IAD-ul zilelor noastre (VI) Cum să ajutăm un prieten. Internetul ca hiperstimulant

Perfecţionat cu tastaturi, mouse-uri şi game controller-uri şi împachetat în concepte catchy de marketing şi, mai mult, legat la un Matrix global de alte device-uri similare, devine Internetul – micul ecran din zilele noastre – evil, forma supremă de capcană a demonului dependenţei?

Timp de lectură: aproximativ 8 minute

Acesta este ultimul episod al serialului despre IAD – Internet Addiction Disorder. Voi relua, pentru început, paşii pe care îi puteţi urma pentru a diminua – şi chiar pentru a vă elibera de – dependenţă, voi discuta apoi despre situaţia în care nu eu, ci o persoană apropiată, o rudă sau o prieten, suferă de această dependenţă şi voi trage, în sfârşit, câteva concluzii.

Am trecut, până acum, în revistă principalele forme ale dependenţei de Internet şi am vorbit, în episodul trecut, despre paşii pe care îi puteţi face pentru a vă elibera de dependenţă. Aceştia sunt:

1.       Recunoaşteţi, în primul rând faţă de dvs, faptul că aveţi o problemă;

2.       Cereţi ajutor – puteţi merge la un terapeut sau puteţi, cel puţin, să citiţi informaţii de pe site-uri specializate, precum helpguide.org şi netaddiction.com;

3.       Dezvoltaţi modalităţi alternative de a face faţă stresului – de la exerciţiul fizic până la apucarea taurului de coarne, pentru a rezolva problemele care stau la baza stresului, cum sunt timiditatea sau un loc stresant de muncă;

4.       În sfârşit, înconjuraţi-vă de oameni care vă pot ajuta: cu cât mai mulţi prieteni în carne şi oase, cu atât mai puţin veţi avea nevoie de Facebook!

Pentru a scăpa de obiceiurile proaste, trebuie să le atacaţi – şi să le înlocuiţi – pas cu pas.

1.       Înlăturaţi, mai întâi, activităţile care nu sunt esenţiale – cele care nu au legătură cu locul dvs de muncă.

2.       Vedeţi, apoi, care sunt acei factori declanşatori care vă ţin conectat câteva ore în şir – când plănuiaţi, iniţial, să staţi online doar câteva minute.

3.       Şi blocaţi-i – da, blocaţi site-ul acela umoristic care vă ţine online ore în şir sau mutaţi-l la sfârşitul programului de lucru, când vă puteţi relaxa.

4.       Faceţi un program al activităţilor pe Internet – şi nu vă permiteţi să staţi online mai mult decât v-aţi propus. Intraţi pe net, îndepliniţi-vă misiunea şi plecaţi – la sala de sport, de pildă! 

5.       Înlocuiţi, în sfârşit, orele petrecute pe Internet cu ore care vă aduc o satisfacţie reală. Dacă suferiţi de singurătate, de ce nu mergeţi, în loc să staţi pe Facebook, la un curs de dans? De ce nu invitaţi un potenţial angajator – (sau, da, un partener de afaceri!) – la cină? Sau de ce nu sunaţi, pur şi simplu, un prieten?

Dar ce fac dacă nu eu – ci o persoană apropiată, o rudă, să zicem, sau un prieten – suferă de această dependenţă?

Ei bine, primul pas pentru a sări în ajutorul acelei persoane e acela de a ne transforma, noi înşine, într-un model bun.

În al doilea rând, cu cât mai multe modele pozitive, cu atât mai bine: există oameni cărora nu le pasă câtuşi de puţin de Internet, iar persoana pe care vrem s-o ajutăm ar trebui să aibă ocazia, dacă e posibil, să-i cunoască.

În al treilea rând, da, problema trebuie abordată frontal: cred că statul pe Internet chiar nu-ţi face bine, te-ai gândit vreodată la asta?

În al patrulea rând, vorbele bune şi sfaturile bune nu trebuie subestimate: dacă prietenul pare dornic să-şi schimbe obiceiurile, încurajaţi-l!

Şi, în sfârşit, încurajaţi-l să caute ajutor pentru a-şi depăşi dependenţa: la un terapeut sau chiar pe Internet.

Mentalităţile esenţiale pentru a scăpa de dependenţa de Internet sunt, în fond, două.

Unu, Internetul este un simplu instrument – e ceva care mă ajută să fac lucruri, nu un scop în sine.

Doi, Internetul nu e un loc inofensiv: da, este un instrument util, dar e, în acelaşi timp, un cuţit cu două tăişuri.

În anii 1990 şi la începutul anilor 2000 se vorbea despre „dependenţa de televiziune” – şi apăreau multe cărţi pe tema copiilor abandonaţi în faţa televizorului şi a adulţilor transformaţi în zombies conectaţi la „micul ecran”. Între timp, în România, numărul celor care se uită la televizor a scăzut de câteva ori în ultimul deceniu, odată cu cota de piaţă a televiziunilor – iar problema dependenţei de televizor, deşi nu a dispărut, pare să se fi atenuat până la a se fi rezolvat, cumva, de la sine.

Cum să se rezolve, însă, o problemă de masă de la sine?

Dacă nu credem că providenţa s-a mobilizat pentru a scăpa, în mod miraculos, lumea de flagelul televiziunii (caz în care ar fi trebuit să vedem şi câteva turnuri de televiziune spulberate, arse sau înecate, după modelul biblic), trebuie să existe o altă explicaţie. E posibil ca dependenţa să fi dispărut – sau e posibil ca simptomul să fi „migrat” – să se fi mutat, adică, în altă parte.

Şi care e tehnologia care a înlocuit televiziunea şi care captează, în prezent, atenţia maselor aşa cum făcea odinioară televiziunea? Aţi ghicit: Internetul!

Dar Internetul nu e un loc rău, veţi spune!

Nu mă transformă într-un „zombie” pasiv, la fel ca micul ecran: dimpotrivă, transcende televiziunea tocmai prin interactivitatea sa, mă stimulează să am iniţiativă – să cultiv mai multe roşii în Farmville, de pildă –, şi îmi respectă liberul arbitru, lăsându-mă să aleg: pot să citesc ştiri, să stau de vorbă pe Facebook sau (dar să nu spuneţi la nimeni!) să deschid site-uri cu trei de X în spatele Excel-ului cu cifre plicticoase. Şi pot să dau ALT-TAB între acestea trei, ca să le fac pe toate, în acelaşi timp.

De acord, însă iniţiativa de a cultiva roşii în Farmville (sau de a mă juca Poker – sau orice alt MMORPG online, de la WoW la League of Legends) şi libertatea de a da ALT-TAB între ferestre cu diverse „distracţii” nu elimină pasivitatea consumatorului, ci doar o deghizează. O face, altfel spus, mai puţin evidentă, ascunzând-o sub ambalajul frumos colorat al interactivităţii. Dar ce este interactivitatea, dacă nu un concept de marketing, folosit, la scară largă, în primul rând de industria jocurilor de calculator?

Să fim realişti: Internetul reprezintă un progres faţă de televiziune prin aceea că vine să compenseze toate defectele pe care televiziunea – ca formă de entertainment – le avea prin limitările sale tehnice, inerente epocii în care a apărut. Mouse-ul, tastatura şi game controller-ul îl invită, acum, pe telespectator la „interacţiune”, fapt care face experienţa mai stimulantă, scăzând dorinţa aceluiaşi telespectator de a părăsi ecranul/monitorul. Dar asta nu-l transformă pe fostul telespectator, actualmente internaut, într-un consumator mai puţin pasiv: îl transformă doar într-unul mai dependent.

Perfecţionat în acest fel, micul ecran devine un hiperstimulant.

Aţi văzut vreodată un căţel lăsat în faţa unei cantităţi nelimitate de mâncare? (vedeţi aici un episod amuzant din Simon’s Cat, pe tema asta). Căţelul respectiv va mânca… nelimitat. Ei bine, aşa ne comportăm şi noi lăsaţi liberi în faţa Internetului. Posibilitatea de a ne satisface, instantaneu, orice dorinţă e dusă la extrem de multitasking, de ALT+TAB-ul între ferestre, care ne permite, în plus, să ne satisfacem instantaneu toate dorinţele. În timp ce acelaşi ALT+TAB ne creează iluzia libertăţii – a exercitării liberului arbitru. Numai că trebuie să fim atenţi: multitasking-ul, la fel ca interactivitatea, e şi el un concept forte catchy de marketing.

Revenim la întrebarea de mai sus, pe care o formulez mai precis. Perfecţionat cu tastaturi, mouse-uri şi game controller-uri şi împachetat în concepte catchy de marketing şi, mai mult, legat la un Matrix global de alte device-uri similare, devine micul ecran din zilele noastre evil – forma supremă de capcană a demonului dependenţei?

Nu – şi da.

Nu – în sensul în care acelaşi mic ecran e un instrument util, prin intermediul căruia, de pildă, multă lume poate să citească acest articol, aici pe blog (şi să contrazică tot ceea ce spun eu, în subsol, dacă doreşte).

Da – în sensul în care un hiperstimulant declanşează forme mai puternice de dependenţă, cu consecinţe destul de nefaste, cum am arătat până acum în întregul serial. Însă aici intervine liberul arbitru – adevăratul liberul arbitru.

Decizia nu e să alegi ce roşii să plantezi în Farmville, sau să alegi între roşii şi site-uri cu trei de X – ci să alegi când, pentru ce şi, mai ales, câte minute sau ore pe zi să foloseşti acest instrument. Înţelept e să înveţi (din greşelile proprii – eu unul am în spate vreo 15 ani de greşeli proprii, fără de care nu aş fi îndrăznit să mă apuc să scriu acest serial – şi/sau din experienţa altora, descrisă, de multe ori, chiar pe Internet) cum să-ţi faci cât mai bine treaba – şi când e timpul să te opreşti.  

Internetul este, aşadar, un loc plin de oportunităţi – dar şi de capcane.

Foarte simplu spus: la fel ca într-un arcade (Prince of Persia de pe vremuri, anyone?), îmi doresc să termin jocul cât mai repede – şi pentru asta e nevoie să ocolesc, pe cât posibil, capcanele. Ca să nu cad în aceste capcane, trebuie să intru pe Internet cu ţeluri precise, bine definite, iar restul nevoilor – de socializare, de divertisment – să mi le împlinesc nu on-line, ci în viaţa reală.

Ne vedem în secţiunea de comentarii a acestui blog – sau, şi mai bine, la o terasă prin centrul vechi!

IAD-ul zilelor noastre (I) Chiar suntem dependenţi de internet?

IAD-ul zilelor  noastre (II) Dependenţa de cybersex şi cyberrelaţii

IAD-ul zilelor noastre (III) Compulsiile netului, inflaţia de informaţie şi dependenţa de calculator

IAD-ul zilelor noastre (IV) Semnele dependenţei de Internet

IAD-ul zilelor noastre (V) Paşii pentru a reduce dependenţa de Internet

Riscurile Facebook. Partea I – informaţiile personale şi hoţii de identitate

Riscurile Facebook. Partea a II-a – cât de multă încredere să am? Probleme cu viruşii