Am trecut de la iPhone la Android ca să văd cum trăiesc „săracii“

Am trecut de la iPhone la Android ca să văd cum trăiesc „săracii“

Folosesc un OnePlus 2. După ce uiţi marketingul, telefonul nu e deloc remarcabil. FOTO Adevărul

Să ai Android nu e o ruşine. E, totuşi, ca şi cum ai avea espadrile din piele de şobolan când alţii au adidaşi din bivol crescut cu lapte de înger. Aşa că am vrut să văd cum e să trăieşti „sărac“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Săracia, aşa cum mă voi referi la ea în acest articol, nu înseamnă lipsa banilor, ci înseamnă o lipsă. În fapt, sărăcia nu există decât prin comparaţie cu altcineva sau altceva, pentru că timpul trece la fel pe un Tissot şi un ceas de la pufuleţi. Aşadar, în acest context, să ai iPhone te face mai bogat, iar Android te face mai sărac - platforma fiind în sine una săracă. Şi primul meu smartphone era un Android - întâiul, HTC G1 -, dar în 2009 când l-am cumpărat toate celelalte reprezentau sărăcie. Am trecut apoi la iPhone 3G şi era niţel mai bine. Au urmat însă peste cinci ani cu Android, cu o pauză de iPhone 4s, iar în ultimele şase luni am avut iPhone.

Premisa acestui articol a apărut când am trecut la un OnePlus 2: superior din punct de vedere hardware oricărui iPhone, dar cu un grav retard când vine vorba de software. Are un Android curat, dar deja depăşit cu o generaţie. Am cele mai noi versiuni ale aplicaţiilor, dar şi acestea sunt mai în urmă decât ce există pe iOS. Ba mai mult, sunt uşor în urmă şi faţă de ce există pe Samsung sau HTC.

Android, în termeni mai generali, este ca o casă de copii cu vârste de la patru la 18 ani, şi fiecare se luptă pentru un colţ de pâine, iar cei mai tari îl pot unge cu magiun. iPhone, pe de altă parte, e copilul crescut cu o bonă, care îi unge pâinea cu gem de afine - totul fără gluten, fără zahăr şi fără conservanţi (da, am exagerat, n-ai ce să faci!).

Nu te mira, dacă iPhone SE o să fie telefonul care ducă alţi producători spre zona „compact".

Încă are lipsuri mari şi iOS - e 2016 şi încă nu poţi share unei poze în orice aplicaţie din telefon! -, dar funcţionalităţile aplicaţiilor, unde îţi ţii contacte, întâlniri, parole, poze indecente, poze decente, indecente, idei, sunt cele mai noi şi arată foarte bine. Mai mult, există unele lansate exclusiv pentru iOS şi mai apoi poate pe Android - Instagram e un exemplu clasic şi deja popular. Problema nu este însă la Android, ci la Google, la filosofia platformei şi la câţi bani întoarce pentru fiecar creator de cod (vezi, tot la bani ajungem).

Ce înveţi după ce treci de la iPhone la Android

Spuneam despre Galaxy S7, în review, că această companie demonstrează un lucru simplu: un smartphone cu Android nu este doar pentru săraci din punct de vedere hardware. S7, HTC 10, chiar şi Huawei P9 sunt telefoane bine construite, din bucăţi de metal şi cu un finisaj pe care BlackBerry îl mai reuşea pe acel Porsche Design sau Vertu pe cele mai scumpe.

Totuşi, aceste mase de circuite, stilă şi metal sunt lipsite de un software care să le facă mult mai utile. Pe alocuri, exceptând HTC şi Motorola, producătorii sunt de vină pentru produsul final. Vor să-şi pună amprenta pe aceste dispozitive, astfel că iau versiunea stock de Android şi o modifică până când devine un mix ciudat între kitsch, aplicaţii inutile sau dublate şi decizii de design cel puţin ciudate.

De curând, cineva îmi spunea că a trecut prin iPhone, Windows Phone şi a ajuns la un Galaxy S6 cu Android. Cu primul nu simţea însă că deţine telefonul, ci că Apple îi dă doar dreptul de folosire. Cumva, este real acest sentiment, dar modul în care ne raportăm la proprietăţi ar trebui să se schimbe în actualul context al tehnologiei. Nu trebuie să deţinem un obiect pentru care plătim, ci trebuie să îl folosim şi atunci să fie util. Exceptând mica mea neplăcere cu lipsa de opţiuni pentru sharing în iOS, folosesc cu mai multă plăcere un iPhone - motiv pentru care voi şi reveni la unul până la finalul lunii.

Revenind la posesiune, eu mă simt alienat de fiecare dată când deschid un: Huawei, Samsung, LG, Xiaomi, Meizu sau Lenovo. Sunt telefoane sau tablete supraîncărcate cu bloatware şi interfeţe greoaie. Şi mare parte din decizii le găsesc ca fiind adoptate pe principiul „vreau ceva, aşa, ca la ăia, dar să nu fie ca la ăia, ceva fresh, creativ, cu potenţial!“. Aşa se ajunge ca Samsung să ofere S Health şi Google să aibă Fit, de exemplu. Sau ca moda dual camera să existe chiar şi în 2016 cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă. 

Nu sunt de acord nici cu sistemul uberînchis al Apple, dar cel puţin sunt eficientizate căile prin care ajungi să faci un lucru. Încă sunt limitări stupide - nu poţi seta un ringtone direct din telefon cu ce melodie vrei! -, dar per total este un produs pe care îl înţelegi mai uşor, care nu îngreunează lucrurile doar cu scopul de a fi diferit de concurenţă.

Aplicaţiile Google, o prezenţă nelipsită din telefoanele cu Android.

Între aceste două părţi, a venit un terţ în 2010: Windows Phone. Trebuia să introducă o filosofie nouă, să ai şi widget, şi pictograme, să poţi folosi aceleaşi aplicaţii ca pe celelalte, să fie construit pe structura unui Windows. Între timp, Microsoft susţine că merge înainte, dar au trecut şase ani şi încă nu există aplicaţie oficială de YouTube, un browser decent (dincolo de cel preinstalat), iar gamingul este distractiv doar dacă faci mişto de el. Altfel, Windows 10 Mobile încă pare o oarecare salvare, mai trebuie ca cineva, câţiva, să-şi dea interesul pentru el.

În peste şase luni se vor fi împlinit 10 ani de când iPhone a trasat direcţia pentru conceptul „smartphone modern“. Cu câteva luni înainte de acel moment este aşteptat iPhone 7, iar vânzările Apple scad pentru prima dată în 13 ani. Mai mult, Samsung şi-a regăsit ritmul, Microsoft încă se străduieşte să scoată ceva din Windows Mobile, Huawei şi-a definit un statut, HTC a revenit cu un produs bun şi companii din China încă produc dispozitive ieftine, care vin la pachet cu incertitudini legate de actualizări - e suficient să vezi versiunile populare de Android şi ce telefoane considerate flagship în 2014, 2015 nu primesc cea mai nouă versiune, service sau rezistenţă în timp.

Smartphone, după 10 ani

În 2016, mai mult ca niciodată, pare că în aproape un deceniu Android încă nu s-a remarcat prin mai mult de trei direcţii: gratuit, Google, customizabil. Prima îl face accesibil atât indienilor şi chinezilor, care produc telefoane la preţ de pachet de ţigări, cât şi „bogaţilor“ din Coreea de Sud sau America. A doua îl ajută fix la fel cum cârjele ajută un om fără picioare să meargă, altfel n-ar ajunge nicăieri. În final, cea din urmă îl face detestabil şi adorabil. Mulţumită customizărilor pe care le poate suporta au apărut EmotionUI (Huawei), TouchWiz (Samsung) sau Cyanogen.

Şi cu Android s-a întâmplat ce se întâmplă cu oricare produs popular şi accesibil: ceea ce primeşti este diluat, de multe ori întârziat sau chiar uitat pentru care oameni livrează conţinut, deoarece foarte mulţi oameni îl folosesc şi trebuie să fii unde sunt... oamenii. 

Nota bene: articol care, pe alocuri, nu se ia în serios. Aşa că nu-l lua nici tu. Eu încă n-am găsit espadrile din piele de şobolan.

Hai pe Facebook ca să ştii ce-i nou şi când nu eşti pe site!

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: