„Generaţia digitală“ lasă programarea fără secrete. Alfabetul codului este predat în centrul Coder Dojo

La etajul doi al unei clădiri de birouri din Băneasa, o dată pe lună, o mână de copii din „generaţia digitală“ înarmaţi cu laptopuri şi dorinţă de cunoaştere stau cu ochii ţintă şi urechile ciulite, încercând să înţeleagă şi să pună în aplicare ceea ce li se predă.

Profesorul nu are catalog şi lecţiile nu sunt scrise pe tablă. Copiii nu primesc teme şi nici absenţe. Materia predată este programarea, profesorul este Elvis Apostol iar cursul se numeşte Coder Dojo şi este gratuit.

Conceptul Coder Dojo a luat naştere în Irlanda în 2011 şi reprezintă o iniţiativă menită să le ofere copiilor cu vârste între 8 şi 14 ani un spaţiu în care „să poată învăţa programare într-un mediu informal, prin sesiuni regulate, în afara programului şcolar”.

În România există trei centre Coder Dojo – două în Bucureşti şi unul în Timişoara. Conceptul a fost adus la noi în ţară de echipa Mavenhut, formată din Bobby Voicu, Cristi Badea şi Elvis Apostol, de grupul Next Steve, cu susţinere din partea Romtelecom care pune la dispozitie spatiul de lucru şi internetul de mare viteză, necesare pentru desfăşurarea cursurilor.

Elvis este programatorul Mavenhut şi, în ultima sâmbătă a fiecărei luni, devine profesor pentru aproximativ 30 de copii. „Catedra” lui este situată într-o sală dintr-o clădire de birouri din Băneasa. Copiii nu vin la curs cu caiete şi pixuri, ci cu laptopuri, mauşi şi voie-bună.

Voluntar la Coder Dojo

Autobuzul 301 opreşte la staţia “Institutul Meteorologic”.  Romtelecom Training Arena este la aproximativ 5 minute de mers pe jos. E ora 9.45. Cursul începe la 10.00 şi se termină la 13.00. Îmi târâi picioarele prin bălţi gândindu-mă ce copil va veni sâmbătă dimineaţa pe o vreme ca asta să facă programare.

Ajung în clădire şi paznicul de serviciu îmi cere cartea de identitate. Mă îndrumă către lifturi şi urc la etajul doi. Holul freamătă cutreierat de vocile unor copii. Într-o sală de clasă, vreo 10 elevi îşi conectează laptopurile la curent în timp ce părinţii le aşază hăinuţele pe umeraşe. Toată lumea zâmbeşte.

[...] dacă vezi că unul dintre ei a terminat îi spui să-i arate şi colegului. Încercăm să-i învăţăm să colaboreze.

Sunt întâmpinat de o domnişoară blondă, la vreo 20 şi ceva de ani. “Bună, îl caut pe Elvis”, îi spun eu, uşor debusolat. Elvis Apostol este un tip subţire şi înalt. Are părul creţ, ochi albaştri şi un piercing în sprânceana stângă. Poartă o cămaşă sport cu mânecile suflecate, care îi lasă la vedere tatuajul “Maven” de pe braţul drept. Oboseala i se citeşte pe faţă, însă asta nu l-a oprit să vină să le predea micuţilor.

Cristi Badea, co-fondator Mavenhut, mă abordează. “Trebuie să te rog ceva. Va trebui să ne ajuţi. Suntem puţini azi şi nu putem face faţă. Lipeşte-ţi un ecuson”. Fac ochii mari şi recunosc ruşinat că nu ştiu programare. Număr şase traineri. “Nu e nevoie”, îmi spune Cristi, un tip atletic, brunet, cu ochelari, care se ocupă cu dezvoltarea de produs în cadrul Mavenhut. “Tot ce trebuie să faci este să te asiguri că aştia mici se ajută între ei. De exemplu, dacă vezi că unul dintre ei a terminat îi spui să-i arate şi colegului. Încercăm să-i învăţăm să colaboreze”, mă linişteşte el.

Mă duc astfel la Claudia Suhov, domnişoara care m-a poftit în sala de clasă şi îi cer un ecuson – o bucată de hârtie autocolantă pe care îmi scriu numele. “Eşti programatoare?”, o întreb. “De unde. Sunt total atehnică, copiii ştiu mai mult decât mine”, mărturiseşte râzând. Claudia este co-fondatoarea proiectului Next Steve care vrea să pună “bazele formarii unei noi generatii de antreprenori si de lideri ai Romaniei” şi se ocupă cu organizarea evenimentelor Coder Dojo. Îmi lipesc ecusonul şi încep să mă plimb prin clasă.

“Am urât fiecare moment de antrenament dar mi-am zis «nu te da bătut. Suferă acum şi trăieşte restul vieţii ca un campion”, scrie, pe un perete, cu litere argintii. Citatul îi aparţine boxerului Muhammad Ali şi este plasat deasupra unor rafturi ce găzduiesc trofee şi diplome de tot felul.

Elvis dă drumul la proiector şi se conectează la platforma khanacademy.org care oferă resursele necesare celor care vor să înveţe singuri materii de la programare şi chimie organică la istorie şi astrofizică. Deschide un document Note Pad şi scrie în el adresa site-ului, dar şi parola reţelei WiFi.

O fetiţă mă strigă pe nume şi mă scoate din starea contemplativă. “Poţi să mă ajuţi?”, întreabă Maria, arătând cu degetul spre ecranul laptopului. “Mi-am uitat username-ul cu care mă loghez pe Khan Academy”, îmi spune ea. Mă înroşesc la faţă şi îl chem pe Cristi, care rezolvă problema rapid.

“E ciudat. Sunt mai multe fete decât băieţi”, îi spun Claudiei după ce fac o numărătoare rapidă pe degete. “Nu, stai liniştit, trebuie să mai vină”, mă asigură ea.

După 10 minute sala e plină. Claudia avea dreptate. Dintre cei peste 30 de copii prezenţi, aproape o treime sunt fete. Numai câţiva părinţi mai umblă prin clasă. Băieţii profită de timpul liber pentru a face un joc de Minecraft iar fetele se uită la clipuri video cu One Direction.

“OK dragilor, fiţi atenţi la mine!”, strigă Elvis. “Claudia o să vă ia pe fiecare în parte. Voi o să vă ridicaţi, o să spuneţi cum vă numiţi şi de câte ori aţi venit până acum”. Numai cinci copii sunt la prima şedinţă. Majoritea au venit pentru a patra oară dar sunt şi câţiva care au venit la toate cele cinci şedinţe.

Ediţia de luna aceasta are un mare absent – Bobby Voicu, cofondator al Mavenhut. E plecat în SUA pentru a promova Solitaire Arena şi compania Mavenhut. Copiii îl îndrăgesc şi, ca să nu-i dezamăgească, Bobby le-a făcut un filmuleţ. Copiii aplaudă entuziasmaţi.

Cercul mişcător

“Dacă data trecută v-am învăţat cum să urcaţi o poză pe internet, astăzi vă voi învăţa cum să faceţi o animaţie”, îşi începe Elvis prezentarea. Copiii se entuziasmează. Xavier, un puşti blonduţ de 8 ani, îmbrăcat la cămaşă,  mă strigă. “Cum intru în program?”. De data aceasta mă descurc să-l ajut.

Copiii lucrează, de această dată, în Java. Cu alte ocazii s-au mai jucat şi cu HTML şi cu alte limbaje de programare. “var draw = function () {“ scrie Elvis pe laptopul lui. Copiii încep să tasteze după instrucţiunile proiectate pe perete. Unii sunt mai dibaci şi cunosc bine tastatura. Alţii caută semnele.

Codul se dezvoltă şi Elvis explică în timp ce scrie. Mă învârt printre birouri cu un zâmbet tălâmb. Copiii ăştia fac lucruri pe care eu nu le-am făcut nici măcar la liceu. O fetiţă şi-a decorat laptopul cu inimioare însă majoritatea lucrează de pe laptopurile părinţilor. Un puşti joacă Minecraft. Când ajung în spatele lui schimbă fereastra şi îmi arată plictisit că a terminat.

“Elvis, lasă-mă că ştiu ce fac!”, spune încrezătoare o Ruxandra. Toată sala râde. “Sunt extraordinari”, îmi spune Claudia.

Un alt copil ridică mâna. Mă îndrept spre el şi îmi spune că lui nu-i merge funcţia. Cu puţinele cunoştinţe rămase din liceu şi cu ajutorul codului proiectat pe perete reuşesc să găsesc problema – o acoladă lipsă. Îmi zâmbeşte mulţumit şi îşi continuă, fascinat treaba. Mă simt bine. Mă simt util. Figura se repetă de câteva ori. Unii au mai multă nevoie de ajutor decât alţii.

Copiii au învăţat să deseneze un cerc, l-au făcut să se mişte, i-au schimbat culoarea, dimensiunea şi traiectoria, totul cu ajutorul codului.

“În regulă, salvaţi programele şi haideţi să luăm o scurtă pauză”, spune Elvis în timp ce denumeşte proiectul “cerc mişcător”. Prima jumătate de curs a trecut fără să-mi dau seama.

Pauză de masă… sau de jocuri

Părinţii intră în clasă şi-şi invită copiii să servească o gustare. Mâncarea este asigurată de unul dintre partenerii proiectului. Majoritatea învăţăceilor îi urmează ascultători însă câţiva rămân aţintiţi cu ochii în ecran.

„Dacă nu am sabie, folosesc bâta“, spune unul dintre băieţi, etalându-şi cunoştinţele în materie de jocuri video. Fetele mai aruncă un ochi pe Facebook şi trainerii sunt răpiţi de părinţii interesaţi de nivelul odraslelor lor.

De la cercuri la dreptunghiuri

Părinţii sunt, din nou, invitaţi să iasă din sală. “Bine copii, deschidem un program nou”, spune Elvis. De data aceasta îi va învăţa pe copii să deseneze şi să animeze dreptunghiuri. “Pentru cercuri foloseam funcţia «ellipse», pentru dreptunghiuri ce folosim?”, întreabă programatorul. “Rect!”, răspunde un băiat din fundul clasei. Profesorul zâmbeşte satisfăcut.

Forma desenată este diferită, traiectoria este diferită însă codul este asemănător. Mulţi elevi nu se mulţumesc cu cele două pătrate cerute de Elvis şi trec la lucruri mai complexe. Un băiat s-a folosit de informaţiile de la lecţia trecută pentru a creea un tanc. Îi pozez laptopul şi îmi zâmbeşte mândru.

Unii nu se descurcă foarte bine şi îmi aud numele de multe ori. Lipsesc acolade sau semne de punctuaţie.
“Salvaţi programele şi am terminat pe azi!”. Cursul s-a terminat. Părinţii îşi invită copiii să ia prânzul. Unii rămân să vadă ce au făcut.

“Care e interesul vostru?”

Mă strecor pe hol unde intru în vorbă cu Cristi. “Cum ţi s-a părut”, mă întreabă el. “Foarte tare”, exclam, nereuşind să-mi stăpânesc entuziasmul. “Sunt extraordinari. Şi să stau printre ei, să-i ajut când au nevoie, e un sentiment incredibil”.

Crist îmi zâmbeşte. „Nu-i aşa? Asta nu înţelege lumea. La început eram priviţi cu suspiciune. Lumea ne întreba ce ne iese nouă din asta. Pentru sentimentul ăsta o facem”.

La masa trainerilor vine un puşti. “Am încercat să editez video cu VLC-ul dar calitatea imaginii este proastă. Îi dau rezoluţie 720p, dar tot se vede urât”, se plânge el. Cred că are vreo 10 ani. Elvis îi răspunde prompt: “încearcă să vezi care este rata de compresie. Dacă este prea mare, degeaba e rezoluţia bună fiindcă imaginea îşi va pierde din calitate”. Puştiul aprobă şi faţa i se luminează.

Elvis Apostol, un rebel autodidact

Elvis s-a născut în Buzău, în 1984, şi relaţia lui cu programarea a început “acum mulţi ani”. Tatăl lui a cumpărat un computer rusesc. “Aveau un limbaj fix în care puteai să programezi – ZX Spectrum. Calculatorul era foarte slab. Puteai să faci programare la un nivel de începător. Îţi permitea să faci chestii mai complicate numai dacă aveai vreun prieten care avea nişte cărţi avansate”.

Din păcate eram cu mult peste nivelul celorlaţi. Mi-am dat seama că nu învăţ mare lucru şi nu am stat mult. Am revenit în 1997.

După Byte-ul de producţie rusească pe care tatăl său electronist a reuşit să-l ardă, Elvis a trecut pe un HC de origine românească. “Pe ăsta mă jucam, după care am început să copiez programe. Când am înţeles cum funcţionează programele am început să scriu propriile programe. Primul debugging pe care l-am făcut a fost atunci când scriam jocul Zorro. Cartea de pe care îl copiam avea un defect de tipar şi a trebuit să-mi dau seama cum trebuie să completez”.

Echipa Mavenhut - de la stânga la dreapta: Elvis Apostol, Cristi Badea, Bobby Voicu. FOTO Mavenhut

Elvis s-a înscris, în 1995, la un curs de la Palatul Copiilor.  “Din păcate eram cu mult peste nivelul celorlaţi. Mi-am dat seama că nu învăţ mare lucru şi nu am stat mult. Am revenit în 1997”. Programatorul a făcut atunci cunoştinţă cu limbajul Pascal, pe care l-a învăţat de la o vecină cu patru ani mai mare decât el.

“Apariţia Internetului în viaţa mea a însemnat foarte mult deoarece era o nouă sursă de informaţii. Pe atunci pe atunci programam în Delphi. Stăteam pe MiRC şi puneam întrebări şi am descoperit pe cineva de la mine din oraş. Persoana aceasta mi-a dat câteva sute de MB de librării Delphi”, îşi aminteşte Elvis.

Apoi a urmat o perioadă în care a lucrat ca administratorul unui internet-café. “Aveam o aplicaţie client-server. Am făcut bani din ea, am câştigat concursuri din ea”.

După terminarea liceului, a încercat să se înscrie la facultatea de Electronică unde “a avut norocul” să nu intre. “Am ajuns la TCM şi după cinci ani de zile am zis «Okay, am suficiente restanţe încât să nu trebuiască să termin facultatea asta». Pot să zic că a fost o pierdere de timp, dar nu aş fi în totalitate sincer”.

După asta, Elvis şi-a fondat propria firmă şi apoi a ajuns să programeze jocuri pentru Mavenhut, companie premiată cu titlul de cel mai bun startup în cadrul The Next Web Romanian Startup Awards.