Prof. dr. Ion-Christian Chiricuţă: După 27 de ani în Germania s-a întors să trateze bolnavii de cancer din România

Prof. dr. Ion-Christian Chiricuţă: După 27 de ani în Germania s-a întors să trateze bolnavii de cancer din România

Prof. dr. Chiricuţă, mândru să deţină prima radiografie realizată  în România, a mâinii Reginei Maria FOTO: Adevărul

S-a făcut cunoscut în Germania sub numele de „Kiricuta“, iar acum oferă tratament radioterapeutic de ultimă generaţie bolnavilor de cancer din România, pentru ca aceştia să nu mai fie nevoiţi să plece în afara ţării.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Fiindcă în clasa a X-a nu reuşeam să memorez toate noţiunile de biologie necesare pentru a intra la Medicină, am ales să studiez fizica nucleară“, povesteşte cu un mucalit grai ardelenesc Ion-Christian Chiricuţă, fiul renumitului medic oncolog Ion Chiricuţă, cel care a dat numele Institutului Oncologic de la Cluj-Napoca. Şi pentru că nu se putea mulţumi cu situaţia de „complacere“ în care se găsea România în anii ’80, a fugit cu trenul în Germania. Zece ani mai târziu a ajuns să conducă Institutul de Radioterapie Oncologică de la Spitalul „St. Vincenz“ din Limburg. Astăzi s-a întors în ţară să-şi îngrijească mama de 92 de ani, dar şi cât mai mulţi români bolnavi de cancer, în cadrul celui mai nou centru de Radioterapie din România, Amethyst, din Bucureşti.

„Weekend Adevărul“: Dumneavoastră veniţi după 30 de ani de lucrat în acelaşi domeniu în Germania. Cum aţi perceput realitatea din oncologia românească la întoarcere?

Prof. dr. Ion-Christian Chiricuţă: E ca o gaură neagră. Şi în Germania sunt probleme majore. Peste tot sunt probleme, pentru că populaţia îmbătrâneşte şi costurile nu le poate suporta statul. Deci trebuie creat şi stimulat particularul. Dar cu bani nu se rezolvă chiar totul, că în România sunt mulţi bani, numai că nu-s la oamenii la care trebuie să fie. Nu problema banilor este cea mai importantă. Problema cea mai mare este accesul unui cetăţean român la un tratament de tip european. Şi acest acces este, în radioterapie, foarte limitat, ca să nu spun mai mult. Pentru 20 de milioane de oameni, standard european înseamnă un accelerator la 200 de mii de oameni. Câţi oameni sunt în Bucureşti? 3 milioane. Câte acceleratoare sunt care funcţionează şi care oferă tratamente standardizate? În afară de ale noastre, care sunt două, poate mai este la Graal unul.

Ce înseamnă tratament standardizat?

Înseamnă să aplici pe tumoră o doză foarte mare de radiaţii, extrem de omogen, şi să protejezi la maximum ţesuturile din jur. E o definiţie. Fiecare zice: „Şi noi o facem“. Dar dacă pui rezultatele unele lângă celelalte, se văd diferenţele. În radioterapie, dacă tu iradiezi ţesuturi sănătoase, în momentul ăla ai efecte secundare. Şi s-au făcut şi calcule. Un efect secundar costă de trei ori mai mult decât folosirea tratamentului pentru vindecare. Deci tu nu numai că nu vindeci neaplicând doza mare, dar îl şi nenoroceşti pe omul acela, iradiind ţesuturi care trebuie protejate. Astfel, tratamentul este extrem de scump şi ineficient. În plus, un tratament e un lanţ de evenimente în care sunt medic, fizician, tehnician... Toţi se implică şi totul este la maximum de calitate. Dacă în lanţul ăsta o verigă este slabă, tot lanţul nu mai are nicio valoare.

Aţi fost tot timpul la curent cu ce se întâmplă în România.

Da, tot timpul. Poftim, asta-i realitatea românească! (n. r. – îşi deschide laptopul şi îmi arată o prezentare PDF realizată de dumnealui despre oncologia românească şi despre radioterapia în ţara noastră). Eu, lucrând până la 1-2 noaptea, fac poze ecranului televizorului. Şi asta-i realitatea (n. r. – îmi arată o fotografie făcută unui post de televiziune, care prezintă statistici din România): avem 49 de medici radioterapeuţi în toată ţara, la 20 de milioane de oameni. Vă daţi seama ce înseamnă? Asta e cifră de anul trecut. Dăm mai departe. Situaţia aparatelor de radioterapie în lume: sunt ţări care nu au niciun aparat de radioterapie. În Africa e dezastru. Acum să ne uităm la România: avem până în 20 de acceleratoare în toată ţara. Deci avem sub un accelerator la un milion de oameni. Ia uitaţi unde ne situează această statistică: în ultimele ţări din lume. Şi unde-s situate acceleratoarele?

L-am cunoscut pe George Emil Palade la Cluj, când a venit să ne viziteze, după ce a luat Premiul Nobel. Era cu tatăl meu, am o poză foarte frumoasă cu ei doi în laborator.

Majoritatea sunt în Bucureşti...

Da, majoritatea sunt în Bucureşti: la Colţea două, la Elias unul, la Oncologic (n. r. – Institutul Oncologic Bucureşti) două, la Graal unul, la Spitalul Militar încă unul, şi cu cele două de aici (n. r. – la cel mai nou centru de radioterapie, Amethyst Radiotherapy), nouă. La peste trei milioane de locuitori! Mai rămân 11 pentru restul populaţiei României! Automat este o problemă majoră. Am adunat şi câţi medici secundari avem. Sunt 10 medici secundari în România. Din cei aproape 50 de medici radioterapeuţi, eu cred că jumătate sunt peste 50 de ani. Deci în maximum zece ani, ei trebuie înlocuiţi. Sunt şi descalificaţi mulţi. Dacă au lucrat numai cu o bombă de cobalt, nici nu poţi să-i pui la un accelerator... Ce să faci cu 10 medici secundari... Nici nu există! N-avem nici fizicieni. Sunt 30 în toată ţara, mă refer la oameni calificaţi. Iar unii sunt numai la cobalt (n. r. – un tip mai vechi de radioterapie), deci trebuie învăţaţi să folosească un accelerator. Iar asistenţii medicali... nici nu contează, ca număr, fiindcă ne-ar trebui mult mai mulţi. Ne trebuie 100 de acceleratoare. 2 milioane de euro un accelerator. Păi cine are banii ăia? Nimeni!

Aşa mult costă un accelerator?

Unul ieftin. Unul ca al nostru este 3,5 milioane de euro. Dar acum hai să zic că nu iei un Porsche Cayenne, iei Dacia Logan, dar Loganul ăla trebuie să-şi facă treaba. La fel, hai să zicem că nu luăm acceleratoare, luăm cobalturi. Un cobalt îl găseşti azi la 900 de mii de euro. Şi eu, dacă aş fi ministrul Sănătăţii, aş lua numai cobalturi de ultimă generaţie, aş educa medicii şi-aş da o radioterapie de superclasă. Dar trebuie educaţi medicii! Bun, deci pentru acceleratoare ne-ar trebui o sumă enormă. Presupunem că avem suma... Marea Neagră se transformă toată în petrol... Ne trebuie 250 de medici specialişti radioterapeuţi. Noi nu putem forma mai mult de 50 pe an, în clinicile din România. Nu pot sta în cârd să se formeze, că în cârd nu învaţă nimic. Iar formarea asta durează cinci ani. Fizicieni experţi ne trebuie cam 200. Facultăţile de fizică au câte şapte studenţi... Păi de ce nu au studenţi? Pentru că au salarii de femeie de serviciu. Asistenţi medicali ne trebuie 600.

Tratament de 6.000 de euro

Care este noutatea pe care o aduce în Bucureşti şi în România Centrul de Radioterapie Amethyst, pe care-l conduceţi?

Noi acoperim un număr mare de paşi la un tratament. Avem comisia oncologică şi stabilim schema de tratament. Prin internet discutăm cazul pacientului cu patologul, cu chirurgul, cu medicul lui, dacă intră pe Skype. După ce noi am decis, împreună, care este abordarea terapeutică, pacientul primeşte o computer tomografie (n. r. – CT), în poziţia de iradiat. După aia, medicul radiolog, cu toate datele, stabileşte ce iradiază şi ce protejează. Fizicianul lucrează opt ore la acest plan. Eu lucrez două ore, tehnicianul lucrează şi el 10 minute. Facem mai multe planuri şi apoi analizăm. Şi până la urmă, alegem cea mai precisă iradiere. Pacientul vine, e iradiat în două minute. Înainte iradierea era de 15 minute. Pierzi mai mult timp pentru planificare. Dar ai calitate. De exemplu, o iradiere a unor ganglioni din bazin poate fi atât de precisă încât să se protejeze tot ce e intestin, vezică etc. E ca o chirurgie fără sânge.

De ce-am fugit eu din România? De ce-am părăsit familie, ţară, tot? Că nu m-am complăcut! Am pornit de la zero, ca un necunoscut. Cine-l cunoştea pe domnul Kiricuta? El trebuia să facă o impresie de încredere la prima vedere. Că nu o avea pe a doua...

Cât costă un tratament?

Noi am calculat că pentru a putea ţine acest centru şi pentru a da banii înapoi, trebuie să luăm 6.000 de euro pe o iradiere de cinci-şase săptămâni. Cam 1.000 de euro pe săptămână. Noi luăm 6.000, Anadolu din Turcia ia 12.000, alte clinici iau 18.000, chiar 20.000. Astea-s diferenţele. Deci pacienţii români n-ar mai trebui să plece în străinătate să se trateze.

Aveţi contract cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate?

Avem. Casa plăteşte exact cât dă la un spital de oncologie: 2.300 de euro, adică o treime din cei 6.000 de euro. Pacientul plăteşte diferenţa.

Necesită internare?

Nu, clinica noastră este ambulatorie. Noi stăm aici cu un pacient nou două ore: o jumătate de oră-o oră stă cu un oncolog, după care îl preiau eu sau colegii mei radioterapeuţi şi mai stăm o oră ca să desluşesc şapte ani de terapie, unde nu există nicio scrisoare clară. Am avut pacienţi cu care am stat două ore numai să le fac o scrisoare (n. r. – scrisoare medicală în care sunt trecute toate metodele terapeutice utilizate la un moment dat).

Nu am putut să nu sesizez coincidenţa de nume cu cel al profesorului Ion Chiricuţă, de la Cluj-Napoca, medicul care a dat numele Institutului Oncologic de acolo. Aveţi o legătură cu el, nu?

Da.

Sunteţi fiul lui?

Da. Avantaje şi dezavantaje. De aia am şi plecat. Am pornit de la zero. M-am dus în Africa şi am pornit acolo ca un negru (n. r. – o metaforă. De fapt, profesorul Ion-Christian Chiricuţă nu a plecat în Africa, ci în Germania).

Aţi ajuns foarte sus acolo. Aţi condus un Institut din Germania. Cum de v-aţi întors în ţară?

Păi trebuie s-o îngrijesc pe mama mea. 92 de ani. Şi-am renunţat la tot şi m-am întors. Şi-am avut noroc că am dat de nişte oameni extraordinari. Pentru că ce-i aici nici în străinătate nu e.

Nu fumez, nu beau, caut să fac sport, caut să dorm cât de mult. Sunt conştient, ştiu că sănătatea costă şi sigur că eu profit de pe urma ei, că nu-s bolnav.

„În România, lipseşte auditul spitalelor“

Lămuriţi-ne puţin în legătură cu aparatele din România. Ce înseamnă un aparat bun?

Eu zic aşa. Domnule, avem un Stradivarius şi vi-l dau dumneavoastră. Ce faceţi cu vioara asta?

Nimic. O pun pe perete.

Şi ea se strică. Pentru că trebuie vibraţie în lemnul ăla. Dacă îi dau Stradivariusul unui elev din clasa a şaptea de la şcoala de muzică, e cam devreme să-i dau aşa o vioară performantă. Trebuie să-şi tocească degetele mai întâi pe viori obişnuite. Aşa e şi cu acceleratorul. E ca un Stradivarius. Dacă i-l dai unui om care nu are educaţie, i-l dai degeaba. El îl foloseşte ca pe o bombă de cobalt. Două câmpuri opuse, trei, patru, dar nu mai mult. Eu, în Germania, am avut un accelerator de 16 ani vechime. Şi puteam face aproape tot ce-i aici.

Deci contează cât de vechi este aparatul?

Nu atât de mult. Contează educaţia oamenilor. Acceleratoarele, şi alea vechi, pot face foarte mult bine. Sigur, ele trebuie upgradate. Dar educaţia contează cel mai mult. Cât, cum, unde îi educă. La Cluj-Napoca e un aparat ca al nostru, 3 milioane de euro a costat.

Dar dacă un aparat este mai vechi iradierea durează mai mult?

La cobalt, de exemplu, dacă pilula e veche, ar trebui să se vadă cât stă un pacient pe masă. În loc să stea maximum 10 minute, el stă 25 de minute. E o problemă,  pentru că pacientul se mişcă sau adoarme, are dureri... Sunt lucruri care se ştiu, nu descopăr eu nimic acum. Dar problema e: de ce nu se iau măsuri? Ar trebui să se spună: „Acest lucru e greşit, deci nu trebuie făcut!“. Dacă nu e altceva în schimb, e mai bine nimic decât să-i dai omului ceva care să-i facă rău. Comisia Oncologică sau Comisia de Radioterapie ar trebui să meargă în fiecare centru să vadă ce se oferă pe hârtie, cum arată acei pacienţi, ce doze se obţin pentru vindecare... Să nu fie nimic de ascuns, ci să fie pus pe masă, cu audituri externe. În România, lipseşte auditul. Clujul (n. r. – Institutul Oncologic „Ion Chiricuţă“, de la Cluj-Napoca) şi-a adus audit de la Viena. A fost verificat şi imediat s-a îmbunătăţit situaţia. Nimeni nu şi-a mai adus auditul ăla, ori fiindcă nu vrea, ori fiindcă zice că nu se poate.

Domnul Ştefan Procopiu, care e unchiul meu, a lucrat cu Bohr. El a descoperit magnetonul Bohr- Procopiu, dar numai Bohr a luat Nobelul şi Procopiu a rămas pe dinafară...

Masterat pentru medici decepţionaţi

Povestiţi-ne despre masteratul de la Facultatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti.

Fiindcă în România personalul specializat este în număr atât de mic, mi-a venit mie gândul „Hai să vedem cine e pe piaţă şi vrea să înveţe“. Şi-am creat un masterat la „Carol Davila“. Prima promoţie a început în octombrie şi studiile durează doi ani. Am zis să se înscrie cine vrea. Poate să fie şi inginer agronom, nu mă interesează. Înseamnă că vrea şi are o educaţie, deci a dovedit că este educabil şi că vrea mai mult. Am luat 24 de tineri, deşi sunt numai 20 de locuri. Ei plătesc 1.000 de euro pe an, în cadrul unui Masterat de Biofizică Medicală şi Biotehnologie Celulară, la Catedra de Biofizică. Am rămas uimit: în trei zile au fost toate locurile ocupate.

Deci interesul există. Că spuneaţi mai devreme că avem prea puţini specialişti.

Păi dacă ei ştiu unde ajung... Aceşti tineri nu pleacă din România, sunt optimişti, vin la cursuri. Fac lucrări practice aici, la Clinică.

Sunt din toate domeniile?

O treime sunt medici decepţionaţi de ce-au găsit în spitale după ce au terminat facultatea. Voiau să plece. Dar înainte de a pleca, au zis să încerce masterul ăsta. Unii sunt ingineri, biologi, biochimişti... Dar interesant este că unul dintre ei are o firmă de elicoptere. Şi când l-am întrebat ce caută la curs, zice: „Păi acum, că am rezolvat problema banilor, îmi permit să fac ce vreau“. Altul are o firmă de cafenele şi a zis că urmează cursurile din acelaşi motiv.

„În pacientul ăsta am băgat 60 de litri de nutriţie“

Câţi pacienţi trataţi în noul centru?

Din septembrie 2012, când am început activitatea, avem cam 85 de pacienţi pe zi. Eu am un concept, care este foarte simplu. Controlăm pacientul, îl punem pe cântar, şi dacă a scăzut două kilograme, luăm măsuri. Am introdus acest concept într-o clinică de „Cancer Care“ (n. r. – îngrijire a bolnavilor de cancer), în Germania. În această clinică, în fiecare zi ne uitam la greutate şi la compoziţia corpului: care este cantitatea de muşchi, de grăsime, de apă şi de săruri. Şi pe astea le echilibram ca la sportivi. E fantastic, nici măcar un om sănătos nu are un asemenea echilibru! Noi dacă cinci ore nu bem apă, suntem ca o floare care se usucă. Pacienţii erau mai sănătoşi decât noi. Păi mi-am făcut şi eu o măsurătoare la un moment dat şi eram ca şi mort. Aveam 10 kile în plus, dar eram biologic mort... Pe pacienţii de la clinica noastră îi hrăneam, le luam şi durerea, cu morfină, făceam totul să le alinăm suferinţa.

 

CV
A creat primul atlas 3D al sistemului limfatic

Data şi locul naşterii: 4 martie 1947, Bucureşti.
Starea civilă: Căsătorit, are o fată de 21 de ani.
Studiile şi cariera: În 1965 a început studiile de Fizică Atomică şi Nucleară la Facultatea de Fizică a Universităţii din Cluj-Napoca. A făcut parte din prima promoţie de specialişti în apă grea de la Râmnicu-Vâlcea. Apoi a fugit din ţară fratele său şi nu a mai avut voie să-şi continue cariera de fizician.
De aceea, s-a decis să facă Medicina. Din 1974 până în 1980 a studiat Medicina Generală la Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj-Napoca. În 1978 şi-a dat
doctoratul în Fizică, la Cluj-Napoca.
Rezidenţiatul ca radioterapeut l-a efectuat la Spitalul Colţea din Bucureşti.
Din 1986 şi-a desfăşurat activitatea în Germania, ca rezident în secţia de radioterapie a Spitalului Marien-
hospital din Herne. Între 1988 şi 1995 a lucrat la Clinica de Radioterapie a Universităţii Würzburg.
În 1996 a devenit medic-şef şi director al Institutului de Radioterapie Oncologică de la Spitalul „St. Vincenz“, din Limburg.
Astăzi este directorul medical al Centrului de Radioterapie Amethyst, din Capitală.
A lucrat un an la Institutul Karolinska, din Suedia, unde a realizat primul atlas tridimensional al sistemului limfatic.
Locuieşte în: Bucureşti

Ţine minte pacienţii după tomografie

Şi acest concept îl aplicaţi şi aici, la Centru?

Păi în pacientul ăsta (n. r. – îmi arată pe laptop imaginea unei tomografii computerizate) am băgat 60 de litri de nutriţie. 60 de litri! Doi pe zi. Păi dacă nu băgam un sac de doi litri de nutriţie, adică albumină, sodiu, potasiu, de toate, calculate cu un program de calculator, omul ăsta nu termina tratamentul. Or, a terminat tratamentul, deşi avea kilograme întregi de tumoră şi acum e bine. Era o tumoră de nazo-faringe, la baza craniului. Nu se putea opera aşa o tumoră, numai radio- chimio-, şapte săptămâni. Omul a suferit, sigur, în aceste şapte săptămâni stătea zi de zi opt ore aici, pentru nutriţie şi pentru două minute de iradiere. N-am întrerupt nicio zi. Ăsta-i secretul. Dacă întrerupi, tratamentul nu mai are eficienţă. Ăsta este altul, un tânăr cu cancer gastric, pe care l-am iradiat printre primii şi avea patru metastaze în corp. L-am iradiat, se vede aici, cu verde (n. r. – îmi arată pe CT tumorile înainte şi după iradiere. Zona iradiată este marcată cu verde), cu doză mare, 66 de Gray (n. r. – unitatea de măsură pentru iradiere). Asta e tumora înainte şi după. S-a dizolvat! Urmează să dispară a doua metastază şi tumora principală. Totul fără efecte secundare.

Îi recunoaşteţi după CT?

Da, îi ştiu, păi stau zece ore cu CT-ul ăsta în faţa mea şi mă gândesc la abordări terapeutice. Asta e o tânără cu cancer mamar cu metastaze în os. A fost iradiată acum un an în Bucureşti. Şi ca să iradieze corpul ăsta vertebral, care e la nivelul traheei, a iradiat-o din spate, cu un singur câmp, dozând pe măduva spinării, care e mult mai sensibilă. Dacă dai o doză mai mare la măduvă, pacientul ajunge în scaun  cu rotile. Şi aşa se face în toată lumea, e o tragedie. Ca să nu dea o doză prea mare la măduvă, dă numai doza acceptată de măduvă, dar care e mult mai mică decât unde e tumora. Deci iradiază degeaba. Şi-acum, la un an de-atunci, vine cu dureri la mine. Şi tumora e tot acolo, pentru că iradierea a fost inutilă. Acum noi îi aplicăm exact pe corpul ăla vertebral doza maximă de radiaţii, fără a atinge măduva. Şi ea nu va muri. Dacă nu o iradiam noi, murea în condiţii dramatice: paralizată sau...

Aveţi alt unghi de abordare?

E un plan întreg. Asta e filozofia: cum putem face să atingem acea doză fără să vătămăm în jur. Ăsta e conceptul de IMRT – Intensity-Modulated Radiation Therapy. Aplici o intesitate modulată, din anumite unghiuri, şi de aceea avem computerele astea.

citeste totul despre: