Jurnal de terapeut 4. Salvatorul celorlalţi. Dar al meu?

Săptămâna trecută scriam despre rolul de Victimă, despre cum uneori preferăm să rămânem în acest rol, despre beneficiile sale. Cât ar fi de surprinzător, mai există roluri care ne încurcă în viaţă, folosite în exces. Observăm în jurul nostru oameni care-şi oferă ajutorul, se implică, susţin, se sacrifică, acceptă extra-sarcini la serviciu sau acasă. Este vorba despre rolul de Salvator.

Vă place să vă ajutaţi semenii?

În muncă mea, de-a lungul timpului, am observat o legătură strânsă între suferinţele emoţionale, atacurile de panică sau depresia, de exemplu, şi acest rol ”pervers”, de Salvator. Şi, aşa cum ştim cu toţii, există o strânsă legătură între suferinţa corpului, ”concretizată” de exemplu prin boli ca ulcerul gastric, diabetul, bolile de piele sau cancerul, şi suferinţa psihică.

Cum învăţăm să fim salvatori?

Copii fiind, începem să-i observăm pe cei din jurul nostru, începem să-i imităm, învăţam încet (dar sigur) comportamente şi atitudini ce se vor transforma ulterior în modelele noastre de acţiune, că adulţi. Şi va invit să vă aduceţi aminte, în familia voastră, cine jucă acest rol: mama, bunica, tatăl, vreun frate mai mare, vreo mătuşă săritoare? 

Adesea, mergând în trecut, spre copilăria vreunui ”salvator” cu care lucrez, descopăr că acesta a fost adultizat de mic. A fost luat ca partener de către unul din părinţi, formând o coaliţie împotriva celuilalt soţ. A fost ”băgat la mijloc”, folosit inconştient ca recipient pentru plângerile mamei împotriva tatălui de exemplu sau ajutând-o în locul acestuia când soţul era absent sau preferă să-şi bea berea liniştit, neimplicandu-se în treburile ”femeieşti”.€

O altă ”cauză” este că învăţam inconştient şi aplicăm această strategie de salvatori pentru a obţine ceva, pentru a ne îndeplini anumite nevoi emoţionale şi uneori materiale…

Primim, la nivel inconştient, stări pozitive atunci când îi ajutăm pe ceilalţi.

Ca soră mai mare, Iulia a învăţat de mică să fie responsabilă şi să-şi ajute fraţii. Mama a încurajat-o şi a valorizat-o în astfel de momente, când avea grijă de cei mici, îi schimba, le dădea să mănânce. A învăţat astfel firesc, încet încet, să aibă grijă de ceilalţi, să-i ajute. Primea laude, încurajări şi se simţea bine! Ajutându-şi fraţii îşi ajută de fapt mama şi căpăta atenţie, afecţiune şi mai ales apreciere. Căpăta încredere în ea şi o imagine bună de sine. Că este o fată bună!

A continuat să-şi ajute mai târziu colegii iar acasă soţul. Până când tot acceptând sarcini a ajuns la o extenuare fizică şi psihică ce au ajutat-o să ia o pauză. Prin depresie …

Întărirea socială, culturală din care facem parte, valorile şi principiile creştineşti pot contribui şi ele, nefericit, la acumulările de nemulţumiri, tensiuni, conflicte interne, practic suferinţa emoţională! Mă gândesc că până şi Bunul samaritean, dacă s-ar opri să ajute câte 10 oameni pe zi în drumul sau spre serviciu  ar întârzia şi ar începe să a€œadune” frustrări şi nemultumiri”.

Motivele pentru care folosim şi păstrăm acest rol de Salvator

Cum vă simţiţi când faceţi “un bine”? De obicei, cel puţin în prima fază ne simţim taaaaare bine! Ne place de noi, gândim pozitiv despre noi şi resursele noastre, am făcut un bine, am ajutat. 

 Pot trăi o stare pozitivă, de entuziasm, mă simt energizat şi energic, mă valorizez! Trăiesc stări positive, am satisfacţii. Gândesc ceva de genul: 

• “Fac bine deci sunt puternic.”, “Fac bine, mă simt bine.”
• “Ajutându-i pe ceilaltţi mă ajut pe mine”. “Ajutându-i şi pe ceilalti ma ajut si pe mine!”

Un alt avantaj de multe ori neconştientizat şi ignorat: scap de sentimentele de vinovatie… De mult, adulţii din jurul notru ne-au manipulat să facem ceva (ce-şi doreau ei şi uneori pentru binele nostru) prin inducerea vinovăţiei.”daca nu faci x nu te mai iubesc; când vei face y mamă o să planga”.

În prezentul nostru de adulţi păstrăm această sensibilitate, când ceilalţi apelează la aceeaşi strategie şantajista. Dacă mai sunt şi cei dragi misiunea de a rezista se complică considerabil!!!

Ce fac “salvaţii”?

Atunci când facem în locul celorlalţi, ei învaţă repede că se pot bază pe ajutorul nostru, că noi le satisfacem nevoile şi dorinţele, că le răspundem prompt la rugăminţi. Învaţă că ne mai şi place, ne simţim utili, ne valorizăm. La început ne mulţumesc şi noi simţim plăcere. Încet încet li se pare firesc să-i ajutăm şi încep să uite că a fost voinţa, intenţia noastră! Chiar ajung să ne impună, se revoltă, ne acuza, primim reproşuri şi beneficiem de şantaje emoţionale aducătoare de vinovăţie dacă avem tupeul să nu o mai facem. Era Datoria noastră!!!

Încep să uite să ne mai mulţumească, să mai observe eforturile şi renunţările noastre la propriile nevoi. Ei sunt (cu ajutorul nostru) într-o zonă de confort, economisesc energie, timp, bani poate. Noi începem să obosim, să fim nervoşi, să ne înfuriem, să simţim vinovăţie, ”beneficiile” zonei noastre de… disconfort.

• ”Daca nu-l mai ajut precis o să se supere. Ce o să creadă atunci despre mine?” 
• ”Cum să nu-l mai ajut? Băi dar fraieră mai sunt, eu stau şi muncesc toată ziua, mă sacrific şi ei petrec la munte…”
• “Cât de prost trebuie să fiu să-i ţin locul în weekend. Am zis că nu mai accept dar nu m-am putut abţine…de fiecare dată cad în aceeasi capcană când mă roagă. Nu pot să-i rezist, mi se rupe sufletul şi cedez, punându-mă în locul său”
• “Eu l-am ajutat de atâtea ori şi văd că acum nici nu-i mai pasă! I se pare normal să-l ajut dar m-am săturat. Sunt o proastă…”
• “Nici nu mă mai bagă in seamă, şi cât l-am ajutat. I-am dat bani să-şi deschidă cabinetul de stomatologie. Nu mai zic că nici nu mi-a dat toţi banii înapoi.” Uită să spună că ea s-a oferit să-l ajute…

Inamicul numarul unu – Aşteptările

Mă aştept, mai mult sau mai puţin conştient, ca ceilalţi să observe că-i ajut şi să-mi mulţumească. Să dea înapoi ceva, o apreciere, o vorbă bună, un serviciu, acum sau mai încolo.

• “Cum a fost ciorba?” – “Aproape bună…”
• “Hai să-l ajut că o sa am şi eu nevoie cândva.”
• “I-a plăcut, mi-a zâmbit frumos, mi-a şi mulţumit”

Şi când “salvaţii”, ”ajutaţii” acţionează altfel şi nu ne răspund aşa cum aşteptăm, se întamplă ca mai jos.

Când “Salvatorul” din noi începe să ne încurce

La un moment dat salvatorii naufragiaza în Marea Depresiei sau în Oceanul Nemulţumirilor.

 Sunt singuri, departe de cei pe care îi salvau. Acum este momentul să se salveze (şi) pe ei înşişi!

 Însă, ca orice lucru în exces, când aplicăm prea mult această strategie de Salvator, ea ajunge să se întoarcă la un moment dat împotriva noastră. Căderea în depresie este aproape firească, naturală, că urmare a acestor exagerări de-o viaţă!

Uneori ne simţim atât de vinovaţi şi uităm că ”eu sunt cea mai importantă persoană din lume pentru mine”.

Robinsoni pe o insulă, este mai dificil decât pare la prima vedere să acţionăm şi pentru noi înşine, să ne dăm timp, să ne dăm voie, să facem şi pentru sulfetul nostru câte ceva din ceea ce ne place şi nu am mai făcut demult sau niciodată. Uneori ne simţim atât de vinovaţi şi uităm că ”eu sunt cea mai importantă persoană din lume pentru mine”.

Exerciţiul personal

Aşa cum v-am propus şi data trecută un exerciţiu de reflecţie şi conştientizare, astăzi va rog să va acordaţi câteva minute pentru a va analiza ultimele acţiuni de Salvator, poate de săptămâna aceasta. 

Când i-aţi ajutat pe ceilalţi deşi poate nu v-au cerut-o sau i-aţi ajutat împotrivă voinţei voastre, aţi făcut-o cu sufletul îndoit, împotrivă propriilor nevoi? Analizaţi motivele pentru care i-aţi ajutat, ce gânduri v-au împins spre… , cum v-aţi simţit după…

Trageţi concluziile de rigoare şi puteţi începe să schimbaţi rolul de Salvator cu cel de Susţinător!

Puteţi folosi frînă de mână când aveţi tendinţa să …, încet, poate în două din cinci situaţii, în trei din şapte …, la serviciu sau acasă, în comunitate sau cu prietenii.

Cum devenim din Salvatori – Susţinători?

Învăţând să spunem Nu, să punem limite, să stabilim reguli. Şi, încet încet realizăm de fapt că, de câte ori spunem NU celorlalţi, spunem DA unei nevoi proprii, ne spunem DA nouă înşine!

 Culmea este că dacă într-adevăr vrem să-i ajutăm eficient pe ceilalţi şi pe noi, trebuie să existe un echilibru între A DA şi A PRIMI. Eu fac ceva pentru tine, tu ce faci pentru mine? Hai să ne întâlnim la jumătate. Această presupune o bună negociere şi o situaţie win-win.

Să rezistăm tentaţiei, impulsului, şi să nu-i trecem stradă dacă cei pe care vrem să-i ajutăm nu vor. Şi chiar şi atunci când ei vor şi ne cer acest lucru să văd dacă şi eu vreau să trec stradă, pe acolo şi în acele momente.

Nu-i aşa, Învăţul are şi Dezvăţ.

Încet încet trebuie să exersez noul rol, cel pozitiv, de SUSŢINĂTOR: ”Eu pot să-ţi fac galerie, te pot ajuta să reuşeşti, să te antrenezi, pot fi cel mai mare fan al tău însă am nevoie ŞI de ajutorul tău!”.

Va urma…