Tiberiu Bratu: „Operaţia estetică e ca un tratament psihologic“

Tiberiu Bratu, chirurg plastician în Timişoara, spune că mulţi pacienţi apelează la el pentru a scăpa de complexe, şi nu pentru că ar avea cu adevărat nevoie. Tratamentul reparatoriu în chirurgia estetică este foarte scump: 50.000 de euro s-au cheltuit în trei luni de spitalizare pentru un miner rănit în subteran.

De ce aţi ales să vă specializaţi în chirurgie plastică şi reparatorie?

Când am început eu se făceau arsuri şi chirurgia mâinii, în principal. Nu existau atâtea procedee de chirurgie reconstructivă, de microchirurgie şi bineînţeles că nici estetica nu avea amploarea de astăzi. Nu erau nici atât de mulţi pacienţi. Cred că alegerea a fost întâmplătoare. Iniţial am vrut să fac chirurgie internă, dar mi s-a părut că ar fi mai dinamic să fac o ramură chirurgicală. Se făceau înscrieri la Primăria Capitalei, era coadă mare şi am rugat un prieten să îmi depună actele. El a venit foarte bucuros să-mi spună că a găsit o coadă mai mică, unde erau numai 20 de înscrişi, faţă de chirurgie generală, unde erau 100. Eu luptam pe trei locuri, ei, la chirurgie generală, pe 20.

Cum se făcea chirurgia plastică la începutul carierei dumneavoastră?

Când am venit la spitalul din Timişoara exista o secţie de chirurgie plastică, cu şase saloane, pe două etaje. Nu prea ştia nimeni ce înseamnă chirurgia plastică, inclusiv eu. De fapt, secţia aceasta s-a făcut iniţial pentru tratamentul arşilor. Aceasta era problema de bază. Partidul investea în asta, era şi o chestiune de imagine. Mereu aveau loc explozii la combinatele chimice din zonă. Încet, încet, am avut şansa să dezvolt specialitatea asta, am adus lângă mine tineri specialişti, iar acum suntem opt medici primari şi specialişti şi foarte mulţi rezidenţi, din toate colţurile lumii. De şase ani suntem mutaţi în Casa  Austria, având cea mai modernă locaţie din ţară pentru chirurgie plastică.

Cum a fost posibilă construirea unui astfel de spital?

Casa Austria a fost făcută de profesul Johannes Poigenfurst, care a venit imediat după Revoluţie, a operat câţiva oameni răniţi, i-a luat la Viena pe alţii şi, impresionat de condiţiile în care era vechea Ortopedie, a strâns bani şi a făcut un lucru extraordinar pentru oraşul acesta, pentru oameni în general, ca să putem să-i tratăm în condiţii mai omeneşti.

Cât de costisitoare este tratarea marilor arşi?

Sunt costuri foarte mari, chiar dacă ai spaţiu, sunt costuri cu medicaţia. Tratarea unui miner rănit în subteran a costat aproape 50.000 de euro, în trei luni, cât a durat spitalizarea. Am avut mulţi oameni ai străzii, pe care trebuie să-i tratezi, că sunt tot oameni. Am avut un om al străzii care a ars într-o gură de canal şi a cărui îngrijire a costat un miliard de lei vechi. Probabil şi acesta e un motiv pentru care nu sunt bani.

Cât de legat sunteţi de echipa pe care aţi format-o la Casa Austria?

Mă bucur că am creat şcoala asta aici. Sunt legat de colectiv, fiindcă practic eu i-am crescut pe toţi. După ce am venit la Timişoara, am fost singur vreo trei ani. Veneam de acasă aproape în fiecare noapte. Era mai multă industrie în acea vreme în Timişoara şi erau şi mai multe accidente de muncă. Acum, avem mai mult accidente casnice. Se şi vede că industrie nu mai este. Înainte erau atâtea întreprinderi aici, încât tot timpul era un accident de muncă.

Câţi dintre cei pe care i-aţi crescut aici au luat calea străinătăţii?

E foarte greu să găseşti un loc de muncă în chirurgie plastică în străinătate. Găseşti într-un Centru de arşi, dar locurile sunt destul de ocupate. Am o doctoriţă în Norvegia într-un Centru de arşi, am în Franţa un rezident din Nigeria care lucrează într-un centru de SOS Mână, am un coleg care a făcut specializarea la noi şi are o clinică privată în Köln. Nu ai nicio şansă să te primească cu braţele deschise în Europa ca să faci chirurgie estetică. E concurenţă, e circuit închis.

Ce impact au operaţiile estetice în cazul copiilor?

Oamenii, în general, te judecă după aspectul exterior, nu după suflet, din păcate. Vin copii, îşi aduc ei părinţii de mână că vor să se opereze, pentru că lumea-i rea. Ţin minte că a venit un copilaş de patru ani la mine, l-am întrebat dacă o să stea cu anestezie locală, iar el a răspuns hotărât că stă. După două săptămâni a venit la control, mi-a întins mâna şi mi-a zis: „Vă mulţumesc că m-aţi scăpat de acest complex". Copiii sunt foarte maturi şi sunt foarte sinceri.

Cum creaţi punţile de legătură cu copii, cu muncitori, cu femei pretenţioase?

Mai stau la spital ca să încerc să-mi plătesc tributul. În policlinică mă duc la cei care sunt cei mai amărâţi, îi întreb ce vor şi, dacă pot, îi operez. Consider că toţi suntem egali, chiar dacă ni se pare într-un anumit moment că suntem deasupra tuturor. Într-o fracţiune de secundă poţi fi foarte jos. Eu mi-am schimbat modul în care privesc viaţa când am văzut câţiva profesori de-ai mei foarte mari, care erau intangibili pentru mine, pe catafalc, cu mâinile pe piept. Dacă Dumnezeu te-a ajutat să faci Medicina, cred că ai şansa să ajuţi oamenii.

Aveţi mai multe icoane în birou. Vă rugaţi înainte de operaţii?

Da. Fiindcă de multe ori am avut situaţii în care n-am ştiut ce să fac. Sunt momente de cumpănă în operaţii, chiar dacă sunt intervenţii pe care le-am făcut de 1.000 de ori. În astfel de momente am simţit un mesaj de undeva, care m-a ajutat să rezolv problema.

Ce aţi schimba la sistemul de sănătate din România?

Oricât de mulţi bani ai pompa în sistemul sanitar, nu ştiu dacă ar ajunge. Cred că e nevoie de oameni competenţi şi, din punct de vedere economic, cred că ar trebui dărâmat şi luat totul de la capăt.  Şi în America sunt probleme acum, acolo dacă nu eşti asigurat, poţi să mori în faţa spitalului, aici totuşi nu se întâmplă asta. Îl internezi, poţi să-i pui o perfuzie, şi când ai nevoie de un antibiotic, nu ai antibiotic. Nu prea poţi să faci medicină în condiţii de austeritate. Medicina de performanţă costă foarte mult.

„Norocul nostru e că vin mulţi pacienţi străini"

Care sunt cele mai solicitate operaţii estetice?

Dacă la început făceam multe liftinguri, acum, poate şi din cauza mediatizării, fac foarte mult sâni: mărire, micşorare, ridicare, reconstrucţie cu proteze, cu muşchi, dar şi multe nasuri.

Există situaţii în care refuzaţi intervenţii?

Am un consult psihologic, pentru că sunt pacienţi care au aşteptări nerealiste. Cred că au venit la „Doamne Doamne" şi se şterg toate cicatricele. Le spunem despre toate complicaţiile care pot apărea.

Care este profilul persoanelor care solicită operaţii estetice?

Pentru mărire de sâni, vârsta este între 18 şi 40-45 de ani. Am avut însă şi o doamnă de 75 de ani, căreia i-am făcut burtica, iar apoi a vrut şi sâni, pentru că o enervau nişte prietene de 80 de ani care arătau mai bine ca ea. La noi, din păcate, te gândeşti că nu ai bani de medicaţia zilnică, în timp ce alţii sunt nemulţumiţi că n-au sânii suficient de mari la pensie. A venit şi o doamnă de 50 de ani care a spus că de la 15 ani îşi dorea să aibă sâni. Sunt obsesii, din cauza cărora femeile sunt nefericite. Operaţia este aproape ca un tratament psihologic.

Cine îşi poate permite o operaţie estetică?

Norocul nostru e că vin mulţi pacienţi străini. Vin din Japonia, din Statele Unite, e extraordinar. Problema este că preţul nostru, raportat la România, nu e mare, dar e mare pentru oamenii care au salariile atât de mici. Pentru străini e mic, dar atunci au dubii că eu folosesc proteza cea mai nouă, firele cele mai bune. Nu pot însă nici să folosesc preţuri într-un fel pentru români, într-un fel pentru străini. Când aud că o proteză costă 3.000 de euro, oamenii văd toţi banii în buzunarul chirurgului.

Cum definiţi frumuseţea?

Cred că frumuseţea vine din interior. Pe mine nu prea mă mai impresionează frumuseţea la primul contact cu un om. Caut frumuseţea sufletească. Cea fizică trece destul de repede şi dacă nu e perfectă putem s-o mai aranjăm, dar cu cea sufletească, e mai greu. Dacă eşti bun, ai o energie pozitivă, devii şi mai frumos. Am văzut persoane care se încrâncenează şi urăsc pe toată lumea şi parcă devin pe zi ce trece mai urâte şi la chip.

Carte de vizită:

- Absolvent al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila", Bucureşti, în 1980.
- Medic primar Chirurgie Plastică.
- Doctor în Ştiinţe medicale.
- Prim-vicepreşedinte al Asociaţiei Plasticienilor din România.
- Preşedintele Societăţii de Chirurgie Estetică din cadrul acestei asociaţii.
- Membru al Academiei Europene de Chirurgie Estetică.
- Din 1987, şef al Clinicii de Chirurgie Plastică şi Reparatorie UMF Timişoara, perioada in care a efectuat peste 20.000 intervenţii chirurgicale, unele în premieră naţională, precum: excizia, grefarea precoce în arsurile profunde, tehnica expansiunii tisulare, reconstrucţia sânilor amputaţi pentru neoplasm cu lambouri musculare rotate sau cu proteze de silicon.

"Oamenii, în general, te judecă după aspectul exterior, nu după suflet, din păcate. Vin copii, îşi aduc ei părinţii de mână că vor să se opereze, pentru că lumea-i rea."

"Am avut o doamnă de 75 de ani, căreia i-am făcut burtica, iar apoi a vrut şi sâni, pentru că o enervau nişte prietene de 80 de ani care arătau mai bine ca ea."