REPORTAJ Poveştile oamenilor cărora li s-a spus că nu mai au nicio şansă. Incurabilele speranţe de la „Casa Speranţei“

Maria Mihai, Mariana Duţu şi Ioana Niţu au fost diagnosticate cu boli incurabile, dar au găsit forţa de a depăşi descurajantul „Nu mai ai nicio şansă“. S-a întâmplat la Hospice Casa Speranţei. Acestea sunt poveştile dintre cei patru pereţi ai centrului de îngrijire paliativă.

1. Maria Mihai avea 3 ani şi 5 luni când a intrat în comă. Plecase împreună cu părinţii la biserica de lângă Orăşelul Copiilor din Bucureşti, într-o prea caldă duminică de vară. Nu la predici şi la rugăciuni îi stătea mintea fetiţei, ea abia aştepta să-şi murdărească rochiţa pe toboganul roşu şi în leagănul „care te duce în sus, în jos şi iar în sus“ din Orăşel. S-a jucat până a obosit. Au mers apoi cu toţii în vizită la rudele care locuiesc în apropiere. Iar după alte minute în şir de joacă alături de unchii, de mătuşile şi de verişorii săi, a adormit în patul din dormitor. Maria s-a trezit abia după 12 zile. Într-un pat de spital. Conştientă a devenit după alte şase luni.

2. Mariana Duţu a avut câţiva musafiri când a împlinit 50 de ani, ca tot omul. N-au putut să vină însă nici cei doi copii ai săi, nici nepoţii – curios şi trist lucru pentru ea. Erau câţiva prieteni buni de familie, au băut câte o cafea, au mâncat prăjituri şi s-a vorbit mult. Au discutat inclusiv despre o prietenă comună de-a lor, despre care aflaseră că avea noduli la sân. Cancer mamar. A doua zi dimineaţa, după ce a făcut un duş, Mariana Duţu a simţit un disconfort la sânul stâng. I-a arătat şi soţului şi nu le venea să creadă. Cu o zi înainte vorbiseră despre asta, iar „peste noapte“ îi apăruse şi ei aceeaşi problemă. Tot atunci a aflat că, peste câteva zile, familia îi organizase, de ziua ei de naştere, o petrecere-surpriză la un restaurant. Aveau să vină copiii şi nepoţii.

3. Ioana Niţu nu mai călcase deloc într-un spital de 22 de ani. De când şi-a făcut histeroctomie totală, adică îndepărtarea chirugicală a uterului. A fost „bine-merci“. Până când, ca orice om care de la o anumită vârstă îşi face periodic analizele, căci „are frică de sănătate“, au apărut ceva nereguli în mamografie. Diagnosticul a fost crud pentru o persoană de 65 de ani: cancer mamar, în stadiul III.  IV e cel mai grav.

Acestea sunt frânturi din poveştile de viaţă ale Mariei Mihai, Marianei Duţu şi Ioanei Niţu, care au fost, fiecare, diagnosticate cu boli incurabile. Acum sunt bine. Mai bine. Dincolo de bisturiul salvator al doctorilor, de listele de medicamente precise pe care tot ei ţi le pun în faţă, aceste paciente s-au lovit şi de răceala cu care le-a fost relevat un diagnostic. E lipsa de îndrumare şi de sprijin medical pe care un om o poate resimţi atunci când ţi se spune: „Nu mai ai nicio şansă“.

Astăzi, şi Maria, şi Mariana, şi Ioana sunt paciente la Hospice Casa Speranţei, cea mai mare organizaţie medicală non-profit din România care asigură gratuit servicii de îngrijire paliativă pentru copii şi adulţi cu boli terminale.

Casa Speranţei e o clădire simplă din Bucureşti, treci pe lângă ea fără să ştii, are un etaj şi e vopsită fad. N-are multe camere, dar, cumva, parcă s-au adunat aici toate dramele din oraşul acesta obosit. Totuşi, nu despre drame, nu despre suferinţe şi alte dureri e vorba aici – deşi, câteodată, e vorba şi despre asta. La Casa Speranţei e vorba despre speranţă. Acestea sunt poveştile a trei oameni simpli care şi-au pierdut nădejdea şi care au rămas goi. Apoi, au găsit-o între pereţii unei case colorate fad.

Mariei îi place culoarea verde

Era o obişnuinţă aproape săptămânală pentru familia Mihai să se rupă de monotonia weekendurilor petrecute în comuna Jilava şi să-şi viziteze rudele din Capitală. În plus, în comuna asta unde mai tot ce auzi este vuietul tirurilor ce trec zilnic pe şosea nu există un orăşel al copiilor. Iar Mariei, pe când avea 3 ani şi jumătate, îi plăceau leagănele.

Într-o zi care nu anunţa nimic special s-a întâmplat aşa: când părinţii Mariei au mers în dormitor să o trezească pe micuţa lor, ea nu a reacţionat. Nu a reacţionat nici când au venit primii asistenţi medicali, chemaţi prin 112. Au şi înţepat-o cu un ac, dar nimic. A mai venit încă un echipaj SMURD şi apoi au internat-o la spitalul „Marie Curie“ din Bucureşti. Medicii i-au făcut o tomografie computerizată şi au descoperit că are un hematom care i s-a spart şi i-a inundat creierul. Dar, în timpul operaţiei, au găsit că Maria are o tumoare foarte mare pe creier. Atunci şi-au explicat părinţii de ce Maria avea, de câteva luni bune, dureri dese de cap şi pe care medicii care o consultau i le tratau cu Nurofen. Însă această enigmă lămurită a fost repede blocată de o veste cumplită. „Nimeni nu a vrut să o opereze de două ori. Medicii mi-au spus să nu mai încercăm, că nu are niciun sens. Ne-au zis aşa: dacă o operăm, moare, dacă nu o operăm, tot moare“, povesteşte mama Mariei. 

Totuşi, doctorul Alexandru Taşcu, de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni“, a decis să încerce. În două zile, părinţii care primeau vestea că o să-şi piardă fetiţa au aflat că operaţia a decurs cu succes, au văzut-o clipind din nou pe Maria după 12 zile, iar după şase luni, timp în care ea a urmat tratamente extrem de dureroase şi doar plângea, au auzit-o spunând din nou primele vorbe. „Am luat-o cu noi acasă, la recomandarea medicilor. Şi, în a doua noapte, a dormit cu noi în pat, între mine şi soţul meu. Spre dimineaţă, am auzit-o că spune «Mami, sunt cu spatele gol». Am fost şocaţi“, îşi aminteşte tatăl Mariei.

Maria are acum mai bine de 7 ani, este în clasa I, îi plac matematica şi culoarea verde. Este pacient al Hospice Casei Speranţei de peste doi ani, iar ei îi place foarte mult când Andrei, kinetoterapeutul de la centru, o vizitează şi îi face masaj la spate, la mâini, pe cap: „Când mă masează, îmi zice că pe spate vine trenuleţul, iar coloana este şina de tren. Când îmi face mami masaj, nu-mi place“. Spune că nimeni nu-i face masaj mai bine ca Andrei de la Hospice.

Maria încă are dureri puternice de cap, deşi medicii nu ştiu din ce cauză. Îşi face periodic tomografii, pentru că tumoarea, deşi înlăturată, este de natură malignă. Părinţii ei speră să reuşească să strângă bani, pentru a merge la o clinică în străinătate, şi, poate, să afle cauza durerilor. A început şi Maria să pună bani în puşculiţă. Până acum a strâns 14 lei.

Primii paşi ai nepotului Marianei Duţu

Petrecerea-surpriză organizată pentru Mariana Duţu (foto) de ziua ei de naştere a fost cum a fost. Aflase că are cancer la sân. Cum să te mai bucuri cu aceeaşi seninătate dacă în capul tău vâjâie brusc numai gânduri întunecate? Diagnosticul spus cu răceală de medicul de la Institutul Clinic Fundeni – „Ai cancer. Dacă vrei, te operez, dacă nu, am destulă lume la uşă“ –, întrebarea „Cum îi spun mamei mele, căreia, în urmă cu patru ani îi murise fiul de cancer, că şi eu am acum aceeaşi boală?“ sau gândul că tocmai se născuse primul ei nepot şi poate nu apucă să-l vadă cum face primii paşi.

Astfel de lucruri îi trec prin minte unui om care află că are cancer. Dar Mariana Duţu este o femeie puternică şi hotărâtă. N-a lăsat ca şocul ăsta să aibă mai multă forţă decât ea. Cât a tras aer în piept, au trecut, parcă, dintr-odată, şi şedinţele de chimioterapie, şi operaţia, şi tratamentele de după. Iar familia a fost sprijinul cel mai important. „La o săptămână după operaţie, când mi-am văzut nepotul, când mi l-au adus la spital, a fost ceva extraordinar. Am uitat de durere, de tratamente, de tot! Când vezi mogâldeaţa aia de patru luni că vine şi se uită în ochi şi-ţi râde n-ai cum să nu zici: «Vreau să trăiesc!».“

Despre Hospice Casa Speranţei a aflat într-o zi, întâmplător, când stătea la coadă, la Policlinică. I-a auzit pe nişte oameni vorbind. Şi s-a hotărât să vină ea să vadă despre ce este vorba. Asta o necăjeşte, de fapt, cel mai mult pe Mariana Duţu – că medicii parcă nu te îndrumă către nimic. E o ordine aproape militărească: „Vii la control, îţi iau sânge, îţi fac analize, apoi te trimit acasă. Nu-ţi spune nimeni că mai există un masaj, un centru, poţi să faci asta, nu ştiu eu unde, dar caută!“.

La o săptămână după operaţie, când mi-am văzut nepotul, când mi l-au adus la spital, a fost ceva extraordinar. Am uitat de durere, de tratamente, de tot! Când vezi mogâldeaţa aia de patru luni că vine şi se uită în ochi şi-ţi râde n-ai cum să nu zici: «Vreau să trăiesc!».“

Despre vizitele de la Hospice spune să sunt „ca o fericire“. „Aici se discută cu noi – e ajutorul de care ai nevoie. Am avut întâlniri de grup, unde am stat de vorbă şi am povestit fiecare despre noi şi despre boală. Lucrul acesta m-a ajutat enorm, pentru că simt că sunt înţeleasă“, explică Mariana Duţu.

Femeia tocmai a împlinit 55 de ani. Au trecut cinci ani de la vestea care i-a schimbat viaţa. Ce-şi doreşte de ziua ei? Spune că ar vrea o reconstrucţie a sânului, dar n-are bani acum, însă se gândeşte serios la asta: „Măcar să fiu din nou cum m-a lăsat Dumnezeu!“. Şi râde.

Ioana Niţu nu poate renunţa la carnea de porc

Când a primit vestea că are cancer mamar, Ioana Niţu (foto) a avut un singur gând: gata viaţa! Era o femeie în vârstă, stadiul era avansat, mai avusese şi alte probleme de sănătate – avea toate motivele să privească cu pesimism spre viitorul împuţinat. Şi cu vocea caldă şi privirea jucăuşă recunoaşte această realitate frapantă: „Dacă nu era fata mea, eram moartă demult“. Îşi ştie pe de rost toate „calculele“ făcute. Iar pentru ea, asta înseamnă 4 şedinţe de chimioterapie, 25 de şedinţe de radioterapie, cei 680 de lei pe care îi plăteşte lunar pentru medicamentele Femara, iar pe 31 martie 2014 se împlinesc 5 ani de la diagnostic şi, iată!, nu a avut metastaze deloc.

Ioana Niţu îşi aminteşte de prima zi când a venit la Hospice Casa Speranţei. I se umflase mâna aşa de tare că arăta ca o pernuţă şi venise pentru masaj. În faţa centrului, a văzut o doamnă „amărâtă rău“ care, la fel, venise pentru nu-ştiu-ce tratament. „Ce m-a impresionat este că doamna nu a avut bani să-şi cumpere o proteză de sân şi purta sutienul aşa, cu nişte grăunţe în el, iar cei de la Hospice i-au făcut unul cadou. Păi, unde se întâmplă asta?“, povesteşte Ioana Niţu. Aşa de caldă i s-a părut atmosfera.

După câteva şedinţe de masaj la Hospice, mâna Ioanei Niţu se vindecase. „E foarte multă înţelegere aici. Din când în când, am întâlnire cu doamna doctor când mă consultă şi îmi face anumite recomandări. E, eu pot apoi să mă descurc şi singură când am o problemă. Ştiu ce să fac“, spune Ioana Niţu.

Aşa grijă are şi fata ei de ea. Merge mereu cu ea la analize, îi selectează articole de pe internet şi i le dă să le citească, să se informeze. Încearcă de ceva timp să o convingă să devină vegetariană. Îi spune că o să îi fie mai bine, însă la carnea de porc, recunoaşte, chiar nu poate renunţa...

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“