Suntem prinşi într-un proces de tranziţie tectonic care probabil se va desfăşura cel puţin pe durata existenţei noastre individuale. Era istorică post-industrială a apus şi o nouă eră s-a instalat rapid, însă va fi pe deplin desăvârşită în câteva decenii. Deşi nu avem o denumire unanim acceptată, este evident că noua era îşi trage seva existenţială din efectele şi consecinţele internetului, ale noile tehnologii şi ale evoluţiilor fără precedent din domeniul IT&C.

Consecinţele cele mai frecvent menţionate se referă la măcinarea ordinii socio-economice, specifice erei post-industriale, prin contestarea ierarhiilor şi a arhitecturii de instituţii inter şi supra-statale puse în practică după cel de-al doilea război mondial.

Interesant de menţionat, frecvenţa cu care discutăm despre efectele acestei tranziţii asupra oamenilor este net inferioară numărului analizelor care privesc efectele asupra instituţiilor şi arhitecturii lor.

Vitalitatea instituţiilor scade constant, atractivitatea lor se dizolvă pentru că, în esenţă, ele au fost gândite şi croite să rezolve problemele specifice unei ere care a apus. Odată cu instalarea unei noi ere, instituţiile fie se transformă – se adaptează noilor nevoi şi realităţi - fie dispar. La fel se întâmplă şi cu indivizii, doar că ei nu dispar pur şi simplu ci devin irelevanţi într-o societate pentru care nu au fost pregătiţi. Aceştia resimt în mod direct consecinţele şi efectele iar ritmul transformărilor este ameţitor şi efectele devastatoare - pentru cei ce nu pot ţine pasul.

În 2020, topul celor mai mari şi valoroase companii din lume este disputat de Apple, Microsoft, Amazon, Google şi Facebook, ceea ce înseamnă că establishment-ul din manualul de teorie a pierdut monopolul asupra informaţiei iar fluxul informaţional s-a transformat radical Internetul a dus la un proces amplu de emancipare a noţiunii de autor iar portalurile, blogurile şi platformele sociale au transformat în autori de conţinut toţi acei receptori pasivi din urmă cu 30 de ani. Modelul piramidei structurate de ierarhie, unde fluxul era controlat de la vârf către bază piramidei se prăbuşeşte sub presiunea modelului reţelei unde toţi comunică / emit semnal fără a urmări un scop nobil sau precis.

Paradoxal, una din caracteristicile noii ere nu este cea a lipsurilor – de libertăţi sau de resurse ci a abundenţei de comunicatori şi de autori de conţinut. Posibil, aici stă şi cheia de înţelegere a păcatelor moderne ale societăţilor deschise din prezent – pierderea coeziunii societăţii, valorizarea opiniilor mai mult decât a adevărului, fragmentarea şi polarizarea fără precedent, prăbuşirea încrederii în ceilalţi, fie indivizi sau instituţii, creşterea îngrijorării şi incertitudinii cu privire la viitor.

Peisajul s-a schimbat complet. Ideile care au generat progres la un anumit moment îşi arată limitele. De exemplu, principiul managementul ştiinţific a permis eficientizarea producţie industriale de masă, însă nu are capacitatea să producă aceleaşi efecte în era start-up-urilor.

Instituţiile pe care le credeam veşnice sunt sub o ploaie de acid, de contestare, din cauză că nu mai răspund aşteptărilor, problemelor şi nevoilor actuale. Copiii noştri sunt din ce în ce mai mult modelaţi de platforme, spre deosebire de părinţii lor modelaţi de instituţii. Platformele şi instituţiile par mai degrabă pe un curs de coliziune şi câştigător, în prima fază, nu va fi cetăţeanul de rând.

Când mâncarea şi taxiul, intermediate de platforme, vin mai repede decât ambulanţa, trimisă de instituţia medicală, indivizii se confruntă cu dificultatea de a realiza un management corect al aşteptărilor, calibrat cu vremurile pe care le trăiesc. Este dificil. Pentru prima oară în istoria lumii, în secolul XX o viaţă de om este trăită de-a lungul a două sau trei ere istorice. Un european născut în anii ’50, este produsul proceselor educaţionale din epoca industrială, a muncit în epoca post-industrială şi acum experimentează era internetului şi a noilor tehnologii IT&C în noua era.

Echilibrul dintre avansul tehnologic şi capacitatea culturală de adaptare a oamenilor se rupe, fiindcă natura umană nu este capabilă să ţină pasul cu inovarea şi avansul accelerat al tehnologiei. Indivizii resimt direct consecinţele unor procese specifice tranziţiei - apăsare, stres, neputinţă şi de multe ori revoltă.

Într-o analiză remarcabilă, Martin Gurri în The revolt of the public, atrage atenţia că cel mai adesea revolta nu cunoaşte naraţiunea constructivă, nu sunt propuse elemente constructive şi scenarii concrete de schimbare. Singurul obiectiv e distrugerea, nihilismul. Evoluţii dramatice pot avea loc, victimă putând deveni inclusiv eroii pozitivi ai momentului - modelul democraţiei liberale.

Acesta este motivul pentru care “totul e grozav acum, dar nimeni nu e fericit” – tehnologic, am avansat prea mult, prea departe, prea repede. Ritmul schimbărilor este fără precedent în istoria omenirii.

Putem oare ţine pasul?