul, „Economia Politică“. Amândoi au ajuns profesori, ulterior, fiecare pe disciplina pe care o studiase în facultate. Însă tata a fost foarte dezamăgit de acest episod din viaţa sa. Pentru că disciplina aceasta, „Economie Politică“, este, în teorie, o ştiinţă, cu reguli exacte. Or, la ei, totul se muta pe documente, majoritatea extrase din propaganda de partid.

Observ că ambii părinţi erau atraşi de cifre, de sistem. Exista şi o apreciere pentru beletristică în familia dumneavoastră? Se citea acasă?

Ai mei apreciau literatura, dar, gândiţi-vă, veneau de la ţară, unde viaţa era extrem de grea şi totul se construia în jurul muncii fizice. Se citea la noi acasă, însă. Când începusem să cresc şi mă jucam tot timpul pe afară cu copiii, părinţii mei începuseră să se îngrijoreze că nu citesc destulă literatură. Au luat
hotărârea că trebuie să mă forţeze. Aşa că nu mă lăsau la televizor, până ce nu citeam un capitol dintr-o carte.

Mai ştiţi ce carte era?

Da, acea carte o reţin, pentru că a fost prima pe care am terminat-o: „Neamul Şoimăreştilor“.

Mai bine vă lăsau să vă jucaţi liniştit…

(Râde) Da, e adevărat. N-am mai avut niciodată curiozitatea să o recitesc, nici nu mai ştiu ce era în ea. Dar mi-am făcut datoria. Gândiţi-vă că supliciul continua! Mă puneau să o şi povestesc! Dar m-a ajutat mult. Să vă spun de ce. Ţin minte că eram atât de încântat că am terminat de citit o carte întreagă, că am prins gustul. Şi am început să citesc serios.

Ce citeaţi? Aveaţi un gen favorit?

Nu, în general cărţi banale, ce-mi pica în mână. Îmi amintesc de „Tom Sawyer“, de exemplu. Dar nu pot să spun că am citit foarte multă beletristică, pentru că am fost foarte concentrat pe zona ştiinţifică. Au venit examenele, apoi specializarea, când am descoperit că-mi place mai mult o disciplină anume, eram mult mai concentrat pe zona „reală“, cum se spune la şcoală.

„Şi aşa a început să-mi placă fizica“

Cum s-a întâmplat întâlnirea asta cu zona ştiinţifică, cu sistemul organizat?

Am moştenit asta de la ambii părinţi. Apoi, la şcoală, mi-am dat seama cu siguranţă, pentru că nu eram deloc atras de zona cealaltă, cea a cuvintelor, a scrisului. Sigur că mama insista: „Învaţă matematică, învaţă matematică“, dar nu am perceput asta ca pe ceva obositor. Iar când am început să merg an de la an la olimpiade, am ştiut cu siguranţă ceea ce vreau să fac mai departe.

Eu nu am avut niciodată o aplecare spre zona „reală“, dimpotrivă. Aş vrea să vă întreb, din ipostaza celui care înţelege greu astfel de diferenţe, de ce aţi ales, în cele din urmă, fizica în locul matematicii? Ce are în plus?

Până la liceu, nu pot să spun că am făcut fizică. Nu-mi mai aduc aminte nimic, nici că m-ar fi atras ceva, nici că aş fi avut cine ştie ce rezultate. Eram bun la matematică. În liceu s-a întâmplat asta. La primele ore de fizică, din primul trimestru.

Ce liceu aţi urmat?

Liceul „Dimitrie Bolintineanu“, în cartier. Mama a vrut un astfel de liceu, spunea că dacă mă voi duce la unul mai bun, voi avea tentaţii, mă voi înhăita cu unul şi cu altul… Aşa, şi, ca să revin, la primele ore de fizică din clasa a IX-a, a fost un profesor suplinitor. Mi-a plăcut de el. Era concis, riguros, ca stil. Ţin minte că, după primul capitol, „Vectori“, mi-a dat extemporal. Era foarte exigent. Când ne-a dat lucrările înapoi, majoritatea notelor erau de 3, 4 şi 5. Cea mai mare notă, 6, o luase un coleg, a cărui mamă era chiar profesoară de fizică, un băiat foarte bun la învăţătură, de altfel. Când a ajuns la mine, profesorul a întrebat: „Cine e Buzatu?“. Mă ridic şi-mi zice: „9! Meriţi tu 9?“. Era neîncrezător. Asta a declanşat totul. Ţin minte că mi-am zis: „E, lasă că o să vezi tu că merit…“. Ulterior, ne-am şi împrietenit. Am participat şi la olimpiadă, faza naţională. Şi aşa a început să-mi placă fizica.

Mi-am dat seama că, vrând să înţelegi lucrurile mai bine, uitându-te la fenomenele din jur, ajungi să faci corelaţii pe care alţii nu le-au făcut. Apare un salt în cunoaştere care te face să spui: „Oau!“.
Poţi să ştii foarte multe lucruri, poţi să fii foarte bun pe teorie, dar dacă îţi lipseşte această relaţie cu lumea din jur e frustrant

Florin Buzatu, fizician

„Matematica e fantastică, dar abstractă“

Şi vă întreb, din nou: ce are în plus fizica, faţă de matematică?

Matematica e fantastică, e frumoasă, e tot ce vrei, dar e ruptă cumva de realitate, nu ai… Cum să spun? Nu simţi frumuseţea acestei lumi prin ea. E senzaţional să poţi descrie lumea prin limbaj matematic, dar, ca să poţi să o înţelegi sau să o modelezi, e mai mult. Mult mai mult. Ştiu o vorbă pe care a spus-o unul dintre cei mai mari fizicieni din istorie, Richard Feynman, apare în autobiografia sa. El a reuşit să rezume, într-o sintagmă, diferenţa dintre matematică şi fizică: „Physics is love. Mathematics is masturbation“ (n.r. – „Fizica este iubire. Matematica este masturbare“). (Râde)

Aţi simţit vreodată discrepanţa asta?

La matematică, da, eşti într-un fel de bulă a ta. Sigur că ai legătură cu realitatea, pentru că sunt lucruri care se aplică. Dar zona de gândire spre care mergi e abstractă. Fantastică, frumoasă, dar abstractă. Şi asta v-o spune cineva specializat pe fizică teoretică, cea mai matematică dintre toate disciplinele fizicii. Matematica te consumă complet, aproape că devii obsedat, nu mai ieşi din lumea aceea. La mine, problema a fost simplă. Mi-am dat seama că, vrând să înţelegi lucrurile mai bine, uitându-te la fenomenele din jur, ajungi să faci corelaţii pe care alţii nu le-au făcut. Apare un salt în cunoaştere care te face să spui: „Oau!“. Poţi să ştii foarte multe lucruri, poţi să fii foarte bun pe teorie, dar dacă îţi lipseşte această relaţie cu lumea din jur e frustrant. Este extraordinar să lucrezi la modele teoretice, aparent fără nicio aplicabilitate în real, şi să ajungi să le utilizezi în lucrurile din jurul tău.

„Am intrat în conflict cu profesorul de fizică“

Buzatu se descrie pe sine ca un „fost elev foarte bun“ FOTO: MARIAN ILIESCU

Când aţi terminat liceul, pentru că de aici am pornit în paranteza asta mare, ştiaţi că o să urmaţi fizica drept scop în viaţă?

Da, da. Pentru că, până la urmă, îmi făcea plăcere, voiam să rezolv probleme. Am intrat destul de repede în conflict cu profesorul meu de fizică, cel adevărat, nu suplinitorul despre care vă spuneam mai devreme. Mă simţeam destul de sigur pe mine şi a fost un fel de competiţie cu acest profesor, o competiţie care s-a întins pe toată perioada liceului. Îl vânam încontinuu, el stătea cu ochii numai pe mine.

Eraţi ăla enervant din clasă, care vânează greşelile profesorilor?

Exact! (Râde) În trei ani de liceu, n-am reuşit să umplu un caiet cu toate notiţele pe care le luam de la orele profesorului de fizică. Vă daţi seama ce deranjant eram pentru acest dascăl… Până la urmă, şi-a dat seama că eram bun.

„La facultate am intrat printre primii“

Când aţi intrat la facultate, la ce nivel eraţi faţă de restul colegilor?

În toamna lui 1977, am intrat la facultate printre primii. Dar nu am fost niciodată şef de promoţie. Am avut şi colegi mult mai buni.

Se mai ocupă astăzi de fizică?

Unii, da. Însă cei care erau cu adevărat foarte buni nu cred că mai sunt în domeniu.

Povestiţi-mi care a fost traseul, din momentul în care aţi terminat facultatea.

Am primit repartiţie. Cea mai bună opţiune pe care am avut-o, şi când spun „bună“ o corelez şi cu faptul că mă căsătorisem în anul III, şi că aveam deja o fetiţă împreună, a fost Întreprinderea de Utilaj Chimic de la Râmnicu Vâlcea. Planul era altul: soţia primise repartiţia în oraşul natal, la Făgăraş, unde exista un combinat chimic. M-am gândit că, fiind mai aproape, pot cere şi eu să fiu detaşat acolo. Au fost de acord. Şi aşa am stat doi ani la Făgăraş.

Şi ce-aţi făcut acolo?

Mi s-a oferit un loc foarte bănos. Eram la o secţie specială, unde se testau explozibili, aşa că aveam un spor enorm. Nimeni nu credea că o să plecăm de acolo, pentru că aveam două locuri de muncă extrem de bune, pentru standardele epocii respective, cu salarii mult peste media din ţară. Îmi şi spuneau părinţii soţiei: „Vedeţi voi, nu mai plecaţi, e oraş frumos, munte, linişte, bani…“. Toţi au fost surprinşi, unii chiar dezamăgiţi, când, totuşi, am plecat.

„Nimeni n​u credea în proiectul de la Măgurele. Îmi spuneau: «E o încercare, nu pune prea tare la suflet»“

image

Proiectul platformei de la Măgurele

„Weekend Adevărul“: Când a venit Revoluţia, aţi simţit-o ca pe o oportunitate, o deschidere, o ieşire din lumea aceea birocratică? Vă întreb asta şi pentru că, din ce am înţeles, la acel moment încă aşteptaţi organizarea unui concurs.

Florin Buzatu: Am simţit-o, da, mai ales că mi se părea că toate lucrurile care se petreceau acolo nu erau normale. Şi nu era doar părerea mea, ci şi a colegilor mei. Am simţit că se revine la normalitate. A fost un nou început. Era spre bine. Dar eu aveam încă îndoielile mele. De exemplu, că aş fi bun pentru cercetare. Am
luat hotărârea, în 1990, să mă duc în altă parte, să schimb mediul.

Aveaţi în minte un loc anume?

(Râde) Da… E foarte ciudat ce o să vă povestesc, pentru că atunci, în 1990, se deschiseseră porţile şi puteai să te duci oriunde, erau burse peste tot în lume. Eu am ales Institutul de Cercetare de la Moscova. Voiam să ajung acolo încă din 1985, dar nu s-a putut. Se ajungea extrem de greu. Institutul acesta este şi astăzi unul foarte respectabil, dar, pe vremea aceea, era un reper în cercetarea fizică.

V-a plăcut, v-aţi simţit împlinit?

Mi-a plăcut. Am făcut o cerere pe trei ani de zile, cu o prelungire pentru alţi doi ani. Şi s-a aprobat. Acolo am făcut ceva nou şi am aflat că sunt potrivit pentru asta şi că pot continua.

Când aţi terminat acolo, nu aţi avut alternativa să profesaţi în Vest? Sau aţi vrut să vă întoarceţi în România?

Ne era dor de casă. Ne-am întors. Însă aici mi-a apărut posibilitatea de a urma un stagiu post-doctoral, în Statele Unite. Iniţial, am refuzat. Abia ne reobişnuisem cu România. Dar ne-am gândit la copil, că ar fi bine să vadă un alt mediu, că o să o ajute, pe termen lung.

Unde era acest stagiu, în ce zonă a Americii?

În Texas. Institutul era bun, grupul – la fel, dar, pentru cercetare, era sub locul unde mă aflam eu. În schimb, condiţiile erau extraordinare. Erai liniştit, puteai să faci ce vrei, banii îţi ajungeau să duci o viaţă decentă.

„Am făcut un compromis“

Cât aţi stat în Texas?

Trei ani. Era bine, dar voiam acasă. Şi ne-am întors în 2001. Tot aici, la Institutul de la Măgurele.

Şi cum v-aţi decis să intraţi în zona asta, mai degrabă administrativă?

Datorită celor opt ani petrecuţi afară, cinci la Moscova şi trei în SUA. Acolo puteai lucra, nimic nu te perturba. Şi asta pentru că sistemul era bine construit, ştiai perfect ce, cum şi când ai ceva de făcut. Când am venit acasă şi am comparat cum se lucra afară şi cum se făceau lucrurile aici, am simţit dorinţa să contribui, ca să fie şi la noi mai bine. Îmi amintesc, când m-am întors de la Moscova, am vrut să vizitez departamentul de „Fizică Teoretică“ de aici, de la Măgurele. Nu era nici lumină pe scări. Erau nişte condiţii cumplite! Am început să mă implic, să mă duc la conducere, să redactez referate. Până la urmă, s-a putut. Ceilalţi nu voiau decât să lucreze în linişte, să aibă toate condiţiile. Nu căutau să se implice în zona asta administrativă. Când m-au văzut, m-au propus ca secretar ştiinţific al Institutului, o funcţie foarte legată de management. Şi, treptat, odată cu schimbarea fostei conduceri a Institutului, m-au propus ca director. Se întâmpla în ianuarie 2008. Nu mă consider norocos. Am muncit mult, sunt o persoană extrem de serioasă, era normal să ajung aici. Dar am făcut un compromis. Regret că am întrerupt fizica teoretică, pentru că toată activitatea mea este una birocratică. Dar nu am renunţat, pentru că am văzut că lucrurile pe care le-am făcut eu aici au funcţionat, au schimbat în bine activitatea Institutului.

„Poate că Măgurele va da un Premiu Nobel“

Aş vrea să mai vorbim despre un lucru, extrem de important. Despre proiectul laserului de la Măgurele. Ştiu că aţi făcut un lobby foarte intens, ca acest proiect să aibă loc aici, la Bucureşti.

Da, mă mândresc foarte tare cu acest proiect, pe care-l consider, cel puţin parţial, o realizare personală. Când a apărut iniţiativa de a organiza o astfel de infrastructură aici, în România, am fost invitat să mă ocup de dosarul de candidatură. Erau în competiţie, pe lângă România, Franţa, Anglia, Cehia şi Ungaria. Trebuia făcut un dosar de candidatură şi prezentat. Sigur, toate lucrurile acestea le-am coordonat, nu le-am făcut singur, după capul meu. Am intrat în joc când mai erau câteva luni până la termenul limită de depunere a aplicaţiei şi nu se făcuse mai nimic. Nimeni nu credea în acest proiect, nici măcar oficialii României. Mi s-a zis: „Nu contează, e o încercare, nu pune prea tare la sufet“. A fost o minune că s-a întâmplat! Ar trebui să scriu o carte despre asta, cândva.

Oamenii nu înţeleg nici astăzi ce este cu aceste proiect. Cu ce ajută acest proiect oamenii simpli, ce beneficii le aduce lor?

Primesc din când în când scrisori, de la oameni simpli, de la sate. Problemele sunt senzaţionale. Bunăoară, un domn îmi spunea că a pus în colţul curţii un transformator şi voia să ştie dacă este periculos pentru sănătate. Şi ni se adresa nouă! Dar, altceva voiam să vă spun… Un alt domn, care avea copiii în America, plecaţi chiar pe cercetare fizică, ne ruga să terminăm mai repede proiectul de la Măgurele, ca să i se poată întoarce familia acasă. Ca imagine este extraordinar ce se întâmplă aici, ar trebui să fie o mândrie naţională. Un al doilea beneficiu este dezvoltarea zonei. Însă marele beneficiu este legat de zona de cercetare. Îţi oferă infinit mai multe posibilităţi de a descoperi lucruri ce păreau imposibil de analizat până acum. La Măgurele, vor fi organizate experimente de primă mână. Poate, cine ştie, Măgurele va da un Premiu Nobel.

Ca imagine, ce se întâmplă la Măgurele este extraordinar, ar trebui să fie o mândrie naţională.

Florin Buzatu, fizician

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Știință



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite