Psihologul Andrei Chişcu: „Unele persoane ajung să fie dependente de furie“

Unii oameni caută să se înfurie, pentru că asta le dă o senzaţie de forţă şi-i încarcă de plăcerea de a se simţi puternici, dezvoltând o relaţie „bolnăvicioasă“ cu această emoţie.

Dacă unele emoţii – pe care odinioară nu se cădea să le afişăm –, cum ar fi frica, dezgustul sau disperarea, au fost în prezent reabilitate, furia continuă să fie prea puţin înţeleasă. Încă ne ferim să o recunoaştem, să vorbim deschis şi onest despre ea. Tocmai de aceea, se întâmplă ca furia să ne ia pe sus, făcându-ne să luăm decizii pripite, să zicem sau să comitem lucruri regretabile. Din acelaşi motiv, spune psihologul Andrei Chişcu (42 de ani), de la Centrul de Educaţie Emoţională şi Comportamentală, din cadrul Organizaţiei Salvaţi Copiii, din Bucureşti, ea poate merge chiar mai departe, punând stăpânire pe vieţile noastre, ca furnizor iluzoriu de satisfacţie sau mijloc accesibil de relaţionare. Despre toate acestea, dar şi despre soluţiile de gestionare a acestei stări afective intense, citiţi, în detaliu, mai jos.

„Weekend Adevărul“: Adeseori blamată, alteori justificată, furia încă ne pune beţe-n roate. O vedem tot mai des în ultima perioadă la televizor.De aceea, am să vă rog s-o descifraţi.

Andrei Chişcu: Furia este una dintre emoţiile primare, cu rol adaptativ. Ea nu este nici bună, nici rea. Ca şi frica, furia are fundament în răspunsul de „luptă sau fugă“, care este un răspuns automat ce a asigurat strămoşilor noştri supravieţuirea. Ea are legătură cu pericolul, cu ameninţarea. Atunci când percepe acest semnal, creierul pune în funcţiune nişte mecanisme fiziologice: ritmul cardiac şi respirator cresc, sângele este redirecţionat de la tractul digestiv înspre muşchi şi membre, pupilele ni se măresc, impulsurile devin mai rapide, iar percepţia durerii scade. Cu alte cuvinte, ne pune într-o stare optimă pentru a face faţă ameninţării.

Deci este cumva înscrisă în codul nostru genetic?

Da, ne naştem cu ea. De altfel, modul în care exprimăm furia ţine de trăsăturile temperamentale. Acest lucru înseamnă că, din punct de vedere biologic, unii dintre noi sunt programaţi să aibă o reactivitate emoţională crescută, adică să manifeste intens nu numai furia, ci şi frica, bucuria şi alte sentimente. Tot aşa, unele persoane sunt predispuse să trăiască, mai degrabă, emoţii neplăcute decât emoţii plăcute, cum ar fi tristeţea, descurajarea, disperarea, autoblamarea.

Pare să fie scuza perfectă pentru „ieşirile nervoase“...

Într-adevăr, de foarte multe ori, temperamentul este scos „ţap ispăşitor“ pentru derapajele comportamentale. Am fost implicat la un moment dat într-o dispută legată de locul de parcare cu un domn şi a fost chiar amuzant să-l aud, la final, cumva cerându-şi scuze pentru faptul că a ţipat şi m-a ameninţat, spunând „ştiţi, eu sunt un tip temperamental şi de aceea reacţionez în felul ăsta“. Or, nu e suficient să recunoaştem că avem nişte date temperamentale, este important să învăţăm să le gestionăm, pentru a putea sta împreună cu alţi oameni.

Lucrează  de 15 ani cu furioşii

Numele:  Andrei Chişcu

Data şi locul naşterii: 

4 iulie 1972, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

În 1997 a absolvit Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Bucureşti

Între 1999 şi 2007 a fost psiholog în cadrul programului „Comunitatea Terapeutică – Descătuşarea“ din penitenciarul Rahova, Bucureşti

Din 2009 este psiholog clinician la Centrul de Educaţie Emoţională şi Comportamentală din cadrul  Organizaţiei Salvaţi Copiii din România, unde face evaluarea şi intervenţia psihologică la copii, adolescenţi şi părinţii acestora

Din 2009 este psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală şi membru al Asociaţiei Române de Terapii Comportamentale şi Cognitive 

Locuieşte în: Bucureşti 

Înjurăturile nu ajută

Din ce vedem, furia şi controlul nu prea stau bine laolaltă. Nu e simplu să-ţi păstrezi echilibrul când te ia fierbinţeala şi-ţi sare ţandăra.

Cu atât mai mult cu cât vedem că este în regulă să exteriorizezi emoţia de furie ridicând vocea, ţipând, aruncând sau spărgând obiecte. Şi acesta este un aspect pe care ţin să-l accentuez. Felul în care exprimăm furia este învăţat direct sau prin modelare, observând ce fac părinţii, bunicii, vecinii, colegii, prietenii, modelele media – filme, desene animate, personalităţi publice. Iar ceea ce ţine pe loc furia este modul în care interpretez ceea ce mi se întâmplă. Dacă îmi spun că ceilalţi sunt responsabili pentru felul cum mă simt, asta mă poate face să ţin foarte mult nişte gânduri în mintea mea, care se însoţesc de acea stare, şi emoţia să stea în mine mai multă vreme.

Cu alte cuvinte, o hrănim...

O întreţinem. Comportamentul şi emoţiile noastre sunt determinate şi influenţate de lucrurile pe care ni le spunem în minte. Dacă înjurăm, de exemplu, nu vom elibera tensiunea, dimpotrivă. Invectivele nu fac altceva decât să alimenteze emoţia de furie şi aşa ajungem să ne justificăm pornirile agresive: „Sunt furios, pentru că tu m-ai supărat şi sunt îndreptăţit să fac ceva care să restabilească echilibrul, respectiv să mă răzbun, să ţi-o plătesc, să fac ceva care să mă ajute să mă simt mai puţin rău“. Acesta este unul dintre miturile legate de furie: că starea are cauză exterioară. În realitate, furia are legătură cu noi. Responsabilitatea ne aparţine. Suntem răspunzători de trăirile şi comportamentul nostru. Ceea ce face celălalt e treaba lui.

Şi atunci ce e de făcut? Să lăsăm de la noi şi să tăcem ca filozoful? Atunci când cineva te agresează, iar tu te retragi, poţi trece drept „papă-lapte“.

Atunci când suntem implicaţi într-o situaţie socială conflictuală, nu trebuie să tăcem, ci să ne exprimăm de o manieră asertivă, folosind formule de felul: „Înţeleg care este punctul dumneavoastră de vedere, dar părerea mea este că în situaţia asta e nevoie să...“. Şi când spun „părerea mea“ înseamnă că nu mă aşez pe poziţia belicoasă „e aşa cum zic eu“. De asemenea, este recomandat să folosim expresii de genul: „Eu în situaţia asta mă simt jignit de observaţia făcută“. Aşadar, vorbesc despre emoţiile mele şi despre o acţiune, despre un comportament, nu despre persoană, adică nu spun „eşti un josnic, un nemernic“.

Controlul furiei nu înseamnă reprimarea acesteia, ci exprimarea ei într-un mod benefic atât pentru furios, cât şi pentru cei din jur.

„Termometrul“ furiei

Sună foarte frumos ceea ce spuneţi, dar cum stăvilim tăvălugul emoţiei?

Primul pas pe care îl facem în managementul furiei este să recunoaştem care sunt declanşatorii ei, adică situaţiile şi contextele în care ne enervăm. De exemplu, părinţii spun că încep să se enerveze în momentul în care copilul nu face ceea ce i se spune. Dacă mai şi răspunde sau nu reacţionează, asta îi face să se înfurie şi mai tare. Într-un cuplu, un partener se înfurie atunci când celălalt nu-i spune unde merge, îl ignoră, nu-i răspunde sau nu ţine cont de părerea sa. La job, poate fi vorba de faptul că şeful ne tratează de sus, se uită peste umăr sau nu ia în seamă propunerile noastre. Apoi, trebuie să identificăm declanşatorii interni, adică să recunoaştem, pe baza senzaţiilor fizice, faptul că ne înfuriem. Sunt persoane care spun că simt că le tremură vocea, că au nod în gât, că le ia cu căldură sau cu durere de cap, că le transpiră mâinile sau li se încleştează pumnii, că se încordează tot corpul şi „devin arici“. Un al treilea pas este recunoaşterea gândurilor asociate situaţiilor în care ne enervăm, de tipul: „Este inacceptabil să mă trateze aşa“, „Cine se crede ăsta să-mi spună mie ce să fac?“. În continuare, este esenţial să stabilim nivelul de intensitate pe care îl atingem în furie.

Cum anume?

Folosim un „termometru“ al furiei, de la 0 la 100, în care învăţăm să identificăm etapele prin care trecem în timpul furiei. 10 înseamnă un nivel uşor de activare, 20 poate fi iritare, deranj, 40 poate fi sâcâială, iar 50 sau 60 – furie. De aici, spun unii oameni că „iau foc“, după care ajung la nivelul de furie dezlănţuită, oarbă, în care „li se pune pata“ şi nu se mai controlează deloc. De ce este important să identificăm toate aceste etape? Pentru că e mai uşor să intervenim şi să ne controlăm într-o anumită etapă decât în altele. Evident, cu cât recunosc mai devreme, cu atât e mai uşor să spun „Stop“, să iau distanţă şi să mă răcoresc. Când suntem foarte aprinşi, în plin avânt al emoţiei, gândirea, care este în partea frontală a capului, nu funcţionează. E greu să luăm hotărâri raţionale în acel moment. De aceea e important să luăm o pauză şi să ne liniştim, ca să reducem temperatura şi să putem judeca.

În mod ciudat, furia este cea mai sigură cale pentru a ne ataşa de ceilalţi, în mod special în relaţiile romantice. Oamenii care au dificultăţi în a-şi exprima nevoile şi dorinţele în mod asertiv folosesc furia ca modalitate principală de a-şi arăta sentimentele.

„Devenim mai vulnerabili la răceli, chiar şi la astm“

Pentru că exprimarea furiei ridică probleme, uneori, pur şi simplu, preferăm s-o reprimăm. Ce păţim dacă facem acest lucru?

Multe persoane care se adresează serviciilor de sănătate sunt descoperite la evaluare că au modalităţi disfuncţionale de gestionare a emoţiilor. Despre furie am învăţat că e greşit s-o exprimăm pentru că se supără ceilalţi şi nu mai vor să aibă de-a face cu noi. Prin urmare, e mai bine s-o ţinem în  noi. Problema e că, dacă stă foarte mult, furia contribuie la apariţia afecţiunilor cardiovasculare, gastrice sau a unor tulburări la nivel neuro-endocrin.

Are de suferit şi sistemul imunitar?

Da, de aici pleacă, de fapt, totul. Atunci când suprim furia, o emoţie considerată de mine şi de societate inacceptabilă, organismul depune un efort asociat cu o stare de stres şi acest lucru îl destabilizează. Devenim mai vulnerabili la răceli, chiar şi la astm bronşic. Dar dincolo de repercusiunile asupra sănătăţii, care după cum se vede sunt importante, mai există o capcană a reprimării furiei. Este vorba despre faptul că starea de tensiune se acumulează şi la un moment dat răbufnim, explodăm. De aceea, trebuie să învăţăm să dăm drumul la supapă într-un fel controlat. Şi asta ne poate creşte respectul de sine. Uneori, „ieşirile din fire“ ne pot pune într-o relaţie proastă cu noi înşine. Este ceea ce recunosc cei mai mulţi dintre oamenii cu care lucrez: părinţi, soţi, angajaţi etc.

Ajută descărcarea furiei pe saci de box sau manechine din plastic?

Este o modalitate de a face faţă furiei controversată. Sunt păreri împărţite legate de aceste tehnici de exteriorizare a emoţiei, pentru că se produce un soi de condiţionare şi apare riscul ca, atunci când mă înfurii, să am tendinţa de a da pumni. Eu prefer să-i îndrum pe pacienţi către alte activităţi fizice de descărcare a furiei. Le recomand în loc de lovituri să strângă o minge antistres, să alerge, să ridice greutăţi sau să facă flotări, pentru a arde energia aceea cu care vine furia. Le mai recomand aplicarea unor tehnici de respiraţie, care să reducă nivelul de activare. Ca de exemplu, să asculte muzica preferată, care îi relaxează, sau să se întâlnească şi să vorbească despre lucrurile acestea cu cineva apropiat.

Putem controla furia dacă încercăm să vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă. O gândire rigidă mă face să stau în starea de furie şi să-mi creez mai multe probleme.

„Elevii de clasa a cincea şi a şasea se autoagresează“

Am întâlnit ideea potrivit căreia furia ar fi o mască a unei vulnerabilităţi. Vă rog să explicaţi.

Furia poate să reprezinte un mijloc de comunicare a emoţiilor de teamă. Mi-e teamă şi nu ştiu cum altfel să-mi exprim acest lucru, pentru că nu am învăţat în copilărie cum să vorbesc despre emoţiile mele. Emoţia de frică este o emoţie îndeobşte considerată o emoţie negativă.

Chiar ruşinoasă...

Exact. În cazul băieţilor, mai ales, e inacceptabil să trăiască şi să exprime emoţia de frică, ei fiind astfel încurajaţi să exprime şi să trăiască emoţia de furie. Mai târziu, în aceste condiţii, vom avea o furie ca emoţie secundară, care are în spate frica. La fel de bine poate avea plictiseala, neajutorarea, sentimentul de umilinţă sau durerea. Pentru anumite persoane este mai puţin ameninţător să reacţioneze cu furie decât să arate că au o suferinţă. Pentru ele, durerea poate fi un indicator al slăbiciunii şi al lipsei de control. Unele persoane ajung chiar să fie dependente de furie. Aceasta devine un mijloc de comunicare pe care îl stăpânesc cel mai bine, iar prin modificările biologice, le aduce energie şi senzaţia de putere. Sunt cazuri în care furia e preferată pentru că e mai bună decât nimic. E vorba de adolescenţii care se autoagresează.

La ce anume vă referiţi?

Adolescenţa este problematică, deoarece creierul trece printr-o a doua mare etapă de restructurare şi dezvoltare. Aceasta începe pe la 11-13 ani şi durează până pe la 17-18 ani. În această perioadă, „directorul“ care controlează şi reglează comportamentul şi emoţiile este într-un fel de renovare, de aceea vedem izbucniri şi explozii emoţionale foarte puternice. Din motive biologice, creierul nu poate să le gestioneze adecvat, şi atunci, e probabil să avem tot felul de modalităţi de gestionare pe care copiii le văd şi le preiau de la ceilalţi şi care nu sunt sănătoase.

Ca de exemplu...

Se taie, se ard sau fac diverse alte lucruri, doar ca să facă faţă unor emoţii ca frustrarea, furia sau tristeţea. Este o problemă destul de frecventă la copiii de clasa a cincea şi a şasea. Părinţii adeseori nu ştiu, pentru că o fac în locurile care să nu se vadă, fie pe mâini şi poartă haine cu mânecă lungă, fie pe coapse. Motivele? Faptul că sunt respinşi de colegii lor, că cineva i-a scos din lista de prieteni de pe Facebook, că cineva a postat o poză umilitoare cu ei sau a răspândit un zvon defăimător. Sunt diverse forme de hărţuire care pe unii tineri îi copleşesc şi atunci apelează la modalităţi autodistructive de a se regla emoţional.

Secretul în controlul furiei este antrenamentul. Dacă învăţ cum să-mi controlez furia şi fac asta doar o dată, dar după aceea nu mai încerc să repet, sunt puţine şanse ca eu să dobândesc această abilitate.