FOTO Viaţa la Sanatoriul de Nevroze de la Predeal. Locul unde îţi pui sufletul la loc
0
Femei care suferă căderi emoţionale, bărbaţi cu depresie, care îşi îneacă amarul în alcool, şi nu numai vin să-şi aline suferinţele la Sanatoriul de Nevroze Predeal. Unitatea e aşezată între munţi, într-un cadru mirific, pe şoseaua ce uneşte staţiunea Predeal de oraşul Râşnov,
Depresia, nevroza, anxietatea nu sunt boli închipuite. De ce ajungi la Octavian Brumaru, de 41 de ani medic psihiatru la sanatoriul din Predeal, care recomandă pe lângă tratamentul cu pastile şi şedinţele de psihoterapie de grup.
„NU A REMARCAT CĂ AM FOST PUŢIN PLECATĂ“
O pacientă de 33 de ani are o depresie severă. E pentru a doua oară în şase luni la sanatoriu. O cheamă Silvia. „Când sufletul ţi-e bolnav, nu mai ai putere de muncă, te simţi sfârşită, nu te mai bucuri de nimic, nu mai ai poftă de viaţă“, povesteşte ea. „La Predeal, mă rup de un mediu stresant, de obiectele celui pe care vreau să-l uit, mă iluzionez că scap de poverile care au devenit prea grele pentru mine. Spun că îl pedepsesc pe cel pe care îl iubesc, cu care am ajuns să nu mai comunic, pe care nu-l mai recunosc. Însă constat încă o dată că el nici nu a remarcat că am fost puţin plecată. E detaşat definitiv de mine“, continuă ea, la psihoterapia de grup.
Nu e în stare să înfrunte nişte adevăruri. „Uneori, mi-e greu să mă uit în oglindă.
Deschid ochii în fiecare dimineaţă, mă trezesc într-o realitate paralelă, într-o viaţă fără el, o viaţă care nu e a mea“.
Silvia îşi strânge mâinile, contorsionat. Caută răspunsuri. De ce a trebuit să se întâmple aşa? Cum poate să-l întoarcă din drumul lui? Cum poate să accepte că a înlocuit-o atât de uşor? Pentru că da, indiferenţa, spune ea, e mai rea decât moartea. Totuşi, de ce atâta suferinţă? „De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?“, îngână Silvia, chinuită, versurile lui Arghezi. Nu recunoaşte nici măcar, aici, la Predeal, că suferă... ca „o nebună“.
Doctorul Octavian Brumaru, în biroul său
Silvia le spune tuturor că e doar foarte obosită din cauza jobului. E foarte adevărat, de altfel. Doar are în spate o carieră frumoasă în publicitate. O carieră pe care acel „el“ nu mai dă doi bani. Nu se mai simte nici apreciată, nici iubită, a început încet-încet să-şi piardă încrederea în sine şi ca femeie. „El, el, el e vinovat pentru toate“, încearcă să se convingă ea cu voce tare. Psihologul Tony Rafailă (foto jos, centru stânga), unul dintre cei mai buni psihoterapeuţi de la Predeal, o întrerupe însă apăsat. Vorbele sună metalic în liniştea ce s-a lăsat peste sală: „Ce-ar fi să începi puţin să recunoşti unde ai greşit şi tu?“. Silvia se uită în gol şi începe să plângă.
„NU-ŞI ADUCE AMINTE VERSURILE“
Cine a mai venit la şedinţa de psihoterapie? O profesoară care predă psihologia într-un orăşel de provincie. Un bărbat care predă teologia. A divorţat înainte de hirotonirea ca preot şi a luat-o, de necaz, pe calea băuturii. E emaciat, apoape scheletic, vorbeşte cu nervozitate, mâinile îi transpiră în mod constant. Îi tremură puţin şi degetele, când vorbeşte.
Un bărbat din Suceava, Ştefan, a avut un accident cerebral acum câţiva ani. El e cel mai calm din grupul de la şedinţa de psihoterapie. Îşi caută agale cuvintele, are o blândeţe serafică pe chip. „Nu mă mai recunosc după accident. Nu mai sunt eu...“, spune el. Câteodată Ştefan, în plimbările de pe munte, fredonează melodii populare, aşa-zisele „bătute“ din zona Moldovei. Uneori, oftează că nu-şi mai aduce aminte versurile.
REFUGIUL ÎN CREDINŢĂ
Psihologii analizează, la şedinţele de psihoterapie de grup, expresia emoţională şi cât de obiectiv îşi transpun pacienţii realitatea în vorbe. La Predeal, ajung şi cazuri psihotice de misticism. O fată, cu ochi mari, albaştri, spune cu o privire fixă, uitându-se în gol, la şedinţa de psihoterapie de grup, că s-a căsătorit cu şapte preoţi. Ceilalţi pacienţi care stau pe fotolii, în semicerc, o privesc cu compătimire. Mai scapă şi schizofrenici pe aici, pare să fie concluzia generală. „Zic ei că nu primesc la Predeal decât oameni cu afecţiuni uşoare, însă lucrurile nu stau chiar aşa“, şopteşte o femeie speriată de căutătura demonică a fetei. Pacienta, în mijlocul poveştii, se opreşte brusc, se ridică şi traversează salonul spre uşa de ieşire.
Relaţia cu Dumnezeu este importantă în procesul de recuperare. Pentru a le cultiva „credinţa, speranţa, dragostea“, în fiecare weekend, un alt psiholog, Antonela, le propune pacienţilor vizitarea mănăstirilor din jur, de la Buşteni, Sinaia sau Şinca Veche.
De altfel, când mergi de la Predeal spre Pârâul Rece, te întâmpină Mănăstirea Sfântul Nicolae, care tronează undeva pe un deal. „Nu se poate să nu se îndeplinească dorinţa ta, dacă urci la mănăstire şi te rogi cu credinţă la Sfântul Nicolae“, spune taximetristul Ioan, care îşi aşteaptă potenţialii clienţi la gara din Predeal.
“Oamenii sensibili sunt cu atât mai expuşi suferinţei. Octavian Brumaru, medic psihiatru
DRUMEŢII ŞI SERI ROMANTICE DE FOLK
Eleonor Căciulă e de aproape 20 de ani profesor de sport la sanatoriul de la Predeal. „Muncesc aici din plăcere. Nu o fac din obligaţie, nu vin la muncă să-mi iau banii. Muntele e viaţa mea“, povesteşte el.
Terapia prin mişcare se mai numeşte cură de teren. Latura fizică e strâns legată de cea psihică, explică profesorul. Sala de sport, modernă şi curată, unde te descalţi la intrare, e dotată cu o masă de biliard şi alta de ping-pong. „Vom pregăti un teren suprapus în care să se joace tenis de câmp şi baschet“, promite Leo, cum îi spun pacienţii.
Cu profesorul de sport, pacienţii colindă toate împrejurimile sanatoriului, în drumeţii la Valea Râşnoavei, la cascada şi canionul Tamina, la Coasta Belvedere, la Diham. Eleonor Căciulă se simte cel mai bine la „înălţime“, se bucură de cascade, de cotloane ascunse, de vârfuri de munte. „Proful“ de sport cunoaşte fiecare colţişor de munte, numele fiecărei flori şi al fiecărui arbore.
Îşi aduce aminte că, într-o drumeţie, într-un an, o pacientă a căzut şi singura soluţie a fost să o care în spate. „Am fost nevoit să o duc pe o distanţă de jumătate de kilometru. În coborâre, se lasă greutatea automat şi pe tine. După externare, doamna mi-a trimis o scrisoare, în care îmi mulţumea. A fost drăguţ PS-ul: «Domnule profesor, să ştiţi că am 97 de kilograme»“, râde Eleonor Căciulă.
“Muncesc aici din plăcere. Nu o fac din obligaţie, nu vin la muncă să-mi iau banii. Muntele e viaţa mea. Eleonor Căciulă profesor de sport
ATACAŢI DE URŞI
Altădată, un pacient mergea între pavilioane, cu un casetofon pe umăr, ascultând muzică. Era amurg, se îmbina ziua cu noaptea. S-a auzit un mârâit. Un urs i-a sărit omului, dintr-un container, drept în faţă. De frică, pacientul a înlemnit şi a scăpat casetofonul de pe umăr. S-a speriat foarte tare, dar n-a păţit nimic. În urmă cu vreo 18 ani, o ursoaică a atacat şi vizitiul de la Predeal.
„I-a sărit în spate, vizitiul a început să urle, dar a încercat să se apere. „«Eu dat una la ursoaică, ursoaica dat una la mine», povestea traumatizat vizitiul. L-au salvat vacile, care îi cunoşteau vocea şi au venit înspre el, în urma strigătelor. Noroc cu vacile, altfel îl omora ursul. A avut omu’ noroc“, îşi reaminteşte Eleonor Căciulă.
El însuşi a fost atacat de un urs în urmă cu patru ani, în timp ce se afla în maşina personală, în drum spre Pârâul Rece. „Eram cu geamul deschis. Ursul mi-a zâmbit, eu l-am fotografiat. A stat la poză, după care a fugit. Nu am păţit nimic“, zâmbeşte curajosul profesor.
A SĂRIT DE LA BALCON, CU UMBRELA DESCHISĂ
Unii pacienţi şi-au bandajat „rănile“ şi au mers mai departe. Dar nu toţi şi-au putut duce poverile sufleteşti. O pacientă a sărit într-un an de la etajul al doilea al unui pavilion. Şi-a prins picioarele în cearşafuri, să nu se lovească prea tare şi a deschis umbrela. Şi-a fracturat numai nişte oase. Alţii, care şi-au tăiat venele, au murit. „Dacă bei şi iei pastile, nu prea mai ai şanse să scapi... Un pacient beat a plecat la plimbare, într-o seară. A fost găsit îngheţat, în poziţia şezut“, povesteşte profesorul.
„TU, FLOARE-DE-COLŢ…“
Joia, la sanatoriu, se organizează seară de dans într-o sală spaţioasă, cu platane şi DJ, într-un club modern amenajat lângă Pavilionul 3. „Terapia prin dans e un prilej de socializare, pacienţii dansează, se apropie unul de celălalt“, spune profesorul de sport.
Mâna dreaptă a acestuia e un băiat foarte inimos şi săritor, Andrei Burada, care face de toate, e şi DJ, şi ghid. Băiatul, de 24 de ani, dă dovadă de o empatie nemaipomenită: intuieşte întotdeauna ce îşi doresc cei din jur.
În club, însoţiţi de tandemul Leo-Andrei la pupitru, care le pune muzică după preferinţe, oamenii ţopăie, dansează până îşi rup pingelele de la pantofi. Plini de chef şi de voie bună, ascultă melodii retro, se prind în hore, spun bancuri şi snoave. Distracţia durează până la 21.30. Peste jumătate de oră, la 22.00, pacienţii trebuie să fie înapoi, în pavilioane, să îşi ia medicamentele de seară.
Sunt organizate şi seri de folk, în care Andrei cântă la chitară tot felul de melodii romantice. Pacienţii cântă euforici versurile odată cu el. Şi poţi să auzi şlagărul lui Ducu Bertzi, „Tu, floare-de-colţ, minune sub bolţi…“.
„SUNT VESELI ŞI TRIŞTI“
S-au scris versuri despre recuperarea de la sanatoriul din Predeal. Mai bune sau mai proaste.
„La Predeal, la Predeal./ Printre brazi, între munţi. E un loc destinat/ Descreţirii de frunţi./ În mirific peisaj/ Sub un clopot de cer/ Indivizi diferiţi/ Vieţuiesc pasager./ Sunt şi veseli şi trişti,/ Dezinvolţi sau timizi,/ Ei privesc uneori/ Viaţa-n alte oglinzi“ (Rânduri de Nicu Zaharia).
„Nuntă ca la balamuc“, cu doi bătrânei îndrăgostiţi
Andreea Afrăsinei Tomiţă, asistenta de la „proceduri“, e foarte tonică, glumeşte tot timpul când îi pune pe pacienţi la aparate cu unde ultra-scurte şi curenţi interferenţiali. Ce proceduri se fac? Ionizări, magnetodiaflux şi aerosoli. De multe ori, seara, spune ea, cei internaţi se duc la restaurantele din apropiere, unde dansează, beau o bere, chiar şi o tărie. Se nasc idile la Predeal? Când se întâmplă, îndrăgostiţii pacienţi pot închiria pentru câteva ore o cameră la pensiunile din jur. „Asta e, dragostea e mare. Se simt bine oamenii. Ce, nu au voie? De ce să nu profite de libertatea pe care o au aici? A fost şi o tentativă de nuntă odinioară: doi bătrânei s-au îndrăgostit şi au vrut să se ia. Au dat şi o petrecere, la o pensiune, cu toţi colegii pacienţi invitaţi. A fost frumos, numai că la restaurant au uitat, în final, să îşi plătească consumaţia. Ce mai, a fost o adevărată nuntă ca la... balamuc“, îşi aduce aminte, râzând, Andreea Afrăsinei Tomiţă.
„FIŢI FRUMOASE TOT TIMPUL“
Profesoara de sport Mariana Boer (foto) are un zâmbet superior pe buze. E întotdeauna foarte elegantă, dezinvoltă, într-o formă fizică excelentă. Îşi încheie orele de aerobic cu doamnele paciente, spunându-le rar, pe o muzică liniştitoare: „Fiţi inteligente, dacă puteţi, fiţi generoase, dacă vreţi, dar frumoase trebuie să fiţi tot timpul. Bucuraţi-vă de lumina zilei, de strălucirea soarelui, de frumuseţea peisajului, de ceea ce vă oferă ziua de azi“. ;
Profesoara Mariana Boeru, în timpul şedinţelor de aerobic. Profa“ de sport, puternică, stăpână pe ea, transmite celor din jur o stare de siguranţă. O pacientă o priveşte cu admiraţie: „Poate cândva, voi fi şi eu aşa, când voi lua distanţă de toate acestea...“
INTERNARE FĂRĂ PIJAMALE
Pacienţii au libertate de mişcare, pot veni cu maşinile personale, sunt îmbrăcaţi sport, fără pijamale, în timpul zilei. Se bucură de condiţii de cazare de tip hotelier, în cele trei pavilioane. Pentru un „sejur“ la munte se plăteşte însă mult mai puţin decât la un hotel sau la o pensiune. „Te costă 40 de lei pe zi, dacă vrei să stai singur sau şi mai puţin, în jur de 30 de lei, dacă împarţi camera cu altcineva. În Pavilionul 3, care e renovat, te bucuri chiar de lux. Numai masa lasă de dorit, mănânci de 7 lei, de trei ori pe zi“, povesteşte Anca, o pacientă.
Răsfăţ cu proceduri
Aerul tare de la Predeal e recomandat pentru nevroze, tulburări anxioase şi afective (bipolaritate), depresie, anxietate şi insomnie – aşa-zisele afecţiuni psihice „marginale“, după cum le numeşte medicul psihiatru Octavian Brumaru, director al Pavilionului 2.
Celor internaţi la Predeal li se oferă pe lângă tratament de specialitate, şi consiliere psihologică, atât în şedinţe de grup, cât şi individuale. Pacienţii fac sport şi drumeţii, se suie pe munţi în excursii organizate, au seri dansante. Cunosc oameni noi. Leagă prietenii care durează cât un „sejur“ de 15 zile sau mai mult. Pastilele se iau obligatoriu în faţa asistentelor. În rest, cei internaţi se simt răsfăţaţi de grija celor din jur pentru problemele lor, au o libertate deplină să se plimbe, să socializeze, să facă proceduri cu aerosoli şi gimnastică cu doi profesori de sport.
Sanatoriul, care se află la o distanţă de 5 kilometri de centrul oraşului Predeal şi la 3 kilometri de staţiunea Pârâul Rece, a căpătat denumirea de Sanatoriu Climateric de Nevroze pe 1 septembrie 1967, după desfiinţarea Sanatoriului Climateric de Nevroze de la Săvârşin.
Primul pacient intrat în Sanatoriul de la Predeal a fost înregistrat pe 11 decembrie 1934. Alimentarea cu apă s-a realizat, la înfiinţare, prin captarea izvoarelor, situate la distanţă de 550 m de sanatoriu.Alimentarea cu energie electrică se făcea de la Câmpina prin Primaria Oraşului Predeal. Sanatoriul are instalaţie de încălzire centrală, care funcţionează începând cu anul 1946 pe gaz metan.
Pe 2 noiembrie1948, sanatoriul a trecut în proprietatea Ministerului Sănătăţii.
De pe 1 mai 1975, sanatoriul a devenit bază clinică de cercetare şi de învăţământ a Institutului de Neurologie şi Psihiatrie şi, respectiv, a Clinicii de Psihiatrie I.M.F. Bucureşti. Sanatoriul e unic în ţară, pentru că nu are regim de spital. E finanţat în parte de Casa Asigurărilor de Sănătate, însă se şi autofinanţează.
De pe 1 mai 1975, Sanatoriul Climateric de Nevroze Predeal a devenit bază clinică de cercetare şi de învăţământ a Institutului de Neurologie şi Psihiatrie şi, respectiv, a Clinicii de Psihiatrie I.M.F. Bucureşti.
Este singura unitate medicală de profil aflată în subordinea directă a Ministerului Sănătăţii, de monospecialitate, având ca obiect de activitate „recuperarea afecţiunilor psihice marginale (nevroze)“.
Citiţi şi:
Interviu cu medicul Octavian Brumaru: "Eminescu nu a fost bolnav psihic"
Se încarcă comentariile...
