Despre puterea răului şi puterea superstiţiilor

În mod natural noi suntem mai întâi iraţionali, impulsivi şi superstiţioşi şi, în cele din urmă, dacă avem şansa educaţiei, ajungem ceva mai raţionali, mai controlaţi şi mai „pămînteni”.

Suntem mai înclinaţi să credem că un om sadic este influenţat de o forţă malefică decât să căutăm răspunsuri şi o înţelegere din punct de vedere uman/psihologic deoarece aceste răspunsuri şi acest mod de înţelegere nu ne sînt încă accesibile; ar fi nevoie de cultivarea acestor moduri de înţelegere, în mod consecvent, timp de câteva generaţii pentru ca ele să învingă inerţia raportării la superstiţie.

Următoarele întrebări mi-au fost adresate de către un reporter Adevărul cu ceva timp în urmă. La vremea respectivă a fost publicată o parte a dialogului.

Acum redau mai jos dialogul complet. 

Forţă malefică sau explicaţie psihologică?  

Care sunt consecinţele psihologice şi, automat, comportamentale, ale oamenilor faţă de criminali, de sadici etc? De ce suntem mai degrabă înclinaţi să credem că sunt influenţaţi de diavol, de o forţă malefică, decît să căutăm răspunsuri şi o înţelegere din punct de vedere uman/psihologic?

Punctul meu de vedere, psihologic, este că înclinaţia noastră către credinţa în supranatural îşi are rădăcinile în modelul copilăriei; fie al copilăriei personale a fiecăruia dintre noi, fie al copilăriei rasei umane, în proto-istorie, cînd civilizaţia bazată pe raţiune nici nu îndrăznea să apară. De atunci s-au păstrat reflexe foarte puternice şi numai educaţia unor simţuri recente (cum ar fi psihologia) ne poate oferi o altă perspectivă decît reflexul de a ne raporta la supranatural. Or, civilizaţia actuală, cu toată ştiinţa bazată pe gîndire critică şi explicaţie raţională reprezintă, în fiecare din noi, un strat foarte subţire comparativ cu zecile de mii de ani de trăire superstiţioasă.

În mod natural noi sîntem mai întîi iraţionali, impulsivi şi superstiţioşi şi, în cele din urmă, dacă avem şansa educaţiei, ajungem ceva mai raţionali, mai controlaţi şi mai „pămînteni”.

Astfel, dacă facem o comparaţie între dezvoltarea unui singur om şi dezvoltarea civilizaţiei, putem spune că specia umană face acum (de cîteva sute de ani) primii paşi de ieşire din copilărie. Şi trebuie să o recunoaştem, aceşti primi paşi nu sînt accesibili oricui; rata analfabetismului în lume este încă foarte mare, iar educaţia (superioară) tinde să-şi crească preţurile. Cunoaşterea, fiind şi ea o putere, pare să fie gestionată încă cu dificultate.

Ca răspuns direct: sîntem mai înclinaţi să credem că un om sadic este influenţat de o forţă malefică decît să căutăm răspunsuri şi o înţelegere din punct de vedere uman/psihologic deoarece aceste răspunsuri şi acest mod de înţelegere nu ne sînt încă accesibile; ar fi nevoie de cultivarea acestor moduri de înţelegere, în mod consecvent, timp de cîteva generaţii pentru ca ele să învingă inerţia raportării la superstiţie. Or, psihologia dezvoltării umane a apărut abia de 100 de ani şi încă nu există suficienţi amatori să o promoveze în educaţia de bază.

În acest moment al discuţiei, unele întrebări apar legitim: ce este mai la îndemînă să introducem în educaţia copiilor mici?

Cînd înţelege copilul naturalul şi cînd reuşeşte să facă diferenţa faţă de supranatural/superstiţie?

Cînd înţelege cum să facă diferenţa dintre un gest pe care nu-l înţelege (să zicem mătănii la rugăciune) şi unul cu o semnificaţie profundă, pe care o simte (să zicem un cadou cu drag)?

De exemplu, ce este mai natural pentru Mihăiţă să facă atunci cînd Gigel, bătăuşul clasei, îi ia cu forţa jucăria? Să încerce să-şi ia jucăria înapoi (cu forţa eventual), urmîndu-şi astfel impulsul natural, sau să-i dăruiască creştineşte şi celelalte două jucării, ultimele pe care le mai are? Un punct de vedere “uman/psihologic” va pune accentul pe reacţia naturală, iar un punct de vedere moral-creştin, îl va învăţa pe copil să “dăruiască” tot ce are, învăţîndu-l că, în ciuda suferinţei trăite, este mai bine, mai frumos aşa; mai ales în ochii unei instanţe divine pe care el nu o vede şi nu o aude, dar care poate fi uşor personificată de un adult. În exemplul ales, copilul poate avea orice vîrstă, iar instanţa care predă lecţia poate fi de oriunde: şcoală, familie sau biserică.

Apoi, cînd multe generaţii de-a rîndul şi la scară largă (majoritatea populaţiei) au o gîndire condiţionată din copilărie la a recurge la supranatural şi superstiţie, o fi uşor să introduci într-un sistem deja format educaţia umană/psihologică? Sistemul o va accepta uşor şi cu braţele larg deschise?

În această cheie, a căuta să înţelegem din punct de vedere “uman/psihologic” înseamnă să ne învingem o inerţie profundă, instaurată la nivel colectiv. Or psihologia colectivă predispune tocmai la păstrarea acestei inerţii.

În încheierea argumentului mai intervine o nuanţă deloc de neglijat: “ţara te vrea prost” spune vorba unui cîntec. Spuneam că psihologia dezvoltării nu este accesibilă omului de rînd. Dar există “interes” pentru aşa ceva? Iar aici este vorba de Interes, cu “i” majuscul, care desemnează preocuparea sistemului social pentru cultivarea populaţiei. Din cele ce vedem astăzi, în România interesul pentru educaţie este scăzut, către zero din partea autorităţilor, indiferent cine sînt puternicii zilei. Şi nu vorbim de educaţia psihologică pe care eu personal aş introduce-o la categoria “superlux” (deşi ar trebui să fie de bază), ci de cea “normală”. Oare de ce? Iar dacă sistemul profită din plin de populaţia needucată, nu merge asta mînă în mînă cu cultivarea superstiţiilor?

Pedepsirea criminalilor  

Cum ne influenţează credinţa în supranatural în ceea ce priveşte pedeapsa criminalilor? Nu cumva sfîrşim prin a da dovadă de aceeaşi violenţă prin dorinţa oarbă de a eradica acest "rău absolut", după cum îl vedem noi?

Dacă vă referiţi la pedeapsa cu moartea, aici cred că intervin două nuanţe: în primul rînd este imaginea sistemului social, care nu-şi “permite” să aibă criminali în libertate. Dacă ei ar fi ignoraţi (şi prin asta, oficial toleraţi) s-ar naşte panică generală, justiţie paralelă, mai multe mecanisme care nu sînt bune pentru siguranţa statului de azi. Dar, în al doilea rînd, dacă ascultăm motivaţiile date de judecători, acestea se bazează pe judecăţi morale, care, sui-generis au sorginte religioasă. Din acest domeniu, oricine cunoaşte “dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”; aceasta este o lege dată de însuşi Dumnezeu şi guvernează (încă) foarte puternic spaţiul culturii iudeo-creştine. Tot din acest spaţiu ne vine şi practica concretă a ţapului ispăşitor care lua toate păcatele comunităţii şi era trimis în pustiu. Ne este uşor să ne imaginăm că azi am stîrni cel mult zîmbete printre oamenii civilizaţi cu astfel de practici repetate ad-literam.

Azi n-am putea să verificăm cum se “transmit” păcatele asupra ţapului prin punerea mîinilor şi nici dacă ţapul se “simte” altfel cînd este dus în pustiu cu toată acea povară de păcate asupra lui; dar cred că am trage măcar cu ochiul să vedem din ce cauză moare: de inimă rea? De blestemul Domnului? De foame sau şacali? (pe mine, unul, nu m-ar surprinde să văd că e ridicat la cer...). În schimb am putea să facem o măsurătoare aproape palpabilă asupra efectului psihologic de uşurare şi de scădere a sentimentelor de vinovăţie într-o populaţie întreagă.  

Vremurile s-au schimbat, iar azi oamenii nu mai practică ritualuri cu fiinţe vii (cel puţin în spaţiile “civilizate”), iar Noul Testament, al iertării, pare că nu poate fi aplicat la scară atît de largă, din cauzele mai sus amintite. În schimb păcatele (putem să citim “impulsurile”) au rămas, iar regulile de pedeapsă nu s-au schimbat nici ele; în consecinţă, nici vinovăţia n-a încetat să se acumuleze.

Practica ţapului ispăşitor nu mai este îndeplinită ca acum 5000 de ani, dar continuă sub formă simbolică.

Această practică la nivel simbolic are de-a face cu ceea ce în psihologie numim proiecţie: explicat foarte pe scurt este vorba despre ceva neacceptat pe care îl am în mine (de obicei un impuls), nu-l recunosc (pentru că mi-ar dăuna imaginii), îl reprim pînă cînd ajunge inconştient şi, de acolo, îl atribui altcuiva, adică “îl proiectez” asupra altuia, “văzînd” cum el este întruparea răului (din mine).

Această perspectivă asupra lucrurilor a apărut o dată cu psihologia personalităţii şi, în special, cu detalierea psihologiei Eului şi a relaţiei acestuia cu Inconştientul (Freud, Jung). Carl Gustav Jung a dezvoltat conceptul de Umbră: tot ce nu pot accepta despre mine însumi, voi reprima şi acel conţinut psihologic va intră în umbră (adică îl voi avea în continuare, însă nu voi şti că îl am, voi fi inconştient de existenţa lui; acest conţinut psihic va ajunge în inconştient). Mai mult, cu cît un conţinut reprimat va fi mai comun mai multor oameni, acel conţinut se va “aduna” într-o zonă a unui aşa-numit Inconştient Colectiv, în zona de Umbră colectivă.

Şi acum putem face puţină psihologie a religiei. Ne putem imagina că într-o populaţie cu comportamente religioase foarte răspîndite şi foarte puternic declarate, o majoritate de oameni se străduieşte să se comporte “exemplar” (pentru puterea exemplului, nu vom include discuţiile despre nuanţe). Străduindu-se să se comporte exemplar, oamenii vor reprima majoritatea comportamentelor necorespunzătoare, iar frustrarea constantă a impulsurilor corespondente le va duce pe acestea în zona de Umbră colectivă care va deveni tensionată (cu presiune de a se descărca în conştiinţă). De exemplu, Umbra colectivă a poporului român este încărcată de agresivitate deoarece mitul Mioriţei arată cum ne-am obişnuit să nu ripostăm la agresivitate ci să ne “integrăm cosmic” atunci cînd trăim o ameninţare fundamentală. Or, în dezvoltarea normală, agresivitatea apare în mod legitim ca reacţie de apărare a corpului, iar prin renunţarea la apărare, această agresivitate nu apucă să fie descărcată în realitate; neapucînd să fie descărcată, se acumulează. Mai rău este că, la nivel colectiv, din obişnuinţă, reacţia de apărare nici nu este promovată în educarea integrităţii personale deoarece este mai aproape de idealul creştin să întoarcem şi celălalt obraz. În acest context, psihologia creştină a iertării se poate institui ca mecanism de evitare a realităţii şi de justificare a abuzului şi neputinţei în faţa agresorului. Diferenţa o face acest termen: dezvoltarea “normală”. Dar pe parcursul istoriei unui popor atît de iertător mai apare cîte un Vlad Ţepeş care scoate totul din scară cu un sadism de neimaginat şi contrastează atît de puternic cu idealul creştin asumat conştient încît este pe bună dreptate demonizat de i se duce buhul ca fiind o întrupare a lui Dracul Însuşi. El devine exponent pentru umbra colectivă.

Acum să ne întoarcem la criminalul nostru comun, de serie. Dincolo de istoria personală a acelui om (cum a crescut, cum a fost expus violenţei, abuzurilor etc), aceste personaje se constituie, în primul rînd, ca ameninţări pentru existenţa “obişnuită” a majorităţii oamenilor. Oameni obişnuiţi care, pe bună dreptate, nu fac legătura între comportamentele criminalilor în serie şi reprimările noastre mici, dar răspîndite la scară colectivă. Deşi este greu de verificat ştiinţific, eu pot face un pariu: că parabola cu aruncatul pietrei este azi mai valabilă ca oricînd; cei care îi înfierează cel mai tare pe marii delincvenţi sînt ei înşişi cei mai tensionaţi din cauza frustrărilor cauzate de reprimări.

Pentru a închide ecuaţia, avem aşa: pe de o parte, un sistem de educaţie care, în educaţia emoţională păstrează la scară largă credinţa în superstiţii şi promovează comportamentele “conforme”, iar de cealaltă parte nişte personaje “paratrăsnet” care întruchipează Răul Absolut. Între acestea două eu văd o legătură şi tocmai am încercat să o explic. Se naşte o întrebare, mai actuală decît oricînd: Cine face pasul către schimbare?

Cum anume învinem răul?  

Oare cu cat ne agatam mai mult de aceasta credinta in raul pur, nu cumva ne transformam si noi in niste monstri? Credinta ca acesti oameni capabili de asemenea atrocitati nu pot fi reabilitati si explicandu-ne comportamentul lor prin supranatural, nu ne face sa cerem, pur si simplu, eradicare lor? Eradicarea raului absolut prin orice mijloace?

În virtutea celor expuse, legate de puterea proiecţiei, da, cu cît proiectăm mai aprig Răul Absolut în afară, cu atît imaginea lui va ajunge mai tensionată în inconştientul nostru şi ne va “bîntui” mai des. Iar omul care face asta tinde să acţioneze după un model puternic scindat: va urmări să îndeplinească Binele Absolut şi să respingă Răul Absolut. Acest Rău va avea ulterior acces la realitate sau la manifestare prin două forme: individual, prin omul care se străduieşte, dar nu ştie cum face şi uneori îi mai “scapă piciorul” în păcat şi face cîte un rău mai mare; şi colectiv, prin marile personaje malefice care sînt judecate de restul poporului înspăimîntat de cum arată Umbra care îl influenţează pe fiecare; dar fiecare poate gîndi legitim “bine că nu mi s-a întîmplat mie”.

În cele din urmă, eradicarea răului absolut are nevoie să se facă colectiv, în fiecare om în parte. Ce este acel Rău Absolut? Din punct de vedere  “uman/psihologic” el începe să se nască în zona de umbră a fiecăruia dintre noi. Eradicarea aceasta nu poate începe fără aducerea la lumină a Umbrei, iar acest lucru are nevoie să se desfăşoare tot la nivel colectiv, prin educaţie. Printr-o educaţie emoţională bazată pe realitatea timpului nostru. Dar, apoi, chiar ne dorim să eradicăm Răul Absolut? Nu este oare o pretenţie cam mare?

Dumneavoastră credeţi în supranatural? Aţi întîlnit situaţii care nu au putut fi explicate decît prin această credinţă?

Eu cred în supranatural în măsura în care cred că există lucruri pe care nu le cunosc şi nu mi le pot explica. Şi radioul era supranatural pentru papuaşi cînd l-au văzut prima dată. Cred că avansul Ştiinţei nu face decît să împingă mai departe limita Necunoscutului, mereu mai departe; or, noi, oamenii avem unele tendinţe înnăscute de a ne raporta la acest Necunoscut. Tendinţe pe care mi se pare cinstit să mi le asum şi eu.