Prof. univ. dr. Mihai Aniţei, psiholog: „Românul modern este epuizat psihic“
0Trăim într-o iluzie a comunicării, muncim foarte mult în condiţii de stres la limita suportabilităţii şi de aici pleacă majoritatea problemelor de sănătate psihică, dar şi fizică, atenţionează prof. univ. dr. Mihai Aniţei (65 de ani), preşedintele Colegiului Psihologilor din România
De la 1 iunie, românilor li s-a dat undă verde să meargă gratuit la psiholog. De când vor beneficia concret de aceste servicii rămâne, însă, neclar. Dar este pentru prima dată când autorităţile înţeleg cu adevărat importanţa serviciilor psihologice şi fac un pas fundamental spre normalitate.
Am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Mihai Aniţei, şeful comunităţii psihologilor din România, despre vestea cea nouă, dar şi despre trăsăturile românilor „globalizaţi“ şi despre angajatorii care îi storc pe angajaţi „ca pe lămâi“. Am avut o discuţie largă, rostogolită cu pricepere prin cotloanele mentalităţii românilor. Au fost şi accente uşor critice, şi autoironice, dar şi multe momente în care discursul său a luat forma unor poveţe aproape părinteşti. Am stat în biroul său aproape două ore şi probabil că am mai fi rămas încă vreo două. Ne-a oprit o alarmă care-i amintea de-o întâlnire importantă la Rectoratul Universităţii. Am selectat cele mai interesante pasaje ale discuţiei. Le regăsiţi alături.
„Weekend Adevărul“: De ce, în momentul de faţă, mulţi dintre români nu merg la psiholog, dar preferă să meargă la astrolog, la preot, la bioenergetician, la vrăjitor?
Prof. univ. dr. Mihai Aniţei: La preot e foarte bine că merg. Şi relaţia cu biserica este, fără îndoială, necesară. Nici specialiştii în terapii alternative nu sunt toţi răi. Unii, de exemplu, practică acupunctura. Eu am avut o experienţă bună cu acupunctura. În 2001 am suferit o hemipareză a frigore (n. r. – paralizia unei jumătăţi de faţă, din cauza inflamării unui nerv, pe fondul expunerii la curenţi de aer). Doctorii m-au ţinut în spital cu cortizon şi alte medicamente şi nu mă vindecam deloc. La recomandarea unui medic, am făcut acupunctură şi împachetări cu parafină şi, după opt şedinţe, m-am vindecat definitiv. Sunt, deci, terapii alternative care sunt bune. Dar a crede în tăiatul sub limbă sau în vrăjitoare este o dovadă de incultură. Oamenii sunt tentaţi să creadă în minuni.
De ce?
Pentru că aceste minuni ar trebui să îndrepte nedreptăţi, să aducă soţul sau soţia acasă, să vindece boala. Magie...
De unde această reticenţă faţă de seviciile psihologice?
Oamenii trebuie învăţaţi că există psiholog, că acesta îi poate ajuta, că psihologul nu se ocupă neapărat de „nebuni“, cum se spune, şi nici numai de tulburări sexuale. Psihologul este un om care îţi poate sta alături şi să te ajute în diferite împrejurări din viaţă, când altcineva nu poate să te ajute.
Credeţi că vor veni mai mulţi români la psiholog odată cu noile reglementări?
Da, sunt convins. Pentru că mulţi oameni care ar fi dorit să meargă la psiholog nu au făcut-o, pentru că nu au resurse. Tulburările psihice nu aleg. Afectează şi oameni mai sărmani, şi oameni mai avuţi.
Despre oameni şi gândaci
Care sunt tulburările psihice predominante ale românilor?
Este vorba de tulburări psihice ale societăţii moderne. În privinţa bolilor şi tulburărilor de diverse feluri, de-a lungul anilor, au existat anumite mode. De exemplu, în medicină, la începutul secolului al XX-lea, tulburarea psihică la modă era isteria. Pentru că femeile erau mai dezarmate, mai puţin favorizate, pentru că trebuia să se supună mediului, familiei. Şi-atunci, criza de isterie era maniera de a se apăra. În metrou, în troleibuz constatăm şi azi că sunt femei care fac crize de isterie. Parcă ar vrea, în felul acesta, să facă puţin loc în jurul lor. Deci sunt şi manifestări de isterie în lumea modernă, dar sunt mult mai rare. Acum, în lumea noastră, manifestările cele mai frecvente sunt de epuizare psihică.
Din ce cauză?
Simplu. Din cauza condiţiilor de viaţă şi de muncă. Se munceşte mult, mediul de viaţă este foarte stresant, trăim o supraaglomerare de sarcini, nu ştim cum să ne organizăm mai bine. De aici apar tulburări psihice, dar inclusiv tulburări somatice cu încărcătură psihică. De exemplu, diabetul este una dintre bolile care cunosc o amplificare formidabilă, iar diabetul se pare că se dezvoltă pe un fond de suprasolicitare şi de stres. Urmează, ca frecvenţă a tulburărilor psihice, atacurile de panică. Apar frecvent şi la femei, şi la bărbaţi.
Cum recunoaştem atacul de panică?
Atacul de panică este expresia cedării mecanismelor de apărare. Panica apare ca o expresie a blocării capacităţii de a face faţă oricărei situaţii. Pur şi simplu, se amplifică foarte mult caracterul traumatizant. Se trece de la o simplă anxietate la o stare de panică generalizată. În condiţiile acestea, persoana respectivă este handicapată, în ghilimele, psihic aproape total. Izbucniri de plâns, tristeţe, depresie... Atacul de panică este o formă foarte acută a unei depresii de moment. Ştiţi cum e? Ca la gândacii care se simt în pericol şi se întorc cu „roţile“-n sus. Un om care suferă un atac de panică abandonează tot. Vrea să fie lăsat în pace, se izolează şi amplifică tot mai mult suferinţa. Iar suferinţa este cumplită! Deseori oamenii suferă atacuri de panică, nu ştiu ce să facă, se îndoapă cu medicamente tranchilizante. A fost o vreme moda Prozacului. S-a consumat prozac în prostie. Apoi, s-a auzit că Prozacul nu folosea la nimic, era ca şi cum ai lua o aspirină. Mergea pe principiul placebo. Acum e moda Xanaxului...
Angajatorii ne storc ca pe lămâi
Bun... Deci suntem epuizaţi psihic, facem atacuri de panică...
Da. Mai văd frecvent români cu sindrom de stres acut şi sindrom burnout, de epuizare fizică şi psihică. Sunt oameni care mor la locul de muncă. La noi se munceşte foarte mult şi foarte prost. Companiile înţeleg că pot să-şi exploateze angajaţii până la epuizare. Pleacă? Iau alţii şi-i storc efectiv ca pe lămâi. Asta pentru că nici regulile de muncă nu sunt bine reglementate. Dacă mergi într-o ţară civilizată, la închiderea programului, toţi angajaţii s-au ridicat şi au plecat, nu-i poate opri nimeni.
Ce e de făcut în această situaţie?
Să transmitem şi către cei ce ne conduc şi către cetăţeni următorul mesaj: respectaţi regulile!
Şi dacă nu te obligă nimic să respecţi regulile, de ce le-ai respecta? Dacă nu plăteşti o amendă usturătoare, de ce ai face-o?
Nu întotdeauna amenda usturătoare este cheia. Când au vrut să elimine alcoolismul şi au introdus prohibiţia, a crescut consumul de alcool.
Ce facem cu acei copii ai căror părinţi muncesc zi-lumină şi nu au parte de prezenţa acestora în viaţa lor?
Da, din păcate, de aici porneşte cercul vicios...
Răbufniri agresive, ieşiri violente
Se vorbeşte tot mai des de depresia la copii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a tras un semnal de alarmă privind acest fenomen. În România cum îl percepeţi?
Există manifestări depresive şi la copii, care pot să apară pe fondul stresului. Încărcătura de activităţi foarte mare, cerinţele foarte ridicate, pretenţiile familiei, lipsa părinţilor – toate acestea pot contribui la apariţia acestui tip de manifestări. Apropo de lipsa părinţilor, am pledat cu ani în urmă pentru încurajarea celor care pleacă la muncă în străinătate să ia şi copiii cu ei. E OK dacă vor fi la o şcoală în Italia, vor învăţa italiana şi, la întoarcere, vor fi mai deştepţi. Vorba ceea: fiecare limbă străină învăţată înseamnă o jumătate de creier în plus.
Cum identificăm semnele de depresie la copii?
Se observă o tristeţe şi o tendinţă de izolare. Uneori pot exista răbufniri agresive, ieşiri violente. Aceasta înseamnă că acel copil este ca o coardă întinsă până la maximum şi nu mai are mijloace de a-şi gestiona stresul.
În anumite ţări sunt telefoane gratuite pentru sinucigaşi. Ar trebui să existe şi la noi. Trebuie să fie acolo un psiholog care să stea de vorbă cu persoanele la ananghie. Linia sinucigaşului.
Portretul psihologic al românilor, cu lumini şi umbre
Care ar fi principalele note caracteristice care ne definesc şi ne deosebesc de alte neamuri?
S-au făcut tentative ştiinţifice de evidenţiere a particularităţilor psihologice ale poporului român, în ansamblu. Însă după opinia mea de psiholog cu o experienţă bogată, e foarte greu să faci aşa ceva, fără să rişti să faci astrologie. S-a promovat ideea că, dacă vii la el, românul îţi dă nevasta, îţi dă bicicleta, îţi dă tot ce vrei de pe el. Este şi un cântec oltenesc: „Dacă te pui bine cu mine, îţi dau haina de pe mine“. Aşadar, românii sunt ospitalieri şi ospitalitatea este reală. Orice străin care vine în România o constată. Toleranţa este o altă trăsătură de bază a românilor, însă în anumite limite, pentru că suntem destul de conservatori, ca urmare a aderenţei mari la religia ortodoxă.
Şi atunci la ce tip de toleranţă vă referiţi?
Este o toleranţă oarecum asociată cu răbdarea. Ne asemănăm în această privinţă cu chinezii. La noi însă, răbdarea este un soi de mecanism. În psihologie, există mecanismul de coping, un fel de protecţie faţă de aversiuni şi alţi factori stresanţi. Mecanismul acesta spune: mai bine mai stau în expectativă, să văd ce se întâmplă, să văd ce face duşmanul… Poate între timp îşi epuizează resursele. Bănuiesc, fără să fac speculaţii uşoare, că răbdarea aceasta se datorează faptului că de-a lungul timpului ţara noastră a fost călcată de toate popoarele migratoare. Noi chiar am traversat perioade dificile.
Ne descurcăm, deci suntem periculoşi
Poate că aceasta este şi explicaţia pentru felul în care am rezistat în comunism…
Da, este. Dar este şi o inerţie. Această inerţie s-a văzut foarte bine atunci când s-a schimbat orânduirea, după falsificarea alegerilor din 1946, în urma cărora au fost învinse partidele istorice şi a început prigoana, odată cu venirea comuniştilor la putere. Ei bine, în acea perioadă am fost singura ţară din Europa de Răsărit care a manifestat o rezistenţă militară la comunism.
Am înţeles cum stăm cu trăsăturile dintotdeauna. Despre cele ale românului modern, „globalizat“, ce ne puteţi spune?
Dacă s-ar face un studiu serios, cred că s-ar constata un soi de openness. Românii sunt un popor deschis, cu adevărat. Aceasta înseamnă că ei sunt dispuşi să primească şi să meargă să afle noutăţi, să ştie ce fac alţii. Avem un procentaj foarte mare de oameni care ştiu cel puţin o limbă străină, în special limba engleză. Mergi într-o şcoală, într-o facultate şi aproape toată lumea vorbeşte sau înţelege limba engleză. E un lucru extraordinar. Şi mai este o trăsătură care trebuie menţionată. Este vorba despre „a te descurca“. În psihologie se vorbeşte despre gândirea laterală. Această formă de gândire presupune că, atunci când te confrunţi cu o problemă, nu insişti asupra ei, ci te comuţi pe aspectele laterale şi apoi te întorci. Românii au o gândire intuitivă orientată pe identificarea de soluţii rapide şi fără costuri prea mari. Ei, această calitate de „a te descurca“ i-a făcut pe români să fie în Europa puţin cam periculoşi.
De aceea oare nu stăm tocmai excelent la capitolul lucrurilor bine făcute?
Teoria cu lucrurile bine făcute este adevărată şi nu prea. Sigur că sunt exemple. Dar nici nu ne putem compara şi nici nu trebuie să semănăm cu nemţii, pentru că nu ne-am mai numi români, ci germani. Nemţii au crescut într-o anumită civilizaţie, la noi nu s-au prea putut face lucruri temeinice, pentru că n-au fost condiţii prielnice. România, până la 1866, a fost sub suzeranitate turcească. Aceasta însemna tribut, lipsă de resurse, lipsa unei clase înavuţite care să facă investiţii. Abia după 1866, practic după venirea regelui Carol, au început să se mişte lucrurile şi la noi. Astfel, între 1866 şi 1880-’90, adică în vreo 20 de ani, s-a construit enorm. S-au făcut căi ferate, şosele...
A trebuit să vină un străin ca să facă treabă bună...
Românii ştiu să se descurce, dar nu ştiu să se organizeze. Peste toate, defectul nostru cel mai mare este proasta organizare. Putem spune că noi începem bine. Dar sfârşim prost. Ideea este că se lucrează cu enormă risipă de energie. Românii nu pot fi numiţi oameni puturoşi. Ei muncesc mult, dar muncesc prost organizat. Suntem, la nivelul Uniunii Europene, unul dintre popoarele care dedică muncii poate cel mai mult timp. Lipseşte, însă, cultura managementului. Lipsesc managerii cu adevărat pricepuţi, formaţi, şcoliţi. Lipseşte psihologia organizaţională. Şi mai avem şi un complex de inferioritate. Îl urâm pe cel de pe o poziţie ierarhică superioară. Aşa ajungem la «capra vecinului», o altă trăsătură.
„Într-o mână biciul, în cealaltă – zăhărelul“
De unde ne vin „bubele“ comportamentale?
Din toate nefericirile trecutului. Un mare culturolog specialist în personalitate culturală, numit Ralph Linton, un american din Şcoala de la Chicago, a scris o carte numită „Cultură şi personalitate“. El dovedeşte acolo faptul că personalitatea umană este rodul acumulării unui set de deprinderi. Când am fost mici, am fost învăţaţi să ne legăm şireturile, să spunem „Sărut-mâna, tanti“. Faptul că suntem civilizaţi şi educaţi se vădeşte prin toate aceste deprinderi. Vă place cum zâmbesc americanii când vă duceţi acolo şi-i găsiţi calmi? Asta se învaţă în copilărie: într-o mână biciul, în cealaltă – zăhărelul. Dacă n-a făcut bine nu este bătut sau schingiuit, dar sancţionat. Atunci se întăresc comportamente pozitive şi sunt dezavuate cele negative. Este o formă de condiţionare. Popoarele foarte avansate şi civilizate sunt foarte industrioase, foarte aplicate, au deprinderi bine întemeiate încă din familie. Care sunt cele mai aplicate popoare? Sunt americanii, dar sunt şi chinezii. Şi germanii, şi francezii.
Dar nouă ne lipseşte acea condiţionare de care vorbeaţi? Pentru că, până la urmă, o formă de condiţionare este şi o legislaţie care să funcţioneze, care să se aplice.
Da. Poate să deranjeze pe unii. Dar rămân la convingerea că trebuie într-o mână biciul, în cealaltă zăhărelul. Pentru că trebuie condiţionat omul. Trebuie să-i arăţi ce e rău şi ce e bine. Şi sigur că în orice ţară civilizată la care noi ne uităm şi o admirăm, există un sistem legislativ coerent.
Citeşte şi:
Aproape 90% din angajaţii români consideră că există violenţă la locul de muncă. În cele mai multe situaţii, aceasta provine fie de la şefi către subalterni, fie este o consecinţă a conflictelor dintre colegii de serviciu, arată un sondaj recent. Alarmant e faptul că unul din 10 respondenţi a avut atacuri de panică, în timp ce o treime din angajaţi au manifestat stări de anxietate la serviciu.
Generaţia „Xanax“: antidepresivele ca stil de viaţă
Într-o lume în care atacurile de panică par să se transforme în banalităţi, medicamentele folosite în tratamentul anxietăţii devin un bun comun. Costurile „stăpânirii de sine“ vin însă, de cele mai multe ori, cu un risc pe măsură: dependenţa.
Eşti epuizat profesional? Semne că suferi de sindromul burnout
Nu există statistici care să arate foarte clar cât la sută din români sunt epuizaţi profesional, consumaţi, practic, de munca încontinuu. Dar sunt câteva manifestări care ar trebui să te pună pe gânduri.
Se încarcă comentariile...
