Bunăoară, cineva mi-a atras atenţia că, de pildă, în urmă cu numai două decenii, foloseam degetele mari, mijlocii şi arătătoare al mâinii în scopuri exclusiv practice: ţinut, apucat, smuls, cărat, scobit, scărpinat sau semnalizare porcoasă. Însă de când cu computerizarea lumii, degetele cu pricina au căpătat întrebuinţări mai degrabă „cognitive” sau „intelectuale”: cu indicele şi degetul mediu căutăm informaţia pe internet, „clicăind” pe mouse, iar cu degetele opozabile, cândva simple adjuvante, am ajuns chiar să scriem! (fie şi numai) sms-uri. Constrâns de proximitatea ameţitor-dinamică, este limpede că, pe nesimţite, cortexul cerebral şi-a inventat şi adăugat funcţii noi.

Nu-mi pot da încă seama dacă e bine sau rău, dar, o dată cu schimbarea dramatică a pradigmelor comunicării, constat că multe suceli asemănătoare s-au ivit şi la nivelul mentalităţilor, cutumelor sociale şi comportamentului zilnic. Reţelele sociale sunt cele care au impus conexiunile la distanţă între oameni. Pe drept cuvânt mult mai comode, acestea presupun însă şi o atitudine distantă din partea emiţătorilor şi receptorilor. Credem că economisim timp, dar pierdem în schimb căldura conectivităţii interumane. Mai mult, lozinca „dacă nu eşti pe Facebook, nu exişti!” îi ridică individului de rând o problemă de-a dreptul identitară! Altfel spus, „fii cu noi, dacă vrei să fii ca noi!”, iar dacă optezi pentru „nu”-eşti socotit un ciudat, un inadaptat, care trebuie exclus fără întârziere. De altfel, firescul, viul, naturalul s-au mutat toate pe net. Anormal, bolnav, pomădat este ceea ce ni se întâmplă în viaţa zilnică, de unde trebuie să evadăm imediat ce se iveşte ocazia. Alienarea devine o consecinţă previzibilă.

Un alt exemplu: limbajele politeţii au intrat şi ele în agonie. Indivizii contemporani, chiar dacă se cunosc, nu mai simt nici măcar nevoia să mai salute sau să răspundă la salut. Este semnul unui individualism atroce sau al unei solitudini asumate, al respingerii, cu o răceală robotică şi de neînţeles, a propunerii de comuniune, de trai în comunitate, lansate de cineva care ţi s-a nimerit aproape. Bineţele de pe vremuri s-au preschimbat în exponate de muzeu. Îţi mai aduce aminte cineva de „Să trăieşti cu bine!”, „Dumnezeu ţ-ajute!”, „Fii sănătos!”, „Cu tot respectul!”, „Cale cu noroc!”, ”Du-te cu ceasu bun!”? Aceeaşi soartă par să o aibă astăzi banalele ”Bună ziua!”, „Salve!”, „Ciao!”, „Servus!” ori redundantul „Salut!”. Buna cuvinţă se va exprima, foarte probabil, cu ajutorul unor emoticoane de carton, pe care ni le vom prinde-n piept.

Dar reflexul cel mai periculos al acestor porniri bizare mi s-a părut că s-a ivit  la sfârşitul săptămânii trecute, când demonstranţii anti-Roşia Montană au pornit să scandeze sloganuri anti-presă, convinşi că doar pe reţelele de socializare circulă adevărurile absolute şi că ziariştii sunt, cu toţii, nişte vânduţi nemernici. Cred că democratizarea anarhică a informaţiei e pe cale să nască monştri.