Psihologia filmului. The Amazing Spiderman 2 sau cât valorează un tată

Ascultînd nevoia adolescentului de celebritate şi de etalare a puterii, autorul îl promovează pe erou în detrimentului săracului. Să ne înţelegem, aici săracul este sărac din punct de vedere emoţional.

Lume, lume!... Bine aţi venit la gala luptelor eroilor Marvel!

În colţul roş-albastru îl avem pe Uimitorul Spiderman! Plin de conflictele adolescenţei, pe valul unei puteri care l-a invadat şi abia scăpat de coşuri, Spiderman este mega-însetat de victorieee!

În colţul viole(n)t îl avem pe agresivul!...furiosul!... şi dăunătorul Electrooo!

 Dar meciul este aranjat dinainte. Şi pentru a-l aranja, autorul promovează nişte clişee. Acuma, eu n-o să fac critică de film, deşi, ca fan Marvel, mi-ar fi la îndemînă; şi aş avea ce spune din scaunul unuia cumplit de dezamăgit, furios chiar. O să fac în schimb critică psihologică. În situaţia de faţă, autorul (nu ştiu bine care din ei, regizorul, scenaristul sau producătorul) promovează nişte lucruri periculoase; ele nu sînt spuse explicit, dar transpar din film, pe firul emoţional. Nu, nu firul emoţional al personajului principal (care n-are fir emoţional ci doar smiorcăială) ci al personajelor secundare. Iar din ele, cu voia dvs, cel mai rău – Electro. El reprezintă imaginea săracului care este abuzat, nu ştie foarte bine ce se întîmplă cu el, apoi se înfurie şi devine agresiv. Iar dacă mai obţine şi o putere aparte devine şi periculos – pericol public. Iar cînd devine periculos, publicul naşte un erou de mucava şi “binili învingi”. Ei bine, mesajul din spatele acestui joc de imagini mi se pare cu adevărat periculos. 

Electro-săracul.

Ascultînd nevoia adolescentului de celebritate şi de etalare a puterii, autorul îl promovează pe erou în detrimentului săracului. Să ne înţelegem, aici săracul este sărac din punct de vedere emoţional. La bază, Electro, este un inginer genial, care aspiră doar să fie băgat în seamă, de oricine. Iar cînd însuşî Spiderman îi dă mîna, e clar: e deja vedetă. Vă sună ceva cunoscut? Acesta este modelul psihologic al abuzului neglijării. Părinţii îşi neglijează copilul, iar el creşte cu o nevoie uriaşă de a fi remarcat şi confirmat în tot ce face, fapt care se menţine activ şi în viaţa adultă şi îi ghidează, într-o mare măsură viaţa, dar din plan secund, din inconştient, spunem noi. Îi recunoaşteţi pe aceşti oameni? Sîntem aceia dintre noi care cerem aprobare mai des decît media şi care facem unele lucruri gratuite doar pentru a fi remarcaţi de şefi. Ei bine, Max Dillon are un intelect de geniu şi face fizică de top, dar dezvoltarea emoţională a unui băieţel de 5-6 ani care nu a fost (niciodată) văzut de tatăl său şi confirmat în ceea ce face.

Asta ar fi fost o temă de explorat cu mult miez; cum ajunge de fapt dezvoltarea emoţională să ghideze forţe uriaşe din om. Concret, forţa intelectului lui Max îl ajută să acceseze o putere mare (ştiinţa electricităţii), dar emoţia nu-l ajută să-şi formeze repere foarte solide şi să-şi stabilizeze valori solide. De exemplu, la început, el are norme morale de conduită, ştie să fie “politicos” şi să-şi păstreze chiar locul care i se atribuie, cu aroganţă uneori de către puternicii din jurul lui. Are sensibilitatea necesară să vadă că este nedreptăţit, dar n-are forţa şi nici aşezarea emoţională interioară pentru a-şi căuta şi lua locul care simte că i se cuvine de drept. Astfel el de fapt rabdă toată injusteţea; şi răbdînd, acumulează furie, în ciuda politeţii. Pentru el ar fi, bineînţeles, nepoliticos, să-şi manifeste furia; în plus, ar fi complet neproductiv, avînd în vedere că şi-ar pierde “prietenii”. Vedem cum politeţea este un imens edificiu găunos construit de fapt pe o vulnerabilitate – nevoia de atenţie. Scriptul din spate poate fi: “Nu spune nimic rău, nu reacţiona în nici un fel, că poţi să pierzi atenţia şi preţuirea celor din jur; iar cînd altcineva te dispreţuieşte, nu ai dreptul să reacţionezi. Ce, vrei să nu te mai bage după aceea nici măcar în seamă?” 

Astfel, omului cu structură de abuzat, i se amplifică rana şi abuzul prin simplul fapt că el continuă să trăiască aşa; şi nu există nimeni în jurul lui care să-l trateze altfel. Bine, pentru o fracţiune de secundă, îl tratează eroii pozitivi (super-puştiul cu iubita lui), dar prea puţin. Dar să revenim: el are în el însuşi ştiinţa electricităţii şi o sensibilitate rănită pe care cei din jur o rănesc şi mai mult, transformînd-o în furie. Şi asta fără să-i poată explica nimeni ce se întîmplă cu el. Adică fără nici un reper emoţional. Chiar, ar fi fost prea tare povestea ca înşişi eroii negativi să aibă nişte repere solide în interior, să fie ei înşişi integri, să apere ceva valoros, cum este Magneto din seria X-Men.

Dar, ce să-i faci? Autorul poveştii dă mulţimii pîine şi circ. Ca să-l promoveze pe mucos, îl transformă pe omul sărac în răul răilor, în Electro, deşi, culmea, tot autorul este cel care îi creează coerenţa internă! Rateu imens. Cînd vine vorba de manifestarea furiei, ce face Spiderman? Îşi arată coşurile... ăsta... scuzaţi, muşchii am vrut să spun. Ce ocazie pentru Spiderman! Cum s-o rateze? Păi da, am putea spune, ar putea şi el să poarte un dialog acolo, cu omul din spatele furiei, să-i înţeleagă vulnerabilitatea, să-l ajute să înţeleagă ceva el însuşi. O face cu celălalt “rău”, cu prietenul său din copilărie. Îl înţelege în virtutea relaţiei vechi, dar cu omul de pe stradă n-o poate face; lui Spiderman nu i se dă super-puterea asta, de a relaţiona emoţional şi de a cultiva valori în oameni străini. Autorul a ales.

Dar să trecem cu vederea. S-a mai văzut, asta este o modalitate des întîlnită pînă acum de a fabrica eroi de mucava. O vedem şi în coride: animalele (adică personajul cel slab) sînt înfuriate de om (cel puternic), mulţimea urlă, iar cel tare, care era tare de la bun început, aplică lovitura de graţie periculosului care s-a înfuriat. În realitate ştim cu toţii, n-a existat nici o luptă de la bun început, că “eroul” n-a fost nici o clipă în real pericol. La fel şi în povestea noastră: Electro este doar un ne-norocit (fără noroc) de om puternic (prin intelect) care este îngrozitor de slab/vulnerabil (emoţional). El este dus pe culmile disperării de către sistemul în care intră şi apucă să-şi manifeste haotic furia, în virtutea slăbiciunii şi a lipsei unui Eu cultivat, cu valori cît de cît stabile. Atunci apare eroul care, în aclamaţia mulţimii, îi aplică lovitura de graţie. Bun, s-a mai văzut.

Green Goblin, zburătorul virusat.

La fel şi cu celălalt nefericit, omu’ verde. Măcar în cazul lui, povestea arată clar unde e buba: tatăl care-l scuipă în cap. Fiul labil, moştenitor al unei puteri teribile şi infernale, ce face? O foloseşte ca să obţină puterea pe care şi-a dorit-o, dar pe care nu a avut-o niciodată. Aici e o lecţie teribilă, predată cu evidenţă de autor; pentru asta, îi dau singura bilă albă: puterea adevărată de unde vine? De la investirea din partea părintelui sau de la joaca cu bomba atomică? Părintele îşi neglijează copilul, îl înstrăinează şi îi constuieşte o imagine de sine vulnerabilă, de om care simte că “nu merită” (atenţia părintelui său); la fel ca în cazul lui Electro, va creşte un adult cu o nevoie puternică de confirmare. Spre deosebire de Electro, el este în rolul stăpînului. Interesant este faptul că în această situaţie, atît stăpînul cît şi sclavul se regăsesc de aceeaşi parte a baricadei, a Răului, din cauza unei traume similare. Cert este că dacă ar fi avut relaţii sănătoase cu taţii lor, aceşti bărbaţi ar fi avut alte valori care să le ghideze acţiunile. Ei apar ca adulţi suferinzi, cu traume emoţionale puternice şi cu sisteme de valori dominate de dorinţa inconştientă de afirmare şi de putere. Mulţumim, dar cu asemenea moştenire emoţională, nici Maica Tereza nu scotea un rezultat mai bun. Părerea mea.

Taţii noştri.

Dar Spiderman cum a ajuns să fie atît de echilibrat? Cum a ajuns el de partea cealaltă, a binelui? A avut el vreo alegere personală de făcut? Sau vreo concluzie amară, din experienţă, pentru a decide el singur ce este bine? Nuuu. Acest bine îi este dat, la fel ca majorităţii dintre noi, pe filieră inconştientă; el îl preia, îl declară valoare personală şi gata povestea: iată eroul! Pe filieră inconştientă, aţi înţeles adică ce vreau să spun: el a fost iubit de tatăl lui şi a simţit asta; şi prin această iubire, el a preluat modelul tatălui său, care a făcut gestul suprem (sacrificiul) ghidat de valori fundamentale înalte. Aaaah, iubirea!... Cîte ne aduce şi cîte ne ia!

Bine, o să spunem, deci eroii noştri sînt de fapt inconştienţi? DA! Ăsta este răspunsul! La bază, diferenţa dintre ei este de fapt diferenţa dintre taţii lor şi relaţiile lor cu fiii lor. Unul, tatăl bun, dă în lume un fiu bun, un erou; celălalt, tată rău, dă în lume un fiu rău. Ambii, fiul bun şi fiul rău, moştenesc de la taţii lor cîte o formă de putere, pe care o mînuiesc după valori pe care le-au “cîştigat” în condiţionarea primară a vieţii. Iar discernămîntul propriu... pauză. Şi, în consecinţă, ei se luptă fără să-şi de-a seama foarte bine de ce. 

Imagini colective.

În fine, ceea ce este periculos cu adevărat este mesajul din spate: acela că eroul, pentru a fi Erou, are de fapt nevoie de vulnerabilitatea altuia şi că, prin faptele lui, o perpetuează; altfel, s-ar plictisi îngrozitor. Iar prin asta se dovedeşte că puterea lui este adversă lumii, pentru că, pentru a se manifesta, va avea mereu nevoie de adversari răi, pe care, atunci cînd nu-i are, o să-i inventeze (cam la fel cu tehnologia de război care, pentru a se perfecţiona, are nevoie de războaie). 

Dar cine este eroul? Dacă vezi cine îl aclamă poţi spune direct: “mulţimea!”. Dar anti-eroul cine este? Dacă vezi originea şi evoluţia lui, poţi spune mai puţin direct şi mai cu jumătate de gură, tot “mulţimea”. Prin urmare, avem mulţimea care se bate cu/pe ea însăşi. Iar partea cea mai proastă reiese atunci cînd se developează mecanismul în întreaga lui perversitate: eroul, anti-eroul şi relaţia dintre ei pot reprezinta un mecanism de gestionare a emoţiilor la nivel colectiv. În detaliu, eroii din film se constituie ca reprezentanţi-simbol pentru instanţe psihice şi pentru modul lor de acţiune. În situaţia de faţă, mecanismul propus este: emoţia nu are dreptul să fie ascultată, iar cînd izbucneşte cu putere, trebuie să fie pedepsită. Astfel, o parte din mulţime (din psihic) scapă de conflict pentru că Cel Rău este aruncat din nou în Adînc. Dar conflicul lui, care este reprezentativ pentru aceeaşi mulţime, nu este (şi nici nu trebuie să fie) ascultat.

Bun, înţelegem, dar de ce perpetuează clişeul? Păi cît de popular este filmul? Şi pentru ce categorie de vîrstă? V-aţi prins? 

Ei, şi? De ce tocmai filmul ăsta l-ai ales pentru ditamai analiza? mă întreabă cineva. Mai sînt o puzderie de filme proaste, chiar ne-filme pentru cît de proaste sînt. Da, dar aţi văzut cît de popular, cît de bine “cotat” este? Şi la cît de bine este primit de public, influenţa este pe măsură, în special la categoria lui de vîrstă; iar copiii nu au încă discernămîntul complet format. Nu de alta, dar să nu treacă neobservat...