Prof. dr. Ioan Pop de Popa: „Aşa am făcut prima clinică de chirurgie cardiovasculară din ţară“

Profesorul Ioan Pop de Popa povesteşte cum se murea de inimă în ţară înainte de 1970 şi despre invenţiile lui care au deschis un nou univers în România: operaţiile pe cord deschis.

Astăzi, la 85 de ani, profesorul doctor Ioan Pop de Popa îşi păstrează prestanţa care l-a făcut pe preşedintele companiei petroliere „Texaco“, în 1970, să remarce: „Nu arată deloc ca un comunist“, după ce a aflat că vine dintr-o ţară din blocul sovietic. Cu această prestanţă a reuşit profesorul, în plin comunism, să creeze o oază în România: a ştiinţei, a chirurgiei cardio-vasculare şi a cercetării medicale. Şi nu s-a oprit acolo. „Academia de Ştiinţe Medicale mi-a aprobat un proiect de aplicare a ADN-ului în practica clinică, aşa cum am făcut, de fapt, şi în 1965. Dar mai multe voi spune la momentul când vom avea nişte rezultate clinice“, anunţă profesorul.

„Weekend Adevărul“: Una dintre primele dumneavoastră experienţe medicale, când eraţi student, s-a soldat cu un mic accident. În ce mod v-a afectat dorinţa de a continua cariera medicală?

Prof. dr. Ioan Pop de Popa: Accidentul s-a întâmplat în 1947, perioada de stagiatură de la Spitalul Municipal din Oradea. Eu eram cel care făcea gărzi atunci când echipa de medici ieşea în oraş, fapt mult apreciat de aceştia. Dar la examenul de anatomie din anul II m-am înţepat într-o eschilă osoasă (n. r. – aşchie desprinsă dintr-un os fracturat) de la cadavru, am făcut panariţiu hiperseptic (n. r. – inflamaţie infecţioasă a vârfului degetului) şi a trebuit să fiu operat de urgenţă. Atunci, medicii de la Oradea mi-au adus pe cheltuiala lor penicilină din Ungaria, întrucât la noi încă nu exista penicilină. Într-adevăr, de la accidentul cu degetul aveam o frică neagră de Institutul de Anatomie. Dar de ce mi-a fost frică nu am scăpat, căci am fost numit preparator la Cluj, în 1949, când eram încă student, la anatomie descriptivă topografică şi chirurgie operatorie. Vă daţi seama că nu am putut să refuz această poziţie, având în vedere greutăţile materiale mari prin care trecea familia mea. Am acceptat oferta, dar nu fără strângere de inimă...

De la acest incident şi până la inventarea primei inimi artificiale a fost, practic, numai un pas...

Da, am absolvit Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Napoca „magna cum laudae“, după care, în 1954, am început să lucrez la Clinica de Chirurgie I şi Urgenţă de la Cluj. Aici am inventat prima inimă artificială, între primele patru din lume. Bineînţeles, am fost ajutat de o echipă de ingineri şi tehnicieni de la Uzinele de Armament Cugir.

Mă culpabilizez că nu am realizat eu primul transplant cardiac din România, dar condiţiile nu mi-au fost favorabile.

Prof. Ioan Pop de Popa şi medicul Radu Deac, în timpul unei operaţii experimentale

Cum a fost privită de colegi această invenţie?

Ei, în ţară a fost privită cu zâmbete ironice, fiindcă organele artificiale erau considerate un domeniu fantezist. Dar în afara ţării a fost foarte bine văzută această realizare. De exemplu, profesorul Andrew Kay, de la Universitatea Regală din Sheffield, după ce a văzut dispozitivul, m-a invitat să lucrez la el la clinică, oferindu-mi condiţii materiale nebănuite de mine la acea dată. Desigur, totul a fost un vis frumos, dar nerealizabil din cauza condiţiilor politice din acea vreme.

Au fost aplicate şi la oameni aceste dispozitive?

Cu inima artificială am început operaţiile experimentale pe cord deschis, inclusiv primele transplanturi cardiace experimentale, dar pe câini, cu cercul ştiinţific studenţesc, din care făceau parte la acea vreme studenţii Ion Dobocan, Mircea Iosifas şi Radu Deac. De altfel, aici îşi au originea actualele transplanturi cardiace la om din România, în aceste experimente făcute în perioada 1953-1957, când despre această problemă nici nu se discuta în literatura medicală, ci numai în două-trei centre de vârf. Actualul profesor Radu Deac are meritul, cu şcoala sa, de a le fi încununat cu succes, de a fi putut continua la Târgu-Mureş experimentele începute de mine împreună cu ei, când erau încă studenţi, şi de a le fi aplicat la om. De altfel, Radu Deac a realizat împreună cu Şerban Brădişteanu primul transplant de inimă din România.

Mortalitate între 52% şi 62%

Se făcea chirurgie cardiovasculară în România în anii ’50-’60?

Se făceau operaţii la Fundeni, în Bucureşti, dar, din păcate, mortalitatea era undeva, între 52% şi 62%, lucru care se ştia şi în străinătate. Era un punct negru în practica din ţara noastră. Din fericire, în 1962, eu am fost transferat de la Cluj, unde eram şef de lucrări, la Clinica de Chirurgie din Institutul de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş. Fusesem o singură dată înainte la Târgu-Mureş şi mi-a plăcut enorm. Cred că acest lucru a contribuit la acceptarea transferului meu în acest oraş. Trebuie să vă spun, însă, că pentru acceptarea acestui transfer am pus condiţia să nu fiu numit în locul nimănui şi să mi se dea fonduri pentru supraetajarea clinicii vechi, pentru o unitate nouă. Am dorit o unitate nouă, lucru care s-a realizat în anul 1965. Clinica nouă s-a numit „Clinica Chirurgicală nr. II şi de Chirurgie Cardiovasculară“. Aşa a luat naştere prima clinică de chirurgie cardiovasculară din ţară, cu personalitate juridică, întrucât la Fundeni, deşi se făceau operaţii cardiace, cum am spus, ele erau efectuate în cadrul unui compartiment al Clinicii de Chirurgie Generală, nu ca o clinică independentă.

Când v-a vizitat profesorul sud-african Christiaan Barnard? Înainte sau după ce i-a făcut transplantul de inimă românului Horia Samarghitan?

După. Am impresia că operaţia a făcut-o în ’70. Eu am organizat şi am primit vizita profesorului Christiaan Barnard în 1972. Când am anunţat autorităţile locale despre vizita lui, mi s-a replicat sec: „Profesore, îţi arde de bancuri?“. Şi, totuşi, vizita a avut loc. Noi am fost a doua ţară din Europa pe care a vizitat-o Barnard. Cred că este important să spun că Barnard a lăudat atunci calitatea şi educaţia studenţilor noştri din institut. L-am dus la Cheile Bicazului, cu un elicopter „Alouette“, am aterizat în vârf de munte, lângă chei, unde ne aşteptau trei Mercedesuri de protocol înşirate pe şoseaua asfaltată, ce ne-au dus la cabana „Cerbul“, apoi la Lacul Roşu şi retur.

În SUA se practica industria medicală în alb. Adică se operau pe inimă oameni din ţări bogate, dar care nu aveau medicină de vârf. Îşi racolau pacienţii prin ambasade şi-i operau cu 40.000 de dolari. Când m-am întors în ţară, am aplicat şi eu acest lucru la Fundeni.

„Ce am văzut bun în America“

Era foarte diferit ceea ce aţi văzut cu ocazia bursei în Statele Unite faţă de ceea ce făceaţi în ţară?

Bursa de specializare mi-a fost oferită de Guvernul american în 1970-1971 în două prestigioase institute din Houston, Texas, şi anume: Spitalul Metodist, unde era şef profesorul Michael DeBakey, şi Spitalul de Copii Saint Luke, unde era şef profesorul doctor Denton A. Cooley (n. r. – a realizat primul implant al unei inimi artificiale în întregime). Programele operatorii erau o adevărată desfătare în mâinile acestor „monştri sacri“. Sigur, această perioadă mi-a fost deosebit de utilă, mai ales că am luat cunoştinţă de preocupările celor mai importante centre de chirurgie cardiacă, unde am şi făcut parte din echipele operatorii. Ceea ce pot spune, deci, este că odată ce am terminat perioada de specializare în SUA, am revenit în ţară cu dorinţa de a începe operaţiile pe cord deschis la Târgu-Mureş.

Primul medic care a realizat un transplant cardiac, sud-africanul Christiaan Barnard, în vizită la profesorul Ioan Pop de Popa, în 1972, aici, într-o emisiune la TVR

„La ce v-a trebuit vouă asta?“

Şi aţi reuşit să faceţi acest lucru?

Da, dar, din păcate, numai pentru scurt timp. Pentru că această activitate nu a fost bine primită de către ministrul Burghele (n. r. – Theodor Burghele a fost ministru al Sănătăţii între 1972 şi 1975), care m-a apostrofat în faţa întregii mele echipe. Noi am crezut că-i dăm o veste bună, dar el ne-a replicat dur: „La ce v-a trebuit vouă asta?“. Ne-a întors spatele şi a plecat. Numai că s-a dovedit că făceam treabă bună. Din cei 19 bolnavi operaţi de noi a decedat numai unul, şi acela operat cu ani înainte de două ori. Aceasta în condiţiile în care la Fundeni, cum v-am zis, mortalitatea era între 52% şi 62%, în funcţie de patologie. În acest context, am fost convocat de Ceauşescu, care mi-a pus în vedere că „trebuie“ să mă mut la Bucureşti, la Spitalul Fundeni. „Nu cumva credeai că, după specializarea pe care ai făcut-o în Statele Unite, o să-ţi
trimitem bolnavii să-i operezi la Târgu-Mureş...“, mi-a zis. Am încercat eu să amân cât am putut, dar tot a trebuit să mă mut, ameninţat fiind cu „sancţiuni“, de profesorul universitar inginer Ştefan Bârlea, şeful de cabinet.

A fost dificilă mutarea?

Am stat şi eu şi-am cugetat ca moţul ardelean: „Dacă toate s-au întâmplat aşa, fiind împătimit de chirurgia cardiovasculară, voi lupta să fac această specialitate în România la asemenea cote care să permită rezolvarea tuturor suferinzilor acasă la noi, fără să mai fie nevoie să-i trimitem în străinătate pentru operaţii care costau sume mari în valută“. Şi aşa am făcut. La 1 octombrie 1974 a avut loc intrarea mea oficială ca şef al Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară Fundeni. Practic, Clinica de Chirurgie s-a scindat atunci între Chirurgia Generală, condusă de profesorul Dan Setlacec, şi Chirurgia Cardiovasculară, condusă de mine. Acum consider că a meritat sacrificiul.

Arterele artificiale Pop de Popa-Dodu au fost implantate la circa 4.000 de bolnavi cu rezultate bune în proporţie de 88%.

„Era 26 decembrie 1983, în seara de Crăciun“

Aveţi, dacă nu mă înşel, 30 de brevete de invenţie pentru implantarea valvelor de porc mistreţ şi pentru arterele artificiale, ca să numim doar două dintre cele mai importante. Mai cunoaşteţi beneficiarii acestor invenţii?

Valva de porc mistreţ am implantat-o la 736 de pacienţi – 860 de piese, fiindcă unora trebuia să le pui câte două-trei. Arterele artificiale care-mi poartă numele au fost implantate la mii de pacienţi. Înainte de a breveta eu aceste invenţii, se operau numai câteva zeci pe an, fiindcă intervenţiile erau foarte scumpe. O valvă din import costa la vremea aceea între 2.000 şi 2.500 de dolari. Şi vreau să vă spun că acestea ar fi metode care şi astăzi ar aduce bani în sănătate, însă s-a ales praful, din motive... mă rog, igienice. Mai cunosc şi astăzi, da, o parte dintre beneficiarii acestor intervenţii. Dar aş vrea să vă povestesc despre primul implant de valvă de porc mistreţ.

Vă rog.

Era 26 decembrie 1983, în seara de Crăciun. Atunci am implantat prima valvă de porc mistreţ unei profesoare bolnave în stare foarte gravă. Rezultatul operaţiei a fost excelent. Uşa reanimării se deschidea mereu şi se punea aceeaşi întrebare: „Ce face bolnava? Nu a murit încă?“. Mare le-a fost mirarea când, a treia zi, bolnava circula pe coridor bine-mersi. În săptămânile următoare am implantat şapte, apoi zece şi aşa mai departe. Colegii au început şi ei să le implanteze, cu mare încredere. 

Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“

Profesorul Christiaan Barnard, în 1967, după ce a realizat primul transplant de inimă din lume