Demonstraţia de forţă a giganţilor reţelelor sociale , aflaţi în afara oricăror mecanisme de control, poate fi repetată în orice moment, ceea ce naşte întrebarea cum poate fi pusă sub control această putere a reţelelor sociale. Francis Fukuyama încearcă să răspundă la această întrebare în eseul „Making the Internet Safe for Democracy”, apărut în ediţia din aprilie a revistei Journal of Democracy. Conform lui Fukuyama reţelele sociale au ajuns la un nivel la care deţin monopolul asupra comunicării publice, înlăturând sau subordonând tot ceea ce înseamnă mecanismele mediatice clasice, trecute în prezent sub controlul unor corporaţii – de principiu cei trei giganţi Facebook, Twitter şi Google.
 
Problema este reprezentată de faptul că aceşti giganţi controlează conţinutul distribuit pe reţelele deţinute, control exercitat parţial de oameni şi în mare parte de programe de inteligenţă artificială. Nu este vorba aici de conţinut ilegal (pornografie infantilă, trafic de substanţe interzise etc.) ci de libera circulaţie a ideilor şi opiniilor. Prin natura lor, reţelele sociale pot „îngropa” anumite idei şi opinii, fără să exercite acte de cenzură propriu zisă, ceea ce creează dificultăţi în a trata aceste acţiuni drept acte de cenzură aşa cum este prevăzută de legile în vigoare (un nou caz în care legislaţia este depăşită de evoluţia tehnologică).
 
În acelaşi timp, cei trei giganţi au ajuns la un nivel al bogăţiei şi influenţei fără precedent în principiu prin exploatarea metadatelor generate de utilizatori. De principiu nu datele de identificare propriu-zise ale utilizatorilor constituie resursa exploatată, ci interacţiunile utilizatorilor, între ei şi cu diversele aplicaţii şi programe. Aceste metadate pot şi sunt folosite pentru a genera influenţă şi avere. Cine este proprietarul metadatelor? Utilizatorii sau deţinătorii reţelelor sociale prin intermediul cărora au fost generate? Fukuyama apreciază că normele GDPR adoptate de Uniunea Europeană nu au în practică nici un efect asupra influenţei reţelelor sociale. Nici legislaţia actuală a SUA nu este capabilă să stăvilească controlul exercitat de reţelele sociale asupra societăţii – un eventual proces anti-trust care să forţeze spargerea actualilor giganţi va avea ca efect paradoxal o „multiplicare a monopolurilor”.
 
Soluţia propusă de Fukuyama este o formă de „intermediere”, o aplicaţie care să realizeze o selecţie în avalanşa de informaţii furnizate de reţelele sociale, selecţie care să fie conform dorinţelor utilizatorului şi să înlăture balastul informaţional generat în actuala formă de funcţionare a reţelelor sociale. O astfel de aplicaţie ar prelua rolul redactorilor din mass-media clasică, cei care selectau pentru public informaţiile relevante. Rămân fără răspuns o serie de întrebări, dacă reţelele sociale vor accepta o astfel de „intermediere”, ce model economic sustenabil ar exista pentru aşa ceva şi nu în ultimul rând întrebarea strămoşilor romani: quis custodiet ipsos custodes – cine îi păzeşte pe paznici?
 
Romanul science-fiction din 2019 „Fall, or Dodge in Hell” de Neal Stephenson propune o soluţie asemănătoare. Într-o Americă dintr-un viitor prezent un miliardar uşor nebun înscenează o explozie nucleară într-un orăşel izolat, folosind reţelele sociale pentru a răspândi această informaţie falsă, construită cu grijă cu ajutorul unor filmări false şi reportaje înscenate „de la faţa locului”. Chir şi după ce este demontată înscenarea există zeci de milioane de americani care cred că explozia nucleară a avut loc în realitate şi că demontarea înscenării nu este altceva decât o muşamalizare guvernamentală. Ca urmare a spulberării încrederii publicului în sursele de informare şi avalanşei de teorii conspiraţioniste, cei care îşi permit acest lucru îşi angajează experţi care să selecţioneze fluxurile de informaţii ce ajung la utilizator. Un fel de redactori personali, efectul fiind că deţinătorii de mijloace materiale sunt informaţi corect în vreme ce restul populează „Ameristanul” conspiraţiilor delirante (pe modelul actual al QAnon).
 
La o primă privire propunerea uni scriitor pare mai apropiată de o soluţie eficientă. Ideea de a încredinţa selecţionarea fluxului de informaţii unei aplicaţii (cel mai probabil controlată de o inteligenţă artificială care pune în aplicare instrucţiunile utilizatorului) nu face altceva decât să transfere controlul de la inteligenţele artificiale folosite de giganţii reţelelor sociale la o inteligenţă artificială supusă utilizatorului. Un model economic ar putea exista pentru astfel de aplicaţii, sub forma unor abonamente, problema principală fiind dacă reţelele sociale vor accepta de bună voie acest transfer de control. Cel mai probabil nu în viitorul apropiat. Modelul unor „redactori” umani dedicaţi selecţionării fluxurilor de informaţii care ajung la utilizatori pare mai eficient , însă costurile par să fie mult mai ridicate.
 
Cele mai mari şanse sunt pentru forme de selecţionare a fluxurilor de informaţii care să combine inteligenţa artificială cu redactori umani pentru a servi cât mai bine interesele şi dorinţele utilizatorilor. Intoxicarea prin intermediul reţelelor sociale se va sfârşi la un moment dat.