Nu, mulţumesc

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când suntem mici învăţăm maniere şi ne apoi aşteptăm ca bărbatul să ne deschidă uşa când întrăm într-o clădire, asta aşa, ca exemplu banal, arhaic de-a dreptul. Nu despre asta este vorba.

Nu, mutumesc, nu-mi doresc să îmi înfigi, culmea, în piept o fundiţă care să îmi „reprezinte“ interesul în cancerul la sân şi prin extensie orice altă fundiţă cu orice alt tip de awareness. Nu, mulţumesc, nu am nevoie să mă îmi zici că nu am control asupra corpului meu şi că mai bine mă duc la cratiţă. Nu, mulţumesc, nu am nevoie să îmi bagi în cap idei fără sens şi să nu fii alături de mine când vreau să mă duc la control la doctor. Nu, mulţumesc, nu vreau să îmi cumperi lenjerie sexy şi apoi aştepţi ca eu să fiu altă femeie de prin vreo revistă sau de pe vreo peliculă. Nu, mulţumesc, nu mă ajută dacă îţi aduci aminte de mine pe 8 martie când vii la mine cu o floare pe care o ţii stângaci în mână, dornic să te descotoroseşti de ea. Nu, mulţumesc, o femeie nu trebuie să moară de cancer la sân şi în loc să îmi faci colivă mai bine ţi-ai fi luat amicii, ieşit în stradă şi militat pentru drepturile mele de femeie. Şi cât erai pe stradă, poate te-ai fi oprit şi la spital şi la primărie şi spus şi celor de acolo că nu vrei să mă pierzi, că nu vrei să mă vezi suferind, făcându-mă din ce în ce mai mică, neajungându-mi mie, apăi celor din jur?! Nu, mulţumesc, corpul femeii nu este un corp pe care trebuie să se experimenteze prin extreme, fie pastile (anticoncepţionale ca tu să te simţi bine şi ăsta e doar un exemplu) sau tăcere impusă („Nu ai nimic, dragă, vorbeşti tâmpenii. Toate sunteţi aşa, aveţi toate bolile“.). Nu, mulţumesc, du-te tu la şedinţa cu părinţii, la cozi, la pediatri, iar eu să stau cu o carte în mână sau să merg la un concert sau să fac ce vreau fără să fi bifat căsuţa „domestice“. Nu, mulţumesc, nu sunt un animal de casă pe care să îl scoţi afară când e ziua unuia din anturajul tău sau când echipa ta de fotbal a câştigat campionatul. 

Nu, mulţumesc, celorlalte femei care acceptă toate astea şi nu zic nimic dar merg la biserică şi ţin capul plecat şi se roagă. Îşi iubesc soţii. Nu vor să îi supere. Nu merg la doctor să îşi ridice o bluză să facă o mamografie, dar află prea târziu că au cancer. Nu merg la ginecolog să îşi facă testul Papanicolau deşi s-au plâns de dureri „jos“ de nu ştiu câte luni bune. Nu ştiu nici măcar cum le arată sexul pentru că le e „ruşine“. Nu ştiu să înjure pentru că “nu aşa vulgar vorbeşte o femeie“. Nu ştiu să discute cu alte femei despre ce le doare şi zic „aşa sunt bărbaţii“ şi înghit în sec şi împing cartul cu multele nimicuri necesare ca totul să pară OK. Nu ştiu să se revolte, să vadă alte femei cum fac când enough is long overdue, nu deschid gura, nu deschid ochii. Se autoizolează perpetuând mitul femeii slabe. 

Dar nu, mulţumesc este doar un început. Nu poate fi altceva. Te ridici, deschizi uşa şi pleci. În primul rând pleci din tine pentru că eşti la fel de vinovată când taci şi accepţi. Chiar dacă ţi-e frică, chiar dacă statul nu te protejează, chiar dacă vei fi judecată de vecini (deşi invidiată pentru curaj). Te lupţi cu toate astea şi continui să mergi. La început nu vei vedea nimic în faţă pentru că nu ai de unde să ştii cum va fi după aşa ruptură din tine. Te vei simţi mai uşoară. Şi asta îţi va aminti de zilele când suflai în păpădii şi te uitai cum dansau în aer pentru câteva clipe. Şi cum te uiţi tu aşa la păpădiile astea, te gândeşti la iele, la spiritul lor liber, la forţa lor de seducţie şi deja simţi cum te umpli un pic de femeia care poţi fi, care nu mai ascultă de ce i se zice, căreia nu îi mai pasă de misogini, care nu mai suferă în tăcere pentru că altceva i s-a zis nu poate face. Continui să mergi pentru că acum a început să îţi placă. Nu te uiţi înapoi şi nu mai zici nu, mulţumesc. Vremea politeţurilor făcute pentru alţii a trecut. Mergi, intri la doctor, îţi ridici bluza, îţi dai chiloţii jos, şi îi zici autoritar: „Nu, mulţumesc, nu vreau să nu mor. Aşa că fă-ţi datoria şi ascultă-mi cu atenţie corpul!“ 

(Dedicată mamei care azi ar fi împlinit 72 de ani, iar eu aş fi sunat-o şi apoi aş fi dus-o la un film, la o expoziţie de pictură, i-aş fi făcut cumva o surpriză. Dar nu pot. Pot însă să vorbesc educat, cu cifre, cu metafore, cu tot ce trebuie despre corpul femeii.)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite