Depresia ca şansă: „Am devenit un om mai bun cu mine însămi şi am învăţat să mă respect!”

Depresia nu e declanşată exclusiv de o problemă care ţi se întâmplă ţie direct. Nu trebuie să ai un accident, să afli de o boală sau să-ţi moară cineva apropiat. Poţi ajunge la stări depresive şi din cauza modului în care autorităţile statului gestionează un pericol care te-ar putea afecta. Pe acest traseu a ajuns Maria*, o tânără de 30 de ani, la depresie. În povestea ei se poate regăsi oricine trăieşte în România.

„De obicei, zvonurile şi, implicit, panica se propagă uşor atunci când există un deficit de informaţii oficiale, iar asta poate să însemne două lucruri: pe de o parte, absenţa sau raritatea informaţiilor, iar pe de altă parte, poate să însemne şi lipsa de credibilitate a instituţiilor publice.

În România, ambele sunt valabile. Există la noi o neîncredere în capacitatea autorităţilor de a rezolva situaţii dificile şi cel mai pregnant exemplu este cazul Colectiv!”, ne-a declarat sociologul Mirea Kivu.

Printr-o astfel de situaţie a trecut Maria, o tânără de 30 de ani.

Dar să încep cu finalul. De speranţă avem nevoie: pentru Maria, depresia a fost o şansă de evoluţie personală. „Când am trecut peste momentul în care vedeam depresia şi anxietatea ca pe cele mai nasoale lucruri şi am acceptat ajutorul tratamentului şi al terapiei, mi-am dat seama că au fost o binecuvântare. Am devenit un om mai bun cu mine însămi şi am învăţat să mă respect”, spune ea. Însă, până a ajuns la această concluzie optimistă, a trecut printr-un carusel de emoţii, senzaţii şi întâmplări nu tocmai vesele.

Când simţi că pericolul pândeşte peste tot

Concret, pentru Maria, ajunsă azi la 30 de ani, totul a început odată cu incendiul de la Colectiv. A avut primul atac de panică la metrou, fiindcă ajunsese să vadă la orice pas un pericol, din cauza corupţiei din ţară, care o convinsese că nimeni nu-şi face treaba corespunzător şi cu grijă faţă de cei vulnerabili.

Când mergea în locurile publice, unde erau mai mulţi oameni, căuta ieşirea de urgenţă. „Ajunsesem să nu mă mai urc în metrou, fiindcă mi se părea că o să mor dacă se va bloca în subteran. Credeam că nu avea cine să mă scoată de acolo, fiindcă autorităţile erau incapabile. Îmi creasem o zonă de confort şi nu realizam că era ceva în neregulă la mine, mi se părea că restul oamenilor nu sunt conştienţi de pericolul care pândea la fiecare pas”, îmi povesteşte Maria despre primul semn că ceva nu era bine.

La un an după primul atac de panică nu se mai simţea bine la locul de muncă şi primise o nouă ofertă de la o firmă de proiectare, lucru pe care îl vedea ca fiind benefic, fiindcă avea nevoie de o schimbare.

„În acelaşi timp mă simţeam datoare faţă de cei la care eram angajată să rămân şi astfel începusem să-mi fac tot felul de probleme de conştiinţă, deşi simţeam că avea să-mi fie mai bine în altă parte”, îmi spune Maria.

În acea perioadă a început să aibă diverse simptome fizice, i se tăiau picioarele şi simţea că i se deplasează mâna spre partea dreaptă, lucru care a dus-o cu gândul că ar avea o tumoare pe creier. Frica ei era întărită de faptul că avea din ce în ce mai des ameţeli, furnicături şi amorţeli la nivelul mâinii. A fost la urgenţă, iar medicii i-au spus că ar putea fi din cauza unor probleme la cervicală.

Starea ei s-a agravat până a ajuns să nu se mai poată ţine pe picioare, lucru care a determinat-o să se interneze la neurologie unde i s-au făcut mai multe investigaţii, inclusiv o tomografie. Toate analizele i-au ieşit în limitele normale, iar medicul i-a spus că toate simptomele cu care se confruntă sunt date de anxietate, pentru care i-a recomandat să ia Xanax timp de 10 zile.

I-a spus de asemenea că ar trebui să renunţe la perfecţionism şi nevoia de a satisface pe toată lumea. „Refuzam totuşi să cred că toate acele simptome aveau legătură cu psihicul şi acţiunile mele, deşi în spital, simţindu-mă în siguranţă cu doctorii lângă mine, începusem să-mi dau seama starea mea se agravase pe fond psihic.” După externare a renunţat la Xanax, fiindcă a citit pe internet mai multe poveşti despre dependenţa de acesta şi efectele secundare. Avea impresia că o să facă infarct sau atac cerebral.

Disperarea de a afla că nu ai nimic

La scurt timp după a devenit ipohondră şi se panica mai des. Orice ştire pe care o citea despre cineva care păţise o tragedie, o lua asupra ei şi avea impresia că i se va întâmpla şi ei. „În 2018 am avut o vacanţă de Crăciun oribilă, am stat mult în pat şi parcă aşteptam să mor”, spune Maria despre evoluţia stării sale spre rău. Deşi reuşise să schimbe jobul cu unul mai bun, unde avea colegi înţelegători care o susţineau, stările au continuat şi a început să aibă palpitaţii dese.

La cardiolog i s-a spus că nu avea nimic, dar pentru liniştea ei i-au montat un holter pentru 24 de ore ca să-i monitorizeze bătăile inimii. „În seara în care am avut holterul m-am uitat la un film şi am stat într-o poziţie în care mi-a amorţit piciorul, iar asta m-a panicat instant cu gândul că aveam ceva grav”, spune Maria. Holterul înregistrase o creştere a pulsului în acel moment de 140 de bătăi pe minut. Doctorul cardiolog i-a explicat că asta se datora atacurilor de panică, dar nu i-a oferit o soluţie. Deşi aflase că era sănătoasă fizic, se simţea disperată că nu găsea o scăpare din starea cu care se confrunta.

Drumul spre linişte

O primă soluţie a venit de la mătuşa Mariei, care era medic în oraşul său natal, Victoria. Vorbise cu un neuropsihiatru din spital care i-a recomandat să se interneze ca să înceapă un tratament cu antidepresive. „Mă simţeam deja mai ok fiindcă urma să vin acasă pentru tratament, departe de agitaţia din Bucureşti şi supravegheată de cineva care ştia ce făcea”, spune Maria despre cât de mult a contat încrederea în familie. În trenul spre casă a conştientizat gravitatea situaţiei în care se afla. De obicei, o bucura să se uite pe geam la natură şi la soare, numai că data asta nu mai simţea nimic şi nu înţelegea cum de a ajuns aşa. „Ajunsesem să mă întreb dacă nu ar fi mai bine să mor, decât să trăiesc aşa. În plus mă gândeam cu groază că voi înnebuni şi voi ajunge o legumă.”

Psihiatrul din spital i-a explicat în detaliu cum funcţionau Cipralexul (antidepresiv) şi Xanaxul (tratamentul oferit) împreună şi cum urma să renunţe în scurt timp la cel din urmă, rămânând doar cu antidepresivul cât va fi nevoie. Fiindcă a înţeles mai multe despre tratament de la specialist, a decis să-i dea o şansă. A ajutat-o că a avut încredere în medic şi în familie, care i-au creat un mediu sigur unde s-a simţit susţinută.

Efectele tratamentului au apărut destul de rapid, iar Maria şi-a redobândit încrederea în propriile forţe. După ce a ieşit din spital, a apelat la o psihiatră  din Bucureşti cu care a continuat schema de tratament. Aceasta i-a spus că tratamentul pentru depresie funcţionează, dar că medicaţia trebuie însoţită de psihoterapie ca să rezolve problema care a dus la tulburare.

Aşa că i-a recomandat şi o psihotrapeută, care s-a dovedit a fi potrivită pentru ea, la care merge şi în prezent. „Este foarte important în terapie să te potriveşti cu terapeutul ca să poţi construi o relaţie bazată pe încredere şi să te simţi confortabil să vorbeşti despre orice”, spune ea.

„Cu cât eşti mai bine cu tine, cu atât îţi va fi şi cu cei din jur”

Anul 2019 a fost pentru Maria unul cu schimbări destul de mari în modul cum percepea viaţa, iar asta s-a datorat deciziei de a face tratamentul însoţit de psihoterapie. Cu ajutorul psihoterapeutei învaţă cum să-şi rezolve problemele care au dus la depresie şi cum să construiască o altfel de relaţie cu părinţii săi. Maria spune că în terapie a realizat că totul plecase de la o nevoie din copilărie de a satisface dorinţele tuturor, mai puţin pe ale ei, plus dorinţa de a da bine la public, cu care încă se mai luptă şi azi. „Încerc să scap de ea, fiindcă îmi dau seama că nimeni nu ştie cu adevărat cine eşti, ce e bine pentru tine şi ce nevoi ai. Dacă nu te pui pe tine pe primul loc, ajungi să simţi ură faţă de cei din jur, nefiind mulţumit de viaţa ta. Cu cât eşti mai bine tu cu tine, cu atât şi relaţiile cu ceilalţi se îmbunătăţesc”.

Continuarea articolului, aici