Săptămâna trecută, în tableta pe care o public joia în pagina „Opinii“ a ziarului „Adevărul“, mi-am exprimat oful cu privire la otrăvurile lente pe care ni le administrează industriile alimentare, pentru a-şi „maximiza“ profiturile. De fapt, textul era expresia exasperării mele, de tată al unui copil sub un an, pentru că trebuie să mă dedau la tot felul de acrobaţii pentru a face rost de pasăre crescută de ţăran în bătătură sau de legume cultivate simplu, fără pesticide.

Deşi nu am scris despre Băsescu sau despre Ponta, lucru care ar fi activat postacii de partid, m-am trezit cu un val de reacţii indignate. Oamenii păreau că se simţiseră atacaţi personal, deşi eu nu scrisesem decât despre pui, peşte sau legume. Şi, dintr-o dată, am conştientizat existenţa unei categorii de concetăţeni care se transformă ca la un semn în avocaţi ai sistemului. Îi credeai oameni liniştiţi şi dintr-o dată - bang! - ceva îi activează şi butează pe starea de activist agresiv, care vrea să-ţi bage pe gât cu tot dinadinsul faptul că societatea îţi oferă cele mai bune condiţii şi că tu eşti un idiot că-ţi faci probleme. În ziua apariţiei textului meu, am primit inclusiv telefoane (chiar şi de la persoane cu care nu vorbisem niciodată şi care nu ştiu de unde aveau numărul meu), pentru a fi prelucrat şi convins.

Unii îmi spuneau că speranţa de viaţă a tot crescut, că s-a dublat faţă de Evul Mediu, deci noi cei de-acum suntem nişte privilegiaţi. Mulţumesc, dar n-aş vrea să găsesc avantajele vremurilor de acum, comparându-le cu cele în care lumea era devastată de războaie sau de ciumă, nici cu cele în care mortalitatea infantilă era foarte mare, nici cu cele în care încă nu era descoperită penicilina.

Alţii susţineau că, fără industria alimentară dopată chimic, omenirea, tot mai numeroasă, ar muri de foame. Ok, ce ne facem însă cu cantitatea imensă de mâncare aruncată zilnic?

Alţii îmi ziceau că bat câmpii, că puiul de crescătorie nu are nicio problemă, din moment ce în UE a fost interzisă administrarea hormonilor de creştere şi a antibioticelor. Zău? Eu ştiu că sunt interzise şi fecalele în mâncare, dar asta nu înseamnă că nu au fost descoperite acum ceva vreme în nu ştiu ce chiftele. În plus, noi suntem în România, unde multe lucruri sunt cu putinţă...

Alţii îmi ziceau că nu e demonstrat ştiinţific că ar exista vreo legătură între nu ştiu ce substanţă băgată în alimente şi apariţia cancerului. Şi trebuie să fac eu experienţe pe copilul meu să văd dacă se confirmă sau nu? Când eşti părinte, vrei să-ţi ţii copilul departe de cât mai multe lucruri care ridică suspiciuni. Ziceţi că e o legendă urbană că sunt răpiţi copii de pe stradă? Aşa o fi, dar eu prefer să am grijă să nu i se întâmple un asemenea lucru copilului meu.

Au fost şi câteva voci care mi-au reproşat că nu vin cu dovezi ştiinţifice. Articolul meu era unul de opinie, nu o anchetă propriu-zisă, cu atât mai puţin un text academic, deci nu era obligatoriu să vin cu buletine de analiză sau cu grafice doveditoare. Cu toate acestea, eu am avut destule dovezi. Întâmplător, tatăl meu a lucrat la un institut de cercetare şi, printre altele, a analizat cu mijloace performante sau a colaborat cu alte institute care au analizat legumele sau fructele de pe tarabe. A găsit cantităţi mari de nitraţi, dar şi extrem de toxicii nitriţi. Da, nitriţi - deşi unii vor să ne convingă că nu au ce căuta în plante. Ba, mai mult, a găsit şi substanţa activă din DDT - deşi DDT-ul a fost interzis de zeci de ani. O fi fost el interzis, dar a rămas în sol, de unde alimentează într-o voioşie plantele.

În fine, au existat şi inşi care m-au acuzat de-a dreptul de interese oculte. De exemplu, Lucian Mîndruţă, care a scris (pe pagina lui de Facebook) că m-am înhămat „la căruţa anti-occidentală, aia cu «vor să ne facă sclavi şi să fim o colonie!». A dracu’ colonie, hrănită cu somon! Păi nu mai bine ne fac ruşii colonie, că ei ne iau, nu ne dau?“ Eu, nescriind un cuvânt despre Occident, colonii sau ruşi, m-am gândit la vorba românească „chelul îşi pune mâna-n cap“. E valabilă şi pentru Mîndruţă, şi pentru alţii ca el. Orice-ai zice, cred că te referi la chelia lor. Ceea ce poate fi chiar amuzant.