În secolul imaginii digitale, am pozat pe film: cum arată Electric Castle 2016 în 36 de cadre

Nu sunt ceea ce ai denumi „om de festival“. Însă am învăţat să fac poze şi aşa descopăr astfel de manifestări. La Electric Castle 2016 am fotografiat pe film ca să văd cu întârziere dacă merită să-mi amintesc. Am găsit şi am adunat aici.

Dacă fotografiile din galerie nu se încarcă, există şi versiunea Flickr.

Dacă ai stat pe internet în preajma Electric Castle ai aflat că a plouat acolo. De fapt, a plouat în orele în care Skrillex s-a pogorât printre români cât nu plouă într-o lună: 80 de litri pe metru pătrat faţă de 50 de litri într-o lună. Da, a fost şi noroi. A fost aproape ca în 2015, diferenţa e că atunci n-am ajuns. Am aflat însă că e un laitmotiv, plouă în fiecare an.

Oamenii n-au găsit asta o problemă, după cum s-a văzut şi în poate cea mai populară poză de la ediţia aceasta. Eu n-am stat chiar atât, nici n-am îndurat atâta ploaie, dar în orele pe care le-am prins am folosit cele două filme aduse din Bucureşti şi alte două cumpărate din Cluj ca să fac poze ca un hipster. Nu ştiu dacă mi-a ieşit, că n-am înţeles niciodată prea bine curentul, dar îmi plac aceste imagini pe film.

Am avut şi o cameră digitală, şi un iTelefon, dar am preferat un Nikon SLR pentru ce vezi în acest articol. Prima dată când m-am gândit că mi-ar plăcea să fotografiez aşa a fost când scriam despre veacul Leica şi tot cercetam pozele vechi. Henri Cartier Bresson folosea o cameră de la producătorul german cu un obiectiv de 50mm. Am imitat obiectivul, măcar atât să bifez la asemănări.

Ce-i plăcut la fotografia pe film e că nu o vezi imediat. Te uiţi pe spatele camerei şi nu ai decât un capac negru. Pentru Eric Kim, fotograf din zilele noastre, asta se numeşte „satisfacţie amânată“. Nu ştii dacă ţi-a ieşit ceva, nu ştii dacă să refaci cadrul - iar refăcutul costă! - şi când te uiţi prima dată peste poze ai uitat deja ce ai fotografiat, astfel că le alegi mai bine. 

Am obţinut vreo 90 (developate la un mic magazin din Piaţa Lahovari), din care am ales fix câte poziţii sunt pe un film: 36, jumătate alb-negru, jumătate color. Ce descoperi la film e că fiecare cadru te costă, la propriu. Costă filmul, costă developarea. Şi poţi trece şi aşteptarea la „costuri“.

Ce am reţinut pe moment, şi ce am revăzut în poze, e că oamenii urăsc ploaia, dar când aud de ea de la distanţă. Şi da, nu-i cea mai mare distracţie să mergi cu cizme sau pantofi încărcaţi de pământ, de sus să tot vină apă şi să te gândeşti că o pelerină de 40 de lei chiar făcea mai mult decât una de 20. Însă îţi trec nemulţumirile acestea când îţi dai seama că altceva nu mai e şi fie stai îmbufnat şi te plângi de viaţă, natură şi locaţie, fie te distrezi, că doar de-asta te-ai dus. 

Mihai Popescu scria că oamenii care se plâng de festivaluri sunt ca cei care se plâng de nu ştiu ce loc din România (în special Vama Veche). Se tot duc acolo, ca să mai adune motive de criticat. Nu prea sunt evenimente perfecte, poate doar cele ţinute cu trei oameni într-un buncăr sub pământ, dar cumva pozele din acest articol arată mai bine cu oameni care evită, înfruntă sau uită de ploaie între muzicienii pe care îi aşteaptă.

Dincolo de muzică, la Electric Castle 2016 a fost şi o zonă tech. Au venit oameni cu căşti de realitate virtuală, cu demo-uri, dar mai mult mi-a plăcut să văd o scurtă poveste despre ceea ce ar fi spiritul acestui festival. Compania Arobs a amenajat într-un cub din Tech World legenda spusă digital a contelui Miklós Bánffy.

Imaginea te înconjura din trei părţi, pe pereţi suficient de înalţi cât să nu vezi peste, iar prin video navigai cu gesturi trasate prin aer. Erai urmărit cu o cameră Kinect şi simţeai că ai un oarecare control asupra a ceea ce vezi. În căşti ascultai povestea. Contele voia un festival care să facă valea (sau muntele) să răsune, să vină artişti din întreaga Europă, să se relaxeze în castel şi oamenii să se bucure de festival.

N-a fost să fie atunci şi a urmat un secol destul de tulbure pentru un domeniu resuscitat de festivalul acesta. În 2016, a ajuns Skrillex. Nici măcar nu e din Europa şi asta spune multe despre legenda aceasta înfăptuită în prezent. Contele nu mai e, dar acel demo spre să mai fie repus anul viitor.

Ar mai fi de spus despre Electric Castle că e unul dintre evenimentele care atrag atenţia asupra Clujului. Oraşul acesta, foarte probabil, nu „exista“ pentru mulţi dintre români ca loc de manifestări culturale ample în urmă cu 10-20 de ani. Acum, are festivaluri mari de muzică, filme şi alte arte.

Însă Electric Castle nu-i în Cluj şi Cluj nu-i aproape de Bucureşti. Până acolo am ajuns cu trenul, într-o călătorie de o noapte în care n-am simţit luxul despre care vorbea un anumit ministru. M-am dus cu trenul ca plătitor de bilet şi m-am întors cu un smart fortwo cabrio - a fost Official Ride.

Nu ştiu ce au făcut producătorii cu maşina asta, dar arată mai bine decât modelul care ajunsese pe străzile din Bucureşti în urmă cu 10 ani şi este atât de plăcut de condus, că ar fi una pentru care aş da bani. A fost cu două uşi, arată ca un cub, era şi decapotabilă, iar într-un aşa vehicul apusul din munţii României arată ceva mai bine şi micile oraşe sau satele sunt mai puţin anoste.

Una dintre maşini a fost semnată de artiştii care au venit la Electric Castle. FOTO Vlad Cupşa

Până să revin în ea spre Capitală, am descoperit acelaşi model acoperit ca un glob disco. Era în apropierea scenei principale. Şi a fost ceva mai bine că am avut-o doar către Bucureşti, mai ales după ce am aflat dintr-o ştire de la TV că unele maşini parcate erau tractate de un om din sat, cu calul. Am folosit-o însă în Bucureşti ca să prind Pokemoni prin zonele importante din oraş.

Hai pe Facebook ca să ştii ce-i nou şi când nu eşti pe site!