Piperchi, răsfățul culinar armânesc. Destinul etniei: „Când eram copil, nici pâine nu primeai dacă nu vorbeai în armână“
0Un produs simplu, făcut cu puține ingrediente, a devenit un adevărat deliciu al artei culinare tradiționale armânești, reprezentanții etniei din Dobrogea avându-l pe masă la orice ocazie.
Aromânii, fie ei păstori, care de primăvara până toamna îşi duceau viața prin munţi, sau „cârvânarii“, care transportau mărfuri prețioase între Constantinopole şi vestul Europei, împărtășeau aceleași pasiuni culinare. Mâncărurile lor se bazau în principal pe produse de origine animală, în special lactate și carne, la care se adăugau legume cultivate pe lângă casă. De departe, cele mai vestite sunt piperchi ţârgâsiti, pita (cu diverse umpluturi) sau tocana de oaie.
Un deliciu pentru zilele calde
În lumea gastronomică a aromânilor ne poartă Florentina Costea, secretar general al Comunității Armâne din România. Pentru a face piperchi, este nevoie de 2 kilograme de ardei gras (galben sau roşu), jumătate de kilogram de roșii, 500 grame telemea de oaie, 5 ouă (anumite rețete nu includ acest ingredient) și 150 mililitri de ulei. Ardeii se spală și se curăță de semințe, apoi se taie în bucăți mărișoare, se călesc bine, bine, în ulei, până când se înmoaie, se adaugă apoi roșiile decojite, tăiate în bucăți mici, și se lasă pe foc până când scade sosul, amestecând din când în când. La final, se adaugă ouăle şi brânza. Preparatul se ia de pe foc imediat ce ouăle s-au închegat. Se mănâncă atât cald, cât și rece, atât la prânz, cât și seara. Este un preparat care a devenit deosebit de bine primit de către dobrogeni, iar astăzi îl regăsim în meniul mai multor restaurante.
Pe de altă parte, pita (plăcinta) era nelipsită de pe masa familiilor de armâni, coacerea ei fiind făcută în cireapu, un cuptor de pământ, construit în curte. În foile de plăcintă, făcute în casă, se puneau diverse umpluturi (brânză, praz, ouă amestecate cu lapte şi brânză, spanac, urzici etc.). Pe vremuri, tinerele care nu ştiau să întindă foi şi să gătească delicioasele pite nu prea aveau şanse mari de măritiş.
Plăcinta cu praz
Un alt produs tradițional al aromânilor dobrogeni este plăcinta cu praz. Pentru acest preparat, gospodinele folosesc șase foi de plăcintă, patru bucăți mari de praz, 250 grame telemea de oaie, trei ouă și ulei. Prazul se taie bucățele mici, se pune la călit în uleiul încins și se amestecă încontinuu timp de două-trei minute, până se înmoaie. Apoi se dă focul mic și se adaugă brânza fărâmițată fin sau dată prin răzătoare. Se mai adaugă 100 mililitri apă, mestecându-se din când în când ca să nu se lipească. Ulterior, se adaugă trei ouă bătute bine și se mai amestecă încă două-trei minute, până se încheagă. Coca se împarte în patru foi. Partea de jos, baza, și cea de deasupra vor fi puțin mai groase decât celelalte. Se așază în tavă, alternând foile și umplutura, care se presară. Foile se încrețesc ca să încapă bine în tavă, iar foaia de deasupra trebuie potrivită cât tava și unsă cu ulei pentru a fi crocantă. După ce este scoasă din cuptor, plăcinta se acoperă cu un ștergar timp de 10-15 minute, apoi se taie şi se serveşte. Cât despre carnea de miel, aceasta se gătește de gospodine în fel şi chip, fie friptă la cuptor, fie cu cartofi, fie cu praz sau orez.
La desert, aromânii pun pe masă halvaua preparată în casă, pita dultsi (asemănătoare cu baclavaua), pita di curcubetâ (plăcintă cu dovleac) sau plâtsinta (aceasta din urmă se pregătește numai la anumite evenimente). Dintre numeroasele feluri de mâncare gătite de armâni mai amintim aici: câvârmă, târhână, piperchi umpluţi cu cashu, pâpudyiu di fisuiu, yianomati di njelu cu arizu, cucumbiciu/topcit sau peturi cu lapti.
„Nici pâine nu primeai dacă nu vorbeai în armână“
Tulceanul Sterică Fudulea, președintele Comunității Armâne din România, este trist că nu se mai păstrează tradițiile, obiceiurile și limba în sânul etniei din care provine. Urmaș al luptătorilor anticomuniști din Dobrogea, frații Fudulea, care au plătit cu viața lupta împotriva comunismului, el vrea să ducă mai departe spiritul de luptător al înaintașilor săi.
„Când eram copil, dacă mergeai într-un sat locuit din aromâni, la Stejaru, sau în alte sate locuite doar din armâni, nici pâine nu primeai dacă nu vorbeai în armână“, spune Sterică Fudulea, care a învățat limba de la bunica sa. Doar fiul său mai știe armâna. „Vorbește în armânește doar când îmi cere ceva“, spune el pentru „Weekend Adevărul“. În schimb, nepotul și-a învățat străbunica să vorbească românește.
Cel care se mândrește că face parte din „prima generație în pantofi“, fiind născut la oraș, rămâne un conservator. Nu ar vrea ca fiii săi să se căsătorească cu fete din alte etnii. „Acum 30 de ani era o adevărată dramă să iei pe cineva din altă etnie. Acum, lucrurile s-au mai schimbat, dar cum o vrea Dumnezeu. Nu avem școală. Copilul mai stă în familie două-trei ore pe zi, apoi, cu restul oamenilor“. Este însă încântat că membri marcanți ai etniei din care provine – Simona Halep, Gheorghe Hagi, Toma Enache – luptă pentru păstrarea tradițiilor.
Cea mai mare comunitate de armâni trăiește în Constanța. Numărul urmașilor macedonenilor antici se ridică la aproximativ 35.000 de suflete, iar în Tulcea la 5.000.
Cum au ajuns aromânii în Dobrogea
Aromânii nu au aspirat niciodată la fondarea unui stat național, însă la această etnie este prezent spiritul de entitate distinctă pe baza relațiilor de rudenie, cu rădăcini din vremea triburilor, și de aceea ei se stabileau în grupuri compacte pentru a fi împreună, comportament păstrat și la recolonizarea din 1940 în Dobrogea Veche. Și în prezent, aromânii trăiesc compact răspândiți în sate, pe baza legăturilor de rudenie.
În prima jumătate a secolului XX, statele naționale independente care s-au constituit în Balcani, pe ruinele Imperiului Otoman, au încercat extinderea teritoriului național. În acest context au început să se intensifice conflictele interetnice deja prezente prin organizarea armată a etniilor, și anume a bandelor de comitagii la bulgari, a andarților la greci și a armatolilor la aromâni. Cei din urmă, în lipsa unui stat al lor, militau doar pentru menținerea drepturilor milenare asupra teritoriului pe care îl ocupau și a libertății lingvistice și religioase, scrie Ionel Călin Micle în teza de doctorat despre aromâni.
În sânul comunității aromâne din Balcani se mai produseseră și în trecut dislocări de populație ca urmare a opresiunilor venite mai ales din partea albanezilor și a grecilor, însă ei nu și-au văzut amenințată existența atât de mult ca în această perioadă, când s-au văzut brusc împărțiți între patru state nou-înființate după Pacea de la București. Lovitura de grație a fost dată de schimbul de populație din 1923 dintre Turcia și Grecia, prin Pacea de la Lausanne, când, pentru a favoriza grecizarea Macedoniei primite de la Turcia, peste 1,3 milioane de greci au fost aduși în aceste teritorii, unde au fost împroprietăriți prin deposedarea aromânilor de pământurile lor cumpărate de la sultan sau arendate de la turci și folosite de sute de ani.
România, a doua casă
Cum ocupația de bază a aromânilor era păstoritul transhumant, ei și-au văzut dintr-odată amenințată sursa lor de existență prin parcelarea și împroprietărirea pe vechile areale de păstorit a acestor greci nou-veniți din Turcia și din Rusia. Pentru a supraviețui și ca indivizi și ca etnie, aromânii și-au îndreptat atenția spre un loc în care să-și poată menține identitatea și să-și ducă viața mai departe. Acest loc părea a fi România, astfel că în luna martie 1923, un grup de aromâni din Veria, Grecia, s-au adresat revizorului școlilor românești din Macedonia, pentru a afla poziția Guvernului României cu privire la o eventuală colonizare a aromânilor în Cadrilater.
Peste substratul deja existent de aromâni din perioada otomană, începând cu 1877, tot mai mulți aromâni s-au stabilit pe cont propriu în Dobrogea. Au făcut petiții scrise și intervenții pe lângă consulul României la Salonic și prin Societatea de Cultură Macedo-Română, sperând ca Statul român să-i ajute cu pământ, materiale de construcție, mijloace bănești și cu formalitățile de transport și cele vamale. Au primit avizul favorabil abia în 1925 din partea guvernului condus de Iuliu Maniu. Tot în favoarea colonizării s-a pronunțat și marele istoric și om politic Nicolae Iorga.
După aflarea veștii că Statul român acceptă colonizarea, aromânii și-au lichidat averea din locurile de baștină și cu banii strânși au pornit spre România, în speranța că Statul îi va ajuta să-și refacă gospodăriile în Cadrilater, însă au fost lăsați să se descurce singuri. Cei mai înstăriți au cumpărat sate întregi de la turcii care părăseau țara, alții construiau sate noi, dar cei mai mulți au fost nevoiți să stea în gazdă mai mulți ani.
Între anii 1927 şi 1935, în Cadrilater au fost împroprietărite 3.635 de familii de aromâni, 1.945 de familii în județul Caliacra și 1.690 în județul Durostor, însă până în 1940 numărul familiilor aromâne colonizate în Cadrilater a ajuns la 6.553.
Din nou cu bagajele făcute
Un nou exod al aromânilor s-a produs în anul 1940, în urma pierderii Cadrilaterului de către România prin Tratatul de la Craiova. În urma acestui Tratat bilateral, pe lângă revizuirile teritoriale s-a prevăzut și un schimb de populație prin care cetățenii români din Cadrilater trebuiau să fie mutați în Dobrogea Veche, iar bulgarii din Dobrogea Veche urmau să le ia locul în Cadrilater. Așa începea o nouă strămutare pentru aromâni.
Populația evacuată din județele Durostor și Caliacra urma să fie strămutată în județele Constanța și Tulcea, unde avea să fie împroprietărită pe fostele proprietăți ale bulgarilor și germanilor care părăsiseră regiunea. La 18 septembrie 1940, întreaga populație aromână a fost evacuată din Cadrilater, astfel că în cele două județe din Dobrogea Veche au ajuns 5.230 de familii aromâne, în 47 de localități.
Se încarcă comentariile...
