Stiu ce este in sufletul parintilor Ralucai pentru ca si eu au un copil cu disabilitati, un baietel pe care l-am infiat in urma cu 16 ani. Acum baiatul are 20 de ani. Pana acum a fost elev, acum insa a terminat liceul si nu mai merge la scoala, nu mai socializeaza si cum noi locuim intr-un orasel de provincie , este foarte greu pentru el. Si-a gasit refugiul in lectura. Citeste foarte mult. Ma ajuta la treburile gospodaresti, dar pentru el este este foarte putin. Eu nu sunt puternica precum mama Ralucai si nu ma vad capabila sa infiintez un astfel de centru; sunt si foarte varstnica pentru asa ceva. Am 69 de ani. Pana acum m-am luptat ca o leoaica pentru binele copilului meu. M-am luptat singura caci sunt parinte singur, m-am luptat pana mi-am subrezit inima. Oamenii din jurul nostru nu inteleg ca noi, ce cei ce avem astfel de copii avem nevoie de ajutorul lor (nu material) pentru a-i ajuta pe copii, si ceea ce este mai grav este faptul ca nu se feresc sa-i marginalizeze si sa loveasca in ei, de parca ar fi vina lor ca s-au nascut astfel, sau ca au dobandit deficicienta. Este cazul copilului meu. Sa-i dea Dumnezeu sanatate si noroc Ralucai, iar parintilor ei putere si viata lunga pentru a-i fi cat mai mult in preajma.