„Îmi e teamă că nu voi fi suficient de bun”. Sindromul impos​torului este frecvent, dar poate fi depăşit

„Îmi e teamă că nu voi fi suficient de bun”. Sindromul impos​torului este frecvent, dar poate fi depăşit

Sindromul impostorului este retrăit de majoritatea dintre noi de-a lungul vieţii într-o mai mare sau mai mică măsură. El este cel care ne face să ne îndoim de propriile capacităţi şi abilităţi, ne împiedică să ne bucurăm de succesele avute, ba chiar să ne temem că vom fi descoperiţi drept mai puţin competenţi decât părem. Cum se manifestă şi ce avem de făcut cu tema că nu suntem suficient de buni?

Ştiri pe aceeaşi temă

Ce este sindromul impostorului

Pauline Clance and Suzanne Imes, doctori în psihologie, au fost primele care au stabilit termenul de „sindromul impostorului” în 1978. Studiul lor a inclus studente eminente care se îndoiau de capacităţile şi abilităţile lor de a-şi menţine succesul.

Participantele au recunoscut preocupări legate de performanţa lor, precum şi tema de a fi demascate pentru incompetenţă în special în următoarele arii: examenele, vorbitul în public, oferirea unei opinii pe un anumit subiect. Studiul observă cum, în ciuda numeroaselor dovezi ale competenţei acestor femei, starea retrăită interior era teama profundă că sunt impostoare, lucru care declanşa o mulţime de nesiguranţe.

Cum se manifestă sindromul impostorului

Sindromul impostorului înseamnă să ne gândim deseori că nu ştim dacă, atunci când am reuşit în ceva ce ne-am propus, când am avut succes şi am primit aprecierea altora, la mijloc a fost norocul, o conjunctură favorabilă, o greşeală (din partea celorlalţi) sau chiar favoritismul.

Avem dificultăţi în aprecierea propriei valori, a muncii depuse, a rezultatelor obţinute în urma eforturilor proprii. În loc să ne bucurăm de reuşită, atenţia celorlalţi ne face să ne simţim vulnerabili, să ne concentrăm pe lipsurile noastre, nu pe calităţi, să ne subevaluăm, să previzionăm negativ viitorul „totul se va schimba când vor realiza că nu sunt atât de bun”.

Practic, odată cu succesul, creşte şi teama de eşec. Cu siguranţă ştim cazuri (sau poate chiar noi am fost în această situaţie) în care, după un succes, persoana respectivă pare să se fâstâcească, să facă gafe, să evite anumite acţiuni, chiar să se retragă din interacţiuni.

„Am terminat masterul cu nota 10, dar nu este aşa o mare scofală, spune Ioana, 31 de ani. Nu cred că sunt eu atât de harnică sau inteligentă, mai degrabă sunt convinsă că au fost profesorii indulgenţi cu mine. Participam cu interes la cursuri, îmi plăcea să fiu activă şi mă pasiona domeniul. Poate acest lucru i-a determinat să mă reţină şi să aibă impresia că sunt mai bună decât sunt. Dezamăgirea mea este că nu am făcut în viaţă câte aş fi vrut, lucruri de valoare.”

Precizez aici, cu acordul Ioanei, că lucrează momentat într-o poziţie de top într-o companie importantă, totul datorându-se calităţilor şi muncii sale. Aşa arată sindromul impostorului. Minimizează reuşita, abilităţile, eforturile, aportul persoanei într-o situaţie anume.

Perfecţionismul şi sindromul impostorului

Perfecţionismul este orientarea către standarde foarte înalte, lupta asiduă de a atinge mereu un nou obiectiv, mai înalt decât cel anterior, mai valorizat de persoana în cauză. Valorizarea obiectivului însă scade odată cu atingerea lui. Mesajul către sine al unei astfel de persoane este „Părea ceva important, relevant, dar dacă am reuşit să ating acest obiectiv, înseamnă că nu era aşa greu de atins.”.

Astfel de persoane nu se bucură de reuşită, mereu caută noi provocări, nu îşi oferă recompense sau timp de relaxare. Fiecare nou obiectiv este investit cu o stimă de sine mai bună, care pare să nu mai vină... Sindromul impostorului este legat de standardele înalte, de comparaţiile inechitabile pe care le facem între noi şi ceilalţi, deşi, cu ei suntem mult mai indulgenţi decât cu noi – „Tu ai făcut o clătită excepţională, pe când tortul meu cu 5 etaje este o prostie.”

Sindomul impostorului nu se bazează pe dovezi

Celebrul medic canadian, Gabor Maté, cunoscut pentru munca sa cu traumele copilăriei şi adicţiile, pentru aportul considerabil în domeniul medical şi al psihologiei, autorul unor cărţi de succes în lumea întreaga, afirma recent, înainte de publicarea celui mai nou titlu „Trăiam teama profundă că lipsa mea fundamentală de valoare va fi, de data aceasta, descoperită.”

Recunoaşte, într-unul dintre interviurile sale, „Am reluat timp de câteva luni terapia mea individuală pentru a depăşi această frică, în timp ce continuam să încerc să fiu un vindecător pentru altii, să ţin cursuri despre sănătatea emoţională.”

Capcana acestui sindrom este că găsim o „scuză” sau o explicaţie pentru orice reuşită. Celebrul actor Tom Hanks recunoaşte la rândul său că frecvent se gândeşte „Cum am ajuns oare aici? Când vor descoperi că sunt un impostor şi îmi vor lua totul?”

Acceptarea imperfecţiunii şi vocea compasiunii

Deseori facem apel la criticul nostru interior, acesta fiind cel care alimentează toate gândurile negative despre propria valoare. Uneori, sindromul impostorului poate fi diminuat prin acceptarea propriei imperfecţiuni, înţelegerea unor standarde prea înalte pe care ni le setăm. Putem avea momente (trecătoare) de genialitate, dar nu suntem definiţi de ele, nici obligaţi să continuăm la acelaşi nivel.

Continuarea articolului, aici

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările