Demnitate în demenţă? Povestea sătucului în care pacienţii îşi trăiesc viaţa cum vor ei, fără restricţii

Demnitate în demenţă? Povestea sătucului în care pacienţii îşi trăiesc viaţa cum vor ei, fără restricţii

Locuitorii Hogewey suferă de demenţă. Ei pot circula liber pe unde vor, se încălzesc la soare sau îşi fac cumpărăturile la supermarket. Nu-i nicio problemă dacă şi-au uitat portofelul acasă FOTO Der Spiegel

O mică aşezare din Olanda este, în întregime, locuită de oameni în vârstă care suferă de demenţă. Acest orăşel poate oferi răspunsuri despre cum se poate descurca societatea cu cei bătrâni care suferă de degenerări cerebrale. În orăşelul respectiv nu există ieri şi nu există mâine, dar rezidenţii au mult mai multă libertate decât li s-ar permite într-un azil.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Anotimpuri, obiceiuri, rutine zilnice, poveşti de viaţă – toate se împletesc fără logică în sătucul Hogewey, localizat în comunitatea olandeză Weesp. Acesta este locul potrivit pentru oamenii care suferă de demenţă, care nu mai pot judeca coerent sau care nu mai au sentimentul de siguranţă, dar care tânjesc după libertate. 
 
Cuvântul definitoriu al acestui sătuc este serenitate. Rezidenţii se aventurează afară fără haină în gerul iernii sau cu două hanorace pe ei în toiul verii. Ei simt ploaia pe piele, lăsându-şi umbrelele acasă, beau cafea înainte de culcare şi mănâncă ciocolată la micul dejun, traversează strada cu furie sau cântă pentru sine când merg pe coridoare, povesteşte „Der Speigel“.
 
Hogewey creează legături puternice între locuitori în ciuda demenţei, a subiectivismului şi a prejudecăţilor lumii exterioare. Aceste legături sunt cu atât mai importante cu cât creierul nu mai funcţionează normal. Localitatea, aflată chiar la periferia Amsterdamului, oferă răspunsuri în cazul acelora pentru care pare că nu se mai poate face nimic, despre cum societatea se poate descurca cu această boală. În loc să-şi izoleze semenii bolnavi în aziluri, Olanda îi ţine uscaţi, hrăniţi şi curaţi în timp ce reuşesc să aibă grijă de dorinţele şi nevoile fiecărui pacient. 
 
 
Libertate într-un mediu controlat
 
Aşezarea, care s-a deschis în decembrie 2009 şi a fost construită cu un total de 1,5 milioane de euro, constând în mare parte din donaţii, este singura instituţie de acest fel din Europa. Fundaţia Olandeză a Bolii Alzheimer a numit acest sătuc drept „un exemplu“, astfel atrăgând atenţia societăţilor de peste tot din Europa şi chiar din jurul lumii. Mai multe instituţii din Germania, de exemplu, au trimis personal de îngrijire a pacienţilor cu demenţă la specializare în Hogewey. Există planuri pentru asemenea aşezăminte şi în Elveţia.
 
Cei peste 150 de rezidenţi din Hogewey locuiesc în grupuri de câte cinci în căsuţe, într-o comunitate restrânsă separată de lumea exterioară. Există şapte tipuri de găzduire care corespund stilului de viaţă olandez şi care, înainte de a fi implementate, au fost studiate cu meticulozitate de instituţii specializate. Stilurile de viaţă corespund traiului urban, celui rustic, creştin, de lux, indonezian, cultural şi familial. Hogewey este un oraş tipic olandez la scară mică.
 
Pacienţii au un supermarket în sat în care nu-i nicio problemă dacă îţi uiţi portofelul acasă sau iei prea multe produse de care nu ai nevoie. Îngrijitorii le vor aduce înapoi FOTO Der Spiegel
 
Rezidenţilor li se permite să urle nestingheriţi pe străzi, să se scalde în lumina soarelui, să se plimbe prin ploaie sau să intre în casa altuia. Cei care se pierd sunt aduşi acasă de îngrijitori. Există un supermarket unde cei care şi-au uitat portofelele acasă nu sunt opriţi ca infractori la ieşire, iar pacienţii care îşi umplu coşurile cu 14 borcane de piure de mere au permisiunea să le aducă acasă. Un îngrijitor le va înapoia mai târziu.
 
Traiul printre străini
 
Mediul înconjurător, casele, magazinele sunt pline de referinţe la trecut, de la tapete cu modele depăşite, până la corpuri de iluminat opulente. În Hogewey, timpul stă pe loc, la fel ca pentru locuitorii lui.
 
„Der Spiegel“ ne prezintă povestea lui Jo Verhoeff, de 85 de ani, pentru care doar prezentul contează. Ea sălăşuieşte în „acum“, dar până şi acest „acum“ este deseori uitat. Este ca şi cum s-ar reseta, exact ca un computer. „Sunt Brenda“, spune de zeci de ori pe zi îngrijitoarea lui Jo, amintindu-i, pe cât posibil, că este o figură prietenoasă. 
 
Verhoeff este înconjurată de străini, deşi locuieşte cu ei de mulţi ani. Ei împart bucătăria, canapeaua, televizorul şi masa la care iau cina, însă nu sunt legaţi de niciunul din aceste obiecte. Totul este mereu nou: drumul până la toaletă este o ghicitoare, la fel ca şi nevoia care îi poartă acolo. Pentru cei care nu mai ştiu nimic, totul reprezintă o ameninţare. 
 
Locuinţa pe care Jo o denumeşte „acasă“ este de tip urban, plină de rezidenţi din Amsterdam sau din apropierea oraşului. Ei au muncit în oraş ca bancheri, afacerişti sau şoferi de tir. Preferă muzica folk, nu cea a lui Bach. Îşi împăturesc rufele spălate pe masa din sufragerie, îşi curăţă cartofii pentru cină şi mănâncă simplu, ceea ce se găteşte în casă.
 
Jo Verhoeff este o femeie veselă care zâmbeşte des şi se bucură de exerciţii fizice. Mai este şi un pic vanitoasă, purtând perlele din tinereţe şi coafându-şi părul până când se declară mulţumită. Mâinile îi trădează postura demnă, mişcându-se doar puţin atunci când le ţine cuminte în poală. Este o femeie educată, cu diplomă de facultate, cu destul de multe cunoştinţe de limbi străine, cum ar fi engleza, germana, franceza şi altele. În tinereţe, a fost ambiţioasă, a lucrat într-o bancă, viaţa ei fiind definită de bani, ordine şi logică.
 
Jo este, acum, şi o „uitucă“. De când i s-a instalat demenţa, haosul este cel care îi dictează viaţa. Trecutul ei este o ceaţă, cu doar ocazionale momente de claritate care, însă, se raportează tot la prezent, şi nu neapărat la realitate. Însă, şi-a păstrat ritmul vieţii, care este punctat de postura demnă, de politeţea faţă de străini, de şiragul de perle de la gât care trebuie aranjat exact într-un anume fel. Demnitatea cu care şi-a trăit întreaga viaţă este prezentă şi acum, în micul sătuc Hogewey.
 

Citeşte şi:
 
 
Aproape 500.000 de români sunt diagnosticaţi cu boala Alzheimer, afecţiune cunoscută şi ca boala uitării. În cazul acestei patologii, incidenţa şi prevalenţa cresc puternic odată cu vârsta.
 
 
Demenţa Alzheimer este diagnosticată atât de târziu în România, încât bolnavii depistaţi supravieţuiesc numai 3 ani şi jumătate, în comparaţie cu evoluţia obişnuită a bolii, de 8-12 ani, cât este, cu tratament administrat la timp, în alte state europene.
 
 
Demenţa Alzheimer. O boală cumplită. Asta pentru cei din jur, mai puţin pentru cei bolnavi. Şi pe mine m-a lovit această boală printr-o persoană iubită - tanti Cecilia. Tanti Cici mi-a fost ca a doua mamă. Am iubit-o şi încă o mai iubesc ca un copil. Tanti Cici a fost o femeie foarte deşteaptă. Şi aprigă. O femeie puternică. Punctul ei forte a fost creierul.
 
 
La nivel mondial, numărul cazurilor de demenţă se va tripla până în 2050, conform unei noi analize. Organizaţia Internaţională a Bolii Alzheimer anunţă că, la ora actuală, există 44 de milioane de oameni care suferă de demenţă, dar acest număr va atinge 135 de milioane până în 2050.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările