SPECIAL | Cum au ajuns dacii material de propagandă pentru comuniști și legionari
0De-a lungul timpului, istoria dacilor a servit drept material propagandistic, în special pentru adepții doctrinelor totalitare – legionarii și comuniștii – , fiind fundament pentru legitimare, mândria unui trecut măreț în fața decăderii moderne și sursa de alinare a unui orgoliu național rănit.
O vorbă spusă adesea pe tonul în care sunt pronunțate marile înțelepciuni banale amintește că istoria este scrisă de învingători. Ca orice vorbă de duh cu priză la public, puterea ei se naște din ambiguitatea care-i stă drept fundament, dar, oricum ar sta lucrurile, cazul dacilor reprezintă un adevărat test-limită al acestei idei. La vreo două milenii distanță de la sinuciderea lui Decebal și triumful lui Traian, dacii par că au câștigat în final partida începută în pădurile Apusenilor și-n mlaștinile de lângă Dunăre. E istoria unei revanșe luate prin interpuși. Acolo unde a eșuat Decebal și unde s-au poticnit falxurile armatei sale, a reușit o lungă tradiție de istorici, diletanți și propagandiști, iar acolo unde s-a pierdut spiritul unui popor barbar și mult prea necunoscut, a reușit puterea unei marote seducătoare care aproape ar vrea să ne spună că atunci când Dumnezeu a zis „Să fie lumină!“, a spus-o pe graiul vechilor daci.
Dacopatie – acesta este termenul, popularizat de lingvistul Dan Alexe, care desemnează cel mai bine credința care a alimentat această revanșă istorică. Fără îndoială, este un termen apt, evocând imediat un anumit tip uman predispus la investigații istorice în care pulsează emoțiile, concluziile trase dinainte cu o certitudine găsită poate doar la mistici și capacitatea de a mânui realitatea în orice fel pentru a acomoda aceste concluzii. Cu toate acestea, istoria dacilor nu poate fi spusă fără a o aminti și pe cea a celor care, în pofida oricăror dovezi, s-au încăpățânat să țină vie în modernitate o cauză antică de mult pierdută. În acest episod al serialului „Strămoșii“, marca „Weekend Adevărul“, vedem originile mai vechi și renașterile mai noi ale dacopatiei și trasăm istoria unei revanșe care ar fi aproape hamletiană dacă n-ar fi atât de ilară.
„Stăm și astăzi pe acest pământ, noi, dacii!“
Versurile unui „imn dacic“ creat în dacopații ani ai regimului Ceaușescu spune: „De mii şi mii de ani, nimeni nu știe/ De când sunt dacii în câmpii și munți,/ Cuvintele în care și-acum se scrie/ Erau și-atunci vorbite de părinți“. Versurile surprind trei elemente-cheie ale exagerărilor bolnăvicioase cu privire la daci și la influența lor în istorie. În primul rând, obsesia pentru originile poporului român și ușurătatea cu care dacii sunt văzuți ca principalii strămoși ai românilor. În al doilea rând, dar într-un mod strâns legat de primul element, putem identifica obsesia pentru limba dacilor. Chiar dacă vorbim de un popor antic despre care nu avem prea multe motive să credem că folosea scrierea, despre limba dacilor se spune și astăzi, inclusiv în manuale școlare, că reprezintă un strat important al limbii române. În al treilea rând, putem întrezări sugestia că dacii par să se fi născut odată cu Pământul, adevărate motoare ale istoriei umanității nedreptățite de o istoriografie care se încăpățânează să interpreteze cu celeritate izvoarele istorice, nu să le modeleze în scopuri propagandistice. Continuitate, eternitate, limbă – iată niște coordonate clare ale ideii principale care pulsează în spatele oricărei exagerări dacopate: excepționalismul dacilor și, prin urmare, al românilor. Sau așa cum spune „imnul dacic“ al anilor ’80: „Mai puri decât romanii, roxalanii/ Mai înțelepți decât elinii la un loc/ Demni ca în Kosovo, dardanii/ Stăm și astăzi pe acest pământ, noi, dacii!“.
S-au spus multe despre sursele furorului dacopat. Unii văd un complex psihologic născut din poziția modestă a României în jocul marilor puteri din secolul al XIX-lea sau de astăzi, iar alții văd o simplă patologie a unei dinamici de definire a originilor prin care au trecut toate națiunile moderne. Unii văd doar rezultatul diletantismului și al naționalismului care, în contradicție cu cele mai optimiste predicții liberale, a câștigat jocul liberului schimb de idei ca printr-o mână invizibilă. Cu toate acestea, caracterul programatic al propagandei din perioada naționalistă a regimului comunist român cu privire la daci indică cel puțin o instanță în care dacopatia n-a fost făcută de istorici exaltați ori pe la marginile istoriografiei, ci a devenit politică de stat. Chiar dacă are o lungă istorie, delirul dacopat contemporan al tunelurilor mistice din munți și al dacilor care au dat lumii tot ce e bun și drept pe Pământ își găsește originea mai ales în această politică deplin conștientă a regimului Ceaușescu.
Ceaușescu îmbrățișează cauza lui Burebista
2.050 de ani de la înființarea statului dac unitar de către Burebista – asta se sărbătoarea în 1980 în România comunistă. Din multe puncte de vedere, momentul 1980 e punctul culminant al obsesiei românești pentru daci – simpozioane, serbări, jocuri sportive, publicații și benzi desenate, totul pentru a celebra un eveniment despre ceva ce poate fi numit cu greu un stat. Reîntoarcerea ceaușismului la originile antice e un caz de manual din istoria legitimării regimurilor comuniste europene în ultimele lor decenii de viață.
De exemplu, în URSS, după înlăturarea lui Hrușciov, ultimul credincios adevărat în promisiunea comunistă a unui viitor mai bun, centrul de greutate al legitimării sovietice începe să se mute de la gloria viitorului la gloria trecutului. Dacă în cazul URSS, elita conducătoare a avut un eveniment răsunător mai apropiat – marele triumf împotriva nazismului, în cazul României, înlocuirea legitimării prin construirea comunismului și a viitorului luminos a fost împinsă până în zorii erei noastre și presărată cu un deplin cult al personalității. Mesajul era simplu: la fel cum Burebista a condus un stat puternic și indivizibil care putea să dea piept cu Roma, Ceaușescu – urmașul peste milenii al liderului dac – conducea un stat pregătit să facă față oricărui dușman extern și oricărui român care refuza patriotismul manufacturat al epocii.
Atât înainte de momentul 1980, cât și după acesta, dacii au ocupat un loc de căpătâi în publicațiile istorice românești. Prima vioară a fost Institutul de Istorie al Partidului. Aici se pot găsi repopularizări ale unor idei mai vechi conform cărora chiar dacă limba dacilor n-o fi fost limba vorbită în Turnul Babel, sigur e un fel de limbă primordială din care s-a tras ulterior și limba latină. Dacii au creat Roma, dacii n-au pierdut niciodată, și cum noi, românii, suntem urmașii lor direcți, asta înseamnă – cu puțină gimnastică mentală – că nu noi „ne tragem de la Rîm“, ci Rîmul se trage din noi. Mai târziu, Ilie Ceaușescu, fratele dictatorului, va apăsa pedala dacopată și-n domeniul studiilor militare, dacii fiind exemplul antic de „război al întregului popor pentru apărarea patriei“, iar romanii fiind aspru criticați și marginalizați istoric pentru aventura lor militară și colonială la nord de Dunăre.
Legionarismul și patima pentru puritate etnică
Chiar dacă spectaculoase, protocronismul și obsesia pentru daci ale regimului Ceaușescu nu erau o premieră pe meleagurile naționale. Parafrazând o vorbă care a făcut carieră în perioada postbelică, putem spune: „Camarade, nu fi trist/ Dacopatia e în frunte prin Partidul Comunist“. Asta pentru că fiorul mistic dat de daci, monoteiști fără de îndoială pentru mulți, precum și ușurătatea cu care se lipește de istoria dacilor orice instinct naționalist fuseseră exploatate înainte de intelectualii apropiați Mișcării Legionare.
Contrar așteptărilor pe care le putem avea de la o ideologie care se revendică mai întâi de toate de la ortodoxia tradițională, Zamolxe joacă un rol fundamental în imaginarul legionar atunci când acesta se dedă la investigații mitologice cu pretenție de istorie. Chiar dacă problema monoteismului dacilor e una complicată, mult mai plauzibilă fiind ideea că dacii erau politeiști, dar prea puținele izvoare istorice nu surprind prea multe informații relevante în acest sens, îmbinarea Zamolxe-creștinism s-a realizat cu o nebănuită ușurință. Aproape că românii au fost creștini înaintea creștinismului.
Un rol crucial în mitizarea dacilor în această perioadă, mai ales atunci când vine vorba de credințele lor religioase, îl joacă Mircea Eliade. Într-o istorie romanțată publicată la Madrid în anii războiului, Eliade lansează teza conform căreia, chiar dacă dacii au adoptat limba latină după cucerirea romană, aceștia nu și-au pierdut nimic din tradițiile culturale și religioase. Mai mult, acolo unde bate inima poporului, în sate, prin văi și munți, Zamolxe n-a murit niciodată, iar creștinismul doar i-a schimbat numele și i-a rafinat contururile. În alte scrieri, Eliade popularizează povestea lupului dacic, împrumutat chiar de la romani și dătător de destin mitic poporului român de mai târziu, un popor care – conform lui Eliade – s-a aflat în istoria sa sub un presupus semn al Lupului războinic.
Adesea, detaliile diferitelor invenții despre daci ori ale concluziilor pripite și lipsite de fundamente serioase contează prea puțin. Asta pentru că în spatele tuturor acestor concluzii răzbate aceeași iluzie autohtonistă. Pentru legionari, dacii contau mai ales prin simbolistica unui popor viteaz și probabil deloc timid în fața sângelui și a sacrificiului, care a îndrăznit să se bată cu invadatorii străini. La fel ca în cazul lui Ceaușescu, realitatea istorică a dacilor contează prea puțin – contează mai mult ce mai pot face dacii pentru noi astăzi: legitimare, mândria unui trecut măreț în fața decăderii moderne și sursa nesfârșită de alinare a unui orgoliu național mai mereu rănit. E simptomatică pentru perioada interbelică și cea a celui de-Al Doilea Război Mondial și lipsa insistenței asupra continuității lingvistice a limbii dacilor în spațiul carpato-danubiano-pontic – ce conta mai mult decât orice era victoria etnică a acestora, complet falsă din punct de vedere istoric, la fel cum tot ce conta pentru românul-dac al prezentului era victoria sa etnică în fața minorităților uneltitoare.
Inocentul secol al independenței și rădăcinile dacopatiei
Prin secolul al XIX-lea, dacii au pășit timid pe scenă în marea de latinitate care curgea din cerneala intelectualilor români. Cu mici excepții, cronicarii și reprezentanții Școlii Ardelene nici nu vor să audă de daci ca strămoși ai poporului român. Într-un anumit sens, prima jumătate a secolului al XIX-lea e vremea romanopatiei – cu toate acestea, revendicările latiniste se vor mărgini la cercul strâmt al intelectualilor și, mai ales din lipsă de mijloace, nu se va perinda niciodată prin mințile maselor largi, așa cum dacopatia încet-încet va reuși s-o facă. Doar în jurul anului 1848, dacii încep să primească noi valențe – sinuciderea lui Decebal într-un context de luptă politică pierdută poate să bată ușor în pieptul de revoluționar.
„Pierit-au dacii?“
Dacii sunt resuscitați cu adevărat de-abia în 1860, când Bogdan Petriceicu Hasdeu publică un eseu în care chestionează tezele latiniste. Un lucru e important de remarcat aici – reținut astăzi ca unul dintre inițiatorii renașterii dacice în cultura română, Hasdeu dă dovadă de o rezonabilitate plăcută în acest eseu. Teza sa nu este că dacii ar reprezenta principalul element din istoria poporului român, ci doar că interpretările care-i pun pe romani ca singuri strămoși ai românilor sunt exagerate, romanii colonizând până la urmă noua provincie cu populații aduse din mai multe colțuri ale imperiului. Ideea este departe de cea care mai poate fi identificată uneori în vulgata dacopată și care spune că Dacia a fost colonizată cu locuitori ai Romei, ba poate chiar și de viță nobilă. Ulterior, Hasdeu o va lua pe calea fascinației depline pe care o nutrea față de daci și va începe un lung proiect de reconstituire a culturii și limbii acestora – chiar dacă temperat de calitățile sale intelectuale, proiectul se bazează totuși pe izvoare limitate și se avântă în concluzii suspecte, mai ales atunci când e vorba de etimologia unor cuvinte care s-ar trage din limba dacilor.
Avântul complet al dacilor printre istorici și, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, printre scriitori și poeți va fi luat odată cu scrierile lui Vasile Pârvan. Aici se regăsește una dintre cele mai ciudate asumpții dacopate – că relațiile politice ale unor triburi antice se bazau pe aceeași înțelegere a raporturilor dintre indivizi ca relațiile politice născute și definite de formarea statului național. „Aci nu era vorba – scrie Pârvan –, ca în Dalmația, în Thracia, în Panonia ori în Moesia, pur și simplu de un oarecare număr de triburi barbare cu o populație mai mult sau mai puțin numeroasă, locuind un teritoriu destul de întins, totuși lipsite de solidaritate politică și națională între ele, ci de o națiune conștientă de ea însăși“.
Părintele spiritual al dacopatiei
Dacă până în aceste momente ale poveștii dacilor, dezbaterile încă mai puteau fi înglobate în spațiul rezonabilității academice, apoi a reușit să vină – aproape pe un cal înaripat al fanteziei și propagandei – un notar amator de istorie pe nume Nicolae Densușianu. „Înapoia populațiilor cunoscute în Antichitate sub numele de geți și de daci se întinde pe multe mii de ani istoria unei națiuni geniale, puternice și glorioase, care cu mult înainte de timpurile troiene fundase cel dintâi imperiu vast al lumii, întemeiase prima unitate de cultură în Europa și pusese totodată bazele progresului moral și material în Asia de apus și în Africa de nord“. Iată aici un teren mai cunoscut – dacii ca miez al istoriei și sursă a tuturor valorilor culturale ale Eurasiei.
Tot Densușianu aruncă în lume și ideea că dacii vorbeau latina cu mult înaintea romanilor. Astfel, dezbaterea despre colonizarea Daciei se stinge în cel mai surprinzător mod cu putință – dacii nu și-au pierdut limba după colonizare pentru că vorbeau deja aceeași limbă cu romanii de care s-au îndurat cu secole în urmă să-i aducă la lumină.
Densușianu, adoptat cu mare drag în anii târzii ai ceaușimului de propagandiștii regimului drept un mare istoric, conturează istoria dacilor plecând de la un așa-numit imperiu pelasgic, întins din Dacia acum 8.000 de ani până în Asia și-n tot jurul Mării Mediterane, din care au coborât apoi toate marile popoare ale Antichității. Dacă în fiecare limbă romanică găsești tot felul de influențe scurse de-a lungul anilor, în limba română găsești doar graiul vechilor regi care au cucerit jumătate de lume și au lăsat în deplină puritate mileniilor următoare poporul român. Nu mai trebuie spus că dovezile istorice despre acest presupus imperiu pelasgic în care inima dacilor a bătut mai tare decât a tuturor apoi sunt aproape inexistente, singurele izvoare relevante plasându-i pe pelasgi în jurul Mării Egee într-un context greu de descifrat, având în vedere dificultățile generale cu care se confruntă studiul unui ev atât de îndepărtat. Dar ideea a prins, iar dacii și-au găsit în final marele avocat care, ajutat de contexte politice și ignoranță, le-a dat renumele care se plimbă și astăzi prin suflete de români.
Se încarcă comentariile...
