E începutul anilor '90, în sala de conferinţe nu răzbate aerul cald al deşertului, iar directorul unei influente agenţii de informaţii stă în picioare. „Aici mai avem probleme, în Geneva. Se joacă cei de la CERN cu internetul, a creat unul de-acolo un website şi din analizele noastre reiese că ar putea fi mare“, spune cu oful caracteristic şi uşoară precipitare în voce directorul agenţiei. Privirile din jur sunt goale. Nu îţi poţi da seama dacă oamenii pur şi simplu sunt idioţi - nu s-ar putea aşa ceva, toţi sunt născuţi şi crescuţi în America - sau n-au înţeles ce se poate întâmpla cu internetul. Nu e ca şi cum publicul are acces la el să fie justificată întâlnirea de azi, trebuie că îşi spun ei.

„Vă zic, fie luăm măsuri şi legăm totul la sediul nostru, fie va trebuie să investim foarte mult în peste câţiva ani. Analiştii noştri nu greşesc“, a mai spus directorul gesticulând ca un veritabil dictator. „Şi cam ce propui, John Doe?“. Era vocea preşedintelui. „Propun să filtrăm totul, tot ce prindem, doar aşa vom cunoaşte totul. Vă spun, cum a spus-o un om mai deştept decât mine, dar nu mai ştiu cine, cine are puterea are informa... ăăă, era altfel. Deci, aşa. Totul! Totul filtrat!“, a încercat o explicaţie directorul.

Telefoanele erau oricum ascultate. Nu se duceau la oameni să îi tragă de urechi, dar ştiau ce face fiecare. Dacă voiau, ştiau, că în rest cetăţenii erau destul de banali. O aventură aici, vânzări de droguri mai acolo, chestiuni de liberă circulaţie într-o democraţie atât de fortificată. Acum, voiau şi Internetul, un pui de internet care trăgea de biberon în laboratoarele CERN. Berners-Lee voia să-l facă mare, să lege lumea. Nu ştia că aşa o leagă şi de mâini, şi la ochi.


Mijlocul anilor 2000, clădirea în care în urmă cu peste 15 ani se împleteau frânghiile prinderii Internetului freamătă iar. Preşedintele e în vizită, merge în pas de plimbare spre aceeaşi sală. „Nu se poate aşa ceva! La fiecare 10 ani se trezesc ăştia să mai facă o minune. Nici n-avem timp să ne tragem sufletul“. Discursul gol al directorului a fost întrerupt de intrarea preşedintelui. „Poftiţi, poftiţi, discutam cu băieţii de nesimţirea celor de la Apple, vor să reinventeze smartphone-ul sau cam aşa ceva. Şi nu doar atât, au şi nişte mizerii de proiecte cu un magazin cu aplicaţii şi o tabletă. iSlate sau iTab, nu ştiu precis, nici ei nu ştiu încă“, a rezumat directorul.

Preşedintele e pe scaun, tace. Priveşte şi tace. În ochii lui s-ar putea citi inteligenţa unui senior. S-ar putea, dar nu se întâmplă. „Şi ce vrei? Ce vreţi? Ce are Apple? Că şi fii-mea are o prostie de-aia de laptop de la ei“, a întrebat preşedintele sprijinindu-şi barba-n palmă a intelectual. Nici mima nu-i iese.

„Vrem nişte bani, nu mulţi, cu câteva zeci de milioane mai multe. Şi să avem, God bless, acces la jucăriile ăstora. Prea îşi fac de cap. Ne trebuie o cheie, o portiţă! Tre' să angajăm mai mulţi oameni“, şi-a spus directorul oful. Ca şi când ar fi înţeles, preşedintele a aprobat din cap. Cererile erau deja introduse în buget. Încă din urmă cu câteva luni, când a sifonat informaţii un inginer Apple. „Da' Microsoft, Yahoo!, Google şi alţii, ei ce mai fac?“, s-a mai preocupat preşedintele. „Oho, pe Windows mergem excepţional, băieţi de gaşcă şi restul, triumfăm pe Internet. Mai au uneori năravuri, dar nu putem să exagerăm nici noi. E bine că suntem peste tot, n-am vrea să se ajungă din nou la terorismul de tip 11 septembrie. Vă mai aduceţi aminte, deh, aţi fost acolo“, a încheiat directorul.


Paragrafele de mai sus sunt de pamflet, tratează-le ca atare.

E primăvara lui 2014, Rusia cere Crimeea acasă şi o ia. NSA nu ştie nimic, deşi are acces la foarte multe date, SUA par surprinse de avansul Rusiei, iar politicienii lor scriu pe crâmpeie de prompter discursuri sforăitoare.

E vara lui 2013, căldura nu mai înseamnă nimic în sediul NSA, un om de-ai lor i-a aruncat pur şi simplu în aer cu nişte informaţii pe care nu trebuia să le dea în afara agenţiei.

E primăvara lui 2013, e cald afară. În Boston se aleargă la maraton. Dar, dintr-o dată, nu se mai aleargă, se ţipă, e panică. Doar ambulanţa, poliţia, pompierii şi alţii ca ei îşi fac loc prin mulţime, calcă pe cadavre şi caută pe cineva, nici ei nu ştiu pe cine. E sânge, sunt morţi şi răniţi cu zecile, e act de terorism, urlă America.

Nu, nu e terorism, naivii de ei, au uitat că au un organism cu ochii cât cepele şi urechile pâlnii după orice informaţie. Terorismul, atentatele criminale şi războaiele nu mai există. Sunt evenimente de tristă amintire dintr-o epocă de tristă nesupraveghere.