Coronafobia, când teama de COVID schimbă radical viaţa. Ce avem de făcut

Fie că ne-am confruntat direct sau nu cu coronavirusul, prezenţa acestuia poate reprezenta o adevărată traumă pentru unii dintre noi. Impactul emoţional devine semnificativ atunci când trăim cu teama că ne este afectata bunăstarea fizică şi psihologică.

Coronafobia poate însemna o catastrofizare a oricăror simptome şi o alterare semnificativă a relaţionării cu ceilalţi. Este dificil de gestionat atât de cel care trăieşte cu această teamă, cât şi de cei din jurul lui.

Stres şi traumă cauzate de COVID

Dacă SARS-Cov-2 ne-a afectat direct este normal să ne simţim anxioşi, speriaţi şi nesiguri cu privire la viitor. Acest lucru se întâmplă mai ales dacă boala a apărut pe fondul altor probleme de sănătate sau emoţionale, dacă am avut o formă mai severă de boală sau dacă suntem într-o categorie de vârstă considerată mai vulnerabilă.

Confruntarea cu sentimentul de neputinţă pe fondul unei anxietăţi preexistente, legate eventual de teama de COVID, ne lasă mai fragili emoţional, mai temători, putându-ne declanşa ceea ce cercetătorii numesc acum coronafobia.

Frica este o reacţie importantă şi normală, care ne ajută să ne activăm corpul şi mintea pentru a lua decizii care să ne protejeze propria viaţă şi viaţa celor dragi.

Anxietatea, în doze moderate, deşi este inconfortabilă, ne ajută să facem faţă situaţiei, dacă o gestionăm sănătos. Uneori, în urma acestor evenimente cu impact puternic, sistemul nostru nervos poate deveni copleşit de stres.

Atunci vorbim de stres post-traumatic care declanşează, pe lângă simptomele fizice specifice, o serie de simptome cognitive şi emoţionale care pot varia de la uşoare la severe:

• Frică şi îngrijorare că ne vom îmbolnăvi, că vom pierde controlul sau vom muri.
• Tristeţe sau durere, dacă oamenii dragi nouă au murit sau consecinţele bolii le-a afectat viaţa.
• Neajutorare şi vulnerabilitate.
• Furie, anxietate şi/sau depresie.
• Vină pentru că am supravieţuit când alţii au murit.
• Ruşine pentru gândurile şi emoţiile pe care nu le putem controla.

Reacţii diferite sub stres

În general, reacţia oamenilor la experienţele traumatice este diferită. Majoritatea se recuperează bine cu ajutorul familiei şi prietenilor şi nu au probleme pe termen lung. Alţii se confruntă cu probleme imediat după evenimentul traumatic sau mult mai târziu.

Sănătatea mentală şi fizică a unei persoane, suportul disponibil în momentul evenimentului, experienţa sa din trecut şi abilităţile de a face faţă situaţiei pot influenţa modul în care aceasta reacţionează la un eveniment traumatic. Coronafobia depinde de aceşti factori, putând apărea indiferent dacă am avut boala sau nu.

„Mama era panicată de când a auzit de pandemie, iar după ce s-a şi infectat şi a bolit... teama ei a atins cote dificil de gestionat. De către mine... Nu vrea să iasă din casă la două luni după vindecare, se teme să interacţioneze cu oameni, să meargă la spital să îşi facă analizele de rutină, să revină la viaţa şi obiceiurile dinainte.

Încă ia un pumn de vitamine şi tot felul de pastile naturiste. Fiecare junghi şi-l diagnostichează cu ceva grav. Ştiu că a fost foarte speriată cât a fost bolnavă. Şi eu am fost. A fost singură în casă, îi duceam ce are nevoie, dar nu a fost simplu deloc. Dar deşi a fost un caz fericit, fără complicaţii, care s-a recuperat... a rămas captivă bolii. Şi nu ştiu ce să îi mai fac,” povesteşte Diana, o tânăra din Bucureşti afectată direct de ceea ce se cheamă coronafobie.

Alteori putem intra într-o luptă aparentă cu ceea ce ni se întâmplă, o negare a realităţii şi neacceptare a condiţiei. Este tot un mod de a face faţă unor astfel de momente, dar ne poate epuiza de energie, ducând la perpetuarea gândurilor negative şi pierderea speranţei.

„Eu cumva mă pregăteam pentru boală. Mă aşteptam să iau virusul, mai ales că trăiesc într-o zonă cu o prevalenţă destul de mare a persoanelor infectate. Şi... s-a întâmplat. Nu a fost necesar să mă spitalizez, dar îmi era atât de rău încât mersul până la baie era o adevărată provocare.

Sunt obişnuită să mă îmbolnăvesc rar şi să nu zac la pat. M-am simţit zdruncinată. Ştiam că sunt sănătoasă, că am un sistem imunitar bun, că sunt suficient de tânără, şi totuşi, nu m-am simţit niciodată atât de vulnerabilă. Sau de furioasă. Ştiam că nu am încotro, trebuie să rabd să mă vindec, dar aşteptam să treacă odată ca să mă pot întoarce la treburile mele. 

Continuarea articolului, aici