Părintele Necula: „Pentru cei care se bazează pe o secundă de pocăinţă pentru o viaţă în derută morală, sfatul meu este să nu se bazeze pe mila lui Dumnezeu“

Părintele Necula: „Pentru cei care se bazează pe o
secundă de pocăinţă pentru o viaţă în derută morală, sfatul meu este să nu se
bazeze pe mila lui Dumnezeu“

Părintele Constantin Necula, în studioul Adevărul

Părintele Constantin Necula, conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre perspectiva creştină asupra iertării. De ce trebuie să ne cerem iertare sau să o acordăm, care sunt acele fapte de neiertat şi de ce ne este atât de greu să admitem că am greşit.

Ştiri pe aceeaşi temă

Adevărul: Ce este iertarea din perspectiva creştină şi de ce este ea importantă atât pentru victimă, ca să spunem aşa, cât şi pentru făptaş?

Preotul Constantin Necula: Este darul lui Dumnezeu care se aşterne într-un suflet lucrător cu harul acesta, al iubirii. Iertarea nu poate fi simulată, nici nu poate fi cumpărată la reduceri. Nu e o chestiune de mall duhovnicesc. Se construieşte greu şi se pierde foarte uşor. E ca un pod fragil care se sprijină pe demnitatea noastră şi pe împreună-lucrarea cu Hristos. Victima este singura care poate acorda iertarea. De foarte multe ori, abuzatorii ori hăituitorii de neiertat nici nu cred în iertarea pe care victima ar putea să le-o acorde. Nu şi-o doresc. Nu o cer. Numai sufletul rănit de ură al victimei ştie cât şi de ce e nevoie de iertare. Perspectiva creştină a iertării se descoperă pe Crucea Golgotei: „Tată, iartă-le lor că nu ştiu ce fac...”. Dumnezeu în agonie ţine partea omului. Greu tare. De aceea, numai Harul lui Hristos învaţă victima ce-i de făcut. Şi când simte că şi făptaşul e copt pentru iertare ajută.

În ce condiţii ar trebui să intervină iertarea? Când trebuie ea cerută/dată?

Cred că e după inima fiecăruia. Chiar nu avem de-a face cu modele ori reţete. Iertarea, ura sau iubirea, trec prin venele noastre de conştiinţă. Cred că iertarea are în conţinutul ei şi un adânc de conţinut, exigenţele sale. Fiecare le stabileşte la scara propriei gândiri despre viaţă şi moarte. Personal, am primit lecţii de iertare de la cine nu m-am aşteptat şi am ratat iertări la care n-am fost atent să am răbdarea primirii. Nu e un tonomat iertarea. Nu este un mecanism simplu, automat şi rigid. E o chestiune de morala inimii deschise spre Rai. Dar, personal, nu cred că ea poate să fie activată doar de emitent, fără ca recepţia să nu primească stimul şi fără să ofere stimul. Cum cred că în căsnicie uneori „te iubesc” face să fie extrem de important „te iert”. A iubi înseamnă şi a ierta. Nu în orice condiţii a ierta înseamnă te iubesc...

Este totuna să laşi o faptă urâtă să-şi facă efectele ani de zile şi să te trezeşti la un moment dat că ar cam fi trebuit să-ţi ceri iertare cu a-ţi cere iertare imediat ce ai greşit si cu încercarea de a repara ce se mai poate repara? Mai are sens?

A cere iertare are sens întotdeauna. Uneori e nevoie de timp să te prinzi că ai greşeşti ori măcar să vezi o parte din acţiunile tale. Cele urâte tare se cer rezolvate pe loc. Cele care au nevoie să se vădească a fi greşeli pedagogice, de creştere. Un exemplu, ar fi judecarea părinţilor de către copii la momentul în care cei din urmă cred că le ştiu pe toate. Trecem toţi prin modul acesta de autonomizare prin refuz. E interesant că ne prindem greu că am greşit. Uneori, părinţii mor cu gândul că ei ne-au iertat, dar noi nu ne-am obosit să cerem iertare. Are sens însă să cerem iertare prin comportamentul nostru cu proprii copii. E doar un exemplu. 

Exista greşeli care nu pot fi iertate?

Mântuitorul ne spune că păcatul împotriva Duhului Sfânt e de neiertat. De exemplu, păcate împotriva adevărului evident. Boală grea astăzi. Ori păcatul împotriva evidenţei vieţii. Pentru mine, personal, să spui că un copil nu are suflet până se naşte dinaintea ochilor îmi pare un astfel de păcat. Ca şi dubla măsură. Aplicată în funcţie de vântul minciunii care bântuie în lume. Dar sunt şi chestiuni frivole pe care unii nu le iartă şi-şi hrănesc ura din neiertarea asta. Ei bine, hrănirea urii din neiertare este o greşeală de neiertat.

Din perspectivă creştină iertarea şi căinţa sunt legate. Ce presupune una şi ce presupune cealaltă?

Sunt două elemente strâns legate prin conştiinţă. Prin activarea conştiinţei. Nu poate exista căinţă fără exerciţiul iertării, activat anterior. Oamenii care nu au iertat niciodată cred că nu li se poate ierta nimic. Şi nici nu prea simt nevoia iertării. Căinţa înseamnă să pui greşeala şi dinaintea unei autorităţi morale ori dinaintea lui Dumnezeu. Un terţ obiectiv şi iubitor. Tocmai pentru că iertarea are ca vector de asumare iubirea.

Foarte multe persoane amână până în clipa morţii rugămintea de iertare faţă de cei cărora le-au greşit. Unii mor fără să-şi ceară iertare, deşi sunt conştienţi că au lăsat în urma lor multe fapte rele cu efecte pe măsură. De ce este atât de dificil să admitem că am greşit? Mai are rugămintea de iertare dinaintea morţii vreo valoare pentru cel care a suferit răul sau este doar o asigurare pentru făptuitor în faţa lui Dumnezeu?

Nu am foarte multe exemple din activitatea mea profesională de astfel de tergiversări. În general, chestiunea legată de cererea iertării pe patul de moarte a devenit un clişeu al persoanelor neutre implicate în procesul cercetării procesului iertării/ neiertării. Cred, personal, că viteza de reacţie la iertare a crescut şi pentru că, pentru foarte mulţi, iertarea a devenit cuvânt gol. Nu o înţeleg ca pe un proces, ci ca pe un moment. Pentru cei care se bazează pe o secundă de pocăinţă pentru o viaţă în derută morală sfatul meu este să nu se bazeze pe mila lui Dumnezeu ca pe un soft cumpărat sufletului pe ultima sută de metri. Uneori, nu ştim care este ultima sută de metri. Dar şi pentru că iertarea este un sentiment care îţi dă linişte dinaintea marilor alegeri din viaţă, te îndeamnă la viaţă, îţi acordă sufletul la tensiunea nemuririi. Ştiu, par metafore ieftine pentru omul dur al zilelor noastre. Păreau aşa şi pentru vremea Mântuitorului. Totuşi, poţi trăi mai lesne iertând decât urând şi frustrat şi entuziasmat numai de ideea de a avea dreptate, uneori chiar dinaintea unor adevăruri care, evident, nu sunt de partea ta.

Cred că e dificil să credem că am greşit pentru că ne îngâmfăm, ne construim un spaţiu al părerii de sine. Un alt lucru care slăbeşte reacţia noastră la greşeală este faptul că suntem, uneori, atinşi de cenzura unor greşeli închipuite, altele reale şi fundamentale, fiind prezentate ca neimportante. Aici este şi răul unei pedagogii sociale în care i se spune păcatului virtute şi este încurajat ca atare. E mult de gândit asupra laturilor de viaţă socială care zdrobesc libertatea de a ierta şi de a fi iertat. Oricum vieţile noastre nu pot fi trăite ca într-o sală de perpetuă judecată. Avem şi momente când avem nevoie de recunoaşterea omeniei noastre. Aici este şi cheia unei înţelegeri a iertării ca proces complex şi nu ca moment de iuţeală, de...dinamică etică.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările