Există un experiment, pe care l-am făcut cu Răzvan Băltăreţu, să vedem: cât de repede ne uită oamenii? Nu ştiu cum a fost la el (erată: între timp am aflat), dar la mine au sesizat câţiva şi, probabil, mulţi s-au simţit uşuraţi că nu au mai văzut distribuiri cu care nu rezonează.

În două săptămâni s-au întâmplat destule fără mine pe Facebook: un meteor a creat agitaţie prin faptul că a luminat cerul în plină noapte, mulţi oameni au început să susţină că sunt Charlie, s-a dezbătut (şi se va mai dezbate mult timp) hidoşenia unei noi embleme a Stelei, Simona Halep a provocat „valuri“ de comentarii după ce s-a retras de la Sydney chiar înainte de primul meci, a început cel dintâi turneu de Mare Şlem al anului, au trecut zilele astea fără a bifa vreo ştire, care de fapt nu spune nimic nou, despre starea tragică în care se află Michael Schumacher.

Mama a împlinit 46 de ani, am ieşit cu fetele, o prietenă a fost cerută în căsătorie (a treia în ultimele şase luni), am aflat că sunt invizibilă pentru bănci (firma pentru care lucrez e în insolvenţă), mi-am pus la punct o vizită în Italia, pentru derbiul Lazio - Roma din luna mai, am primit bomboane de ciocolată Godiva (există o legendă pe tema asta), am (re)parcurs cartea biografică a lui Michael Schumacher, aproape am terminat de citit Doamna Bovary şi, nu în ultimul rând, am întâlnit proşti şi nu am avut unde să scriu despre asta.

Aşa că am făcut altceva. Am căutat să le transmit, individual, celor de care-mi pasă, idei, frânturi şi părticele din viaţa mea. Acelora care mă stimulează afectiv, intelectual sau în orice altă manieră plăcută. Mai puţin scris pe telefon ori calculator, mai mult conţinut faţă în faţă. 
Există viaţă şi dincolo de Facebook. O reamintire nu strică, din când în când.