Prof. dr. Gheorghe Andrei Dan, medic primar cardiolog: „Există tulburări de ritm care au impact asupra supravieţuirii şi acelea trebuie căutate“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

CARDIOLOGIE Prof. dr. Gheorghe Andrei Dan, şeful Clinicii de Medicină Internă şi al secţiei clinice de Cardiologie de la Spitalul Colentina din Bucureşti, explică în ce situaţii tulburările de ritm cardiac ar trebui să fie motiv de îngrijorare pentru pacienţi, despre simptomele care pot apărea în diverse cazuri, precum şi despre necesitatea de a merge regulat la controale medicale.

Tulburările de ritm cardiac. Le avem, le experimentăm cu toţii într-un anumit moment al vieţii. Sunt ele un motiv de îngrijorare? Anunţă acestea o boală cardiovasculară în stadiu incipient? Prof. dr. Dan Gheorghe, şeful Clinicii de Medicină Internă şi Cardiologie de la Spitalul Colentina din Bucureşti, explică ce sunt şi în ce situaţii ar trebui să ne adresăm neapărat medicului.

 Adevărul: Ce sunt tulburările de ritm cardiac şi de ce sunt ele importante?

Prof. dr. Gheorghe Andrei Dan: Dacă ar fi să simplific, să trivializez funcţia cardiacă aş spune că inima funcţionează ca o pompă. Scopul ei este să pompeze, să circule practic alimentarea tuturor ţesuturilor. Ca această pompă să funcţioneze corect , sincronizat, are nevoie de un ceas. Deci, o a doua funcţie esenţială a inimii, pe lângă pompare, este funcţia de ceas. Tulburarea acestui ceas determină un spectru larg de patologie care oscilează între tulburări minore şi fără semnificaţie şi deces rapid  -moarte subită.  Acestea sunt tulburările de ritm care se întind pe un spectru de la banal la ameninţătoare.

Sunt frecvente?

Tulburările de ritm sunt foarte frecvente. Unele sunt atât de frecvente încât toţi oamenii le au. De exemplu, extrasitolele. Teama în faţa extrasistolelor este deseori nejustificată şi, uneori, ne enervăm când vedem pacienţi veniţi la doctor şi trataţi cu medicamente care au reacţii adverse severe administrate  pentru extrasistole banale care uneori îl neliniştesc pe pacient şi atunci, doar atunci se instituie  tratament care se adresează simptomelor, şi nu neaparat mecanismului extrasistolei.

Şi la capătul celălalt al extremei?

La celălalt capăt al extremei, se găsesc tulburări de ritm care apar la pacienţii cu patologie cardiacă severă – cu insuficienţă cardiacă sau care au avut un infarct sau nişte boli genetice şi sunt tulburări care le ameninţă viaţa. De fapt, termenul de „moartea subită cardiacă” nu e o chestiune medico-legală. Este o entitate care înseamnă că moartea se produce extrem de repede de la debutul simptomelor. Şi aritmiile maligne  -moartea subită cardiacă - sunt o cauză frecventă de mortalitate cardiovasculară. Şi de aici ai două drumuri în interpretarea sintagmei de moartea subită cardiacă – moartea, că moartea e ireversibilă şi ceea ce noi numim oprirea cardiacă, adică pacientul recuperat prin resuscitare cardio-neuro-pulmonară. Morţi resuscitate nu au fost decât două  - simbolic - în istorie: Isus şi Lazăr.

Un exemplu elocvent de asemenea tulburare malignă este cazul celebrului fotbalist de culoare de care toată lumea a auzit recent,  caz care m-a revoltat şi pe mine şi pe alţii şi care a murit pe stadion. Acel sportiv a avut din nefericire două neşanse: întâi, că nu s-a decelat boala congenitală pe care o avea, în al doilea rând, nu s-a ştiut să se intervină în momentul în care s-a produs evenimentul.

Cum se explică faptul că nu s-a ştiut interveni?

Tragedia şi frustrarea îngrozitoare pentru mine este acest al doilea act. Care ar fi putut fi salvator de viaţă. Pentru că majoritatea opririlor cardiace se produc  neasistat de către un cadru medical. Şi atunci, evident, ar trebui o întreagă populaţie educată. Lucru care se întâmplă în lume şi a crescut semnificativ numărul de cazuri salvate, pentru că aici este o fugă disperată după timp; ceea ce poate fi eficace la 1-2 minute nu mai ajută după 5 minute !  Vi s-ar părea ştiinţifico-fantastic să vă spun că un copil de 10 ani de la Paris sau din SUA ştie să facă resuscitare? Că unui adult tânăr din SUA sau din Germania când se duce la aeroport şi vede o mică cutie nu i se întâmplă, cum mi s-a întâmplat mie, alături de un politician care îmi spune – ce fel de extinctor e ăsta? – acela fiind un defibrilator automatizat. În stadionul respectiv în care a murit fotbalistul, spaţiu public aglomerat, nu exista un defibrilator automatizat salvator de viaţă. Tulburările de ritm trebuie cunoscute, mai ales din cauza acestei extreme grave.

Ce ar trebui să cunoască populaţia?

Aş spune că populaţia trebuie să cunoască două lucruri importante despre tulburările de ritm. Primul, că tulburarea de ritm în sine nu înseamnă neapărat o scurtare de viaţă, un risc foarte mare. Al doilea, la cealaltă extremă, că există tulburări de ritm care au impact asupra supravieţuirii şi acelea trebuie căutate. Ceea ce determină cel mai mult impactul pe supravieţuire al unei asemenea tulburări de ritm este substratul pe care apare. De cele mai multe ori, se întâmplă la vârste adulte, când apar modificări de substrat la pacienţi care au avut infarct, care au cordul mai gros decât trebuie, care au insuficienţă cardiacă etc.

Dincolo de asta se găsesc însă cazurile dramatice prin impactul lor psiho-social. Foarte rare, dar foarte dramatice. Şi este vorba de tineri, care au o boală genetică ascunsă şi care fac episoade de moarte subită. Aici, de asemenea, lucrurile sunt destul de bine statutate. Şi, aşa cum spune filosoful, nimeni nu caută decât ce ştie, şi nu găseşte decât ceea ce caută. Şi oamenii şi doctorii trebuie educaţi despre aceste cazuri rare, dar dramatice, pentru că aşa cum spunea un doctor odată, parafrazând Talmudul, moartea unui tânăr e ca moartea întregii omeniri. Aceste cazuri sunt decelabile, dar şi prevenibile prin metode farmacologice, prin administrare de medicamente sau, mai ales, cu ajutorul dispozitivelor – defibrilatoarelor – dar ele trebuie identificate din timp.

Dau simptome? 

Foarte bine spus. De foarte multe ori, primul simptom e chiar moartea. Dar, din fericire, de multe ori, aceşti pacienţi au simptome prealabile, de exemplu, sincope care pot orienta spre investigare mai amanunţită. La alţii „simptomul” este ceea ce numim „agregare familială”, adică existenţa unor situaţii de moarte suspectă la vârste tinere între membrii familiei.

Care sunt acestea?

De obicei, sincopa, adică pierdere de conştienţă. Zisă popular leşin. Şi, mai ales, apariţia unei astfel de sincope la efort.

La efort intens?

Da, dar nu neapărat numai la sportivi de performanţă. Din această cauză, a legăturii cu sportul de „enduranţă” sportivii de performanţă sunt ţinta predilectă a acestei patologii. Nu trebuie înţeles prosteşte acest lucru. Nu sportul determină moartea subită. Dimpotrivă. Dar sportul e ca o cortină care demască vulnerabilitatea la pacienţii susceptibili. Deci, morala fabulei este să căutăm la aceşti pacienţi care sunt sportivi de performanţă, înainte de a începe sportul de performanţă dacă, cumva, au o susceptibilitate.

Dar prin ce metodă, că doar nu se face analiză genetică?

Nu, aceasta e foarte scumpă. Dar avem un mijloc extrem de simplu şi ieftin cu care putem decide deja care e situaţia. Şi aceasta e electrocardiograma. Care e la îndemâna tuturor. Există la ora actuală criterii internaţionale de admitere a unui sportiv în competiţie. Eu, din experienţa mea, nu sunt foarte convins că forul oficial din România pentru atestarea sportivilor de performanţă îşi face treaba chiar cum trebuie şi că screeningul acestor sportivi se face după regulile artei, atestate de organismele internaţionale profesionale. Societatea Română de Cardiologie a organizat şi organizează multiple manifestări dedicate acestor probleme şi nu prea am văzut participanţi aparţinând echipelor delegate cu aceste controale esenţiale. Poate că sportul a devenit prea mult bussiness, transformându-se din scop, în mijloc.

Ce alte simptome mai sunt dincolo de sincopă?

Există chestiuni indirecte. De exemplu, un tânăr care vrea să facă înot de performanţă şi ştie că mama a decedat sau a avut un episod de oprire cardiacă resuscitată la o vârstă tânără la efort.  E deja un semn care mă face să fiu atent. Uneori, se întâmplă ca pacientul să aibă simptome nespecifice, din păcate, care sunt greu de analizat, cum sunt palpitaţiile. Palpitaţiile înseamnă percepţia conştientă la bătăilor inimii. Dumnezeu, în providenţiala lui milă, ne-a făcut să nu simţim că ceasul curge ireparabil. Atunci când simţim cum bate inima ne speriem şi ne supărăm. Dar repet, din nefericire, la tineri, nu există simptome orientative, ci, eventual, doar o agregare familială care sugerează acest lucru.

Dar vorbiţi de sportivii de performanţă şi de efortul intens. Cum rămâne cu ceilalţi?

Vorbeam de sportivii de performanţă până acum câţiva ani, când s-a demonstrat că de performanţă sau nu, sportul intensiv poate avea aceleaşi consecinţe nefaste dacă e practicat de persoane la risc. Am întâlnit recent o cunoştinţă care mi-a mărturisit că i-a murit soţul pe terenul de fotbal, jucând fotbal intensiv. Bărbat de 40 de ani. Persoana respectivă nu şi-a pus nicio clipă problema să vadă ştiinţific cât de sănătos tun e, aşa cum pretindea. Trebuie să creştem puţin gradul de conştientizare către toţi cei care fac sport intensiv.

Ce ar trebui să facă aceştia?

Ceea ce fac toţi oamenii într-o lume civilizată: să meargă o dată sau de două ori pe an la doctor să facă o verificare la medicul de familie. Şi aici avem o a doua problemă: în ce măsură medicul de familie, înecat în birocraţie inutilă cronofagă, e pregătit educaţional în această direcţie. Dar se fac eforturi. În al doilea rând, să fie educată populaţia.  Îmi pare rău să o spun, dar populaţia României este una analfabetă medical.

Ce ar trebui să ştie populaţia?

Multe alte lucruri decât se promovează în mod stupid în media. În mod special la un anumit tip de televiziune de senzaţie. Pentru că dacă nu ne potolim, o să plătim lucrurile astea. Prima greşală care se face este că se crede că rolul principal şi quasiunic în educaţie îi revine doctorului. Eroare! Doctorul este doar unul din instrumentele de educare. Educarea populaţiei este una de responsabilitate politică. Domnii de acolo să-şi bage bine în cap că ei trebuie să îşi impună în programele pre- şi mai ales intra-electorale să  facă educaţie populaţiei.

Vă gândiţi la existenţa unor programe naţionale care să includă şi breasla şi...

Mă gândesc exact la ceea ce aţi spus. Există pe hârtie, mai ales în perioadele preelectorale tot felul de probleme de educaţie. Dar apoi este considerat neesenţial şi non-cost-ficient, ca să zicem aşa.

 „Acum, trebuie să te duci la doctor nesupărându-te nimic“

Dar românul obişnuit? El ce responsabilităţi are, în afară de faptul că ar trebui să meargă la doctor o dată pe an?

Revin la sintagma lui Goethe: nimeni nu găseşte decât ceea ce caută şi nu caută decât ceea ce ştie. Omul de rând trebuie să conştientizeze că a se duce la doctor când e sănătos nu e un act stupid ci unul de bun-simţ faţă de el şi societate. Cetăţeanul de rând trebuie să-şi facă un soi de cultură proprie, dacă, din păcate, nu se face la nivel organizat. Din nefericire, această cultură proprie e cu două tăişuri: între noi medicii se spune acum că pacientul vine pentru o a doua opinie, pentru că prima şi-o face pe Google. Trebuie să-şi facă o idee despre ceea ce se întâmplă şi, mai ales - foarte greu pentru el - să ştie să discearnă între informaţii şi pseudoinformaţii.

Cum poate face asta?

Vă dau un exemplu: unul din medicamentele căruia nu am să-i spun numele şi care a salvat incredibil de  numeroase vieţi la pacienţii cu risc aterosclerotic , din motive obscure, nici nu le ştiu exact rădăcina, a determinat o parte din media să se lanseze într-o agresivitate la adresa lor, vizând companiile producătoare, în virtutea „teoriei conspiraţiei”,  cum că ar reprezenta exclusiv interese de firmă, fără beneficiu real. Am pacienţi, de gravitate extremă, care au renunţat la tratamentul cu aceste medicamente pentru că au citit în discursurile unor imbecili – iertaţi-mă că nu le pot spune altfel - că medicamentele acestea sunt inventate, că le distrug ficatul şi muşchii....Lucrurile sunt uneori mai hidoase, sunt pacienţi care nu-şi mai iau medicamente de care depinde chiar viaţa lor. Deci, educaţia populaţiei, oricât ar părea la suprafaţă ca neimportantă, e de importanţă majoră, mai ales în aceste cazuri de care vorbeam. Dar, revenind la aritmii, repet, am vorbit de două extreme; cei care sunt bolnavi de inimă şi fac tulburări de ritm care le ameninţă viaţa şi cei care sunt tineri şi nu-ţi dai seama că sunt bolnavi.

Ce este la mijloc?

La mijloc este un spectru întreg şi heterogen de artmii. De exemplu, cea mai frecventă aritmie care determină internarea în spital la ora actuală poartă numele de fibrilaţie atrială. Numele acesta are o lungă istorie foarte amuzantă. Aritmia era cunoscută de medicii chinezi antici. Numele vine de la bătăile complet neregulate  - un francez in secolul XIX le-a numit „palpitaţii rebele”, iar un englez „delirium cordis” -  şi arată că, de fapt, ceasul în fibrilaţia atrială a luat-o complet razna. E ca un pendul care ticăie pe minutar permanent, cu o vitează foarte mare. Inima are un grad de adaptare la asta, astfel încât „arătătorul orar” – adică ritmul de pompare al inimii este mult mai mic, dar neregulat. Fibrilaţia atrială este una din ţintele cunoaşterii şi terapiei moderne. Terapie modernă care înseamnă două categorii: pe de o parte medicamente, pe de altă parte, ceea ce se numeşte terapie intervenţională. Adică, noi ştim acum cam pe unde în inimă se produc lucrurile şi, practic, cauterizăm pe dinăuntru zona respectivă. Metoda se numeşte ablaţie. Nu oricine beneficiază de unele sau de altele. Am pacienţi care habar nu au ce diagnostic au şi ei vin să facă ablaţie. Sau pacienţi care iau medicamente antiaritmice  - cu multe reacţii adverse - fără niciun rost.  Pacientul „instructat” de vecini, prieteni sau…Google nu mai vine la doctor să înţeleagă ce e cu fibrilaţia, ci vine direct la ablaţie, Deci, din nou, e o săritură peste cal în cealaltă direcţie.

Cât de mare este ameninţarea fibrilaţiei atriale?

Fibrilaţia este o mare ameninţare. Într-o estimare făcută în grupul european în care lucrez, în următorii 20 de ani, vom avea 33 de milioane de oameni cu fibrilaţie atrială în lume, iar creşterea europeană se estimează la 18 milioane. În plus, această aritmie netratată corespunzător asociază creştere de mortalitate , mai ales prin accident cerebral ischemic.

Din ce cauză?

Creşterea frecvenţei are cauze multiple. Câteva pe care le poate înţelege oricine sunt: îmbătrânirea populaţiei, creşterea factorilor de risc – ca să zic aşa, suntem ce mâncăm – creşterea hipertensiunii şi mai sunt şi cauze mai puţin evidente. Această boală devine epidemică. Principala cauză care ameninţă viaţa în această boală este că în partea superioară a inimii, în atrii şi auricule sângele – inima practic bătând cu 500-600 bătăi pe minut – nu se mai contractă, practic. Şi acolo, sângele stagnează şi se fac trombi. Trombii aceştia ajung direct în cap şi dau o tulburare cumplită – accident cerebral vascular ischemic care are, în acest caz, un prognostic mai prost decât alte accidente. Deci, aceşti oameni trebuie feriţi de acest lucru.

Avem cu ce?

Categoric da. Avem medicamente moderne cu care îi putem feri. Dar primul lucru este să-i depistăm. Nici depistarea nu-i simplă, pentru că majoritatea episoadelor de fibrilaţie atrială sunt silenţioase. Pacientul nu simte nimic şi atunci avem o mare problemă de depistare precoce. Medicina se schimbă. Medicina generaţiei mele era medicina clopoţelului. Te durea, te duceai la doctor. Acum, trebuie să te duci la doctor nesupărându-te nimic. Am trecut în stadiul medicinei preventive în care doctorul se duce să caute pacientul. Nu-i foarte simplu de implementat asta şi nici foarte ieftin, dar din păcate asta e direcţia.

Despre educaţia sanitară sau lipsa ei

Vorbeaţi despre importanţa educaţie medicale. Cine în afară de domnii din parlament ar mai trebui să o facă?

În străinătate, există asistente care fac educaţia pacienţilor pentru că doctorii nu au timp. Vă dau un exemplu: diabetul. El este capătul, o boală rea care distruge încet-încet vasele. Şi, cum spunea Iorga, risipim cu generozitate ani  pentru ca, la sfârşit, să cerşim o clipă. Clipa aceea se cumpără cu efort. Şi atunci, pacientul trebuie educat la dietă şi asta nu se face simplu. Nu-i spui omului, de mâine să nu mai mănânci asta, nu mai face ailaltă. Din cunoştinţa mea, pachetul de cadre medii care să se dedice activităţii educaţiei este minimal. Vedeţi, e foarte interesant să ai în şcoală manual de sport. E fabulos! Dar s-a gândit cineva că ai nevoie de un manual de educaţie sanitară? Cândva exista medicină şcolară. Pe de altă parte, populaţia României nu-i în Bucureşti. E majoritar la sate. Ba chiar există diferenţe mari de educaţie între populaţia din Ardeal şi cea din zona Bucureştiului. Problema este extrem de severă. Noi suntem confruntaţi cu analfabetism cultural, civilizaţional şi educaţional. Chiar dacă unii vorbesc dezinvolt pe la televizor şi au diplome...nu vreau să vă dau exemple. Şi atunci, analfabetismul medical trece pe planul al doilea. N-o să mă credeţi, dar vă rog să testaţi. Mergeţi unde vreţi, în Ungaria vecină, aş jura că şi în Bulgaria vecină, Cehia, Germania, luaţi un copil de pe stradă şi mimaţi că v-aţi înecat cu ceva. Va şti în proporţie de 80% să vă practice manevra Heimlich de eliminare a corpului străin. Sau: cade cineva pe stradă. Cu siguranţă va şti să sune numărul fermecat cât este în ţara respectivă şi să înceapă masajul cardiac.

Şi la noi?

Dacă la noi cade cineva pe stradă sau nu se uită nimeni la el sau se adună 7 oameni, fiecare bagă de seamă, îl strâng de degetul mic – niciodată n-am înţeles de unde vine gestul ăsta inutil cu valoare de superstiţie - şi nu fac nimic. E îngrozitor! În România, eu am trăit asta şi nu mă poate contrazice nimeni, a existat înainte o promovare a culturii medicale prin broşuri şi prin acţiuni pe vremea comunismului de 10 ori mai mare decât se face acum. Dar acum nu se face deloc. Probabil că dacă amintesc asta voi fi catalogat drept crioptocomunist…Îmi aduc aminte că am învăţat manevra Heimlich pe când aveam 12 ani, dintr-o astfel de broşură frumos colorată. Era o poză frumoasă într-o broşură. Unde sunt broşurile acestea, cine le citeşte? Avem berechet tabloide, manuale de sport etc ., dar cine se oferă să investească în educaţia sanitară, salvatoare de vieţi şi bani  - pentru cine vede dincolo de lungul nasului – citeşte perioada electorală. Lucrurile astea s-au făcut în timp. Ca şi civilizaţia. Tot în timp se vor face. Dar trebuie sa existe voinţă pentru asta…şi nu în primul rând a doctorilor, ci a factorilor de decizie politică.Ţările care au avut preocupare pentru acest lucru, au crezut că merită să investească.

CV

Şeful Clinicii de Medicină internă şi cardiologie de la Spitalul Colentina

Nume şi prenume: Gheorghe Andrei Dan

Data şi locul naşterii: 4 mai 1952, Bucureşti

Studiile şi cariera:

1971-1977 – Facultatea de Medicină generală a Universităţii „Carol Davila“ din Bucureşti

1976-1980 – intern Medicină internă

1980-1984 – asistent universitar

1993-1995 - specializare postuniversitară în ritmologie intervenţională – Université Catholique de Louvain - Cliniques Universitaires de Mont-Godinne, Belgia

1996 - pregătire post-universitară „Good Clinical Practice“  - Praga

1998 – doctor în medicină

2002 – medic primar cardiolog

2000-2006 – conferenţiar universitar

2006  - profesor universitar – cercetător ştiinţific gradul I -  Universitatea de Medicină şi farmacie „Carol Davila“ Bucureşti
Şeful Clinicii de Medicină Internă şi al secţiei clinice de Cardiologie de la Spitalul Colentina din Bucureşti 

Fellow al European Society of Cardiology, American Heart Association, American College of Cardiology, European Heart Rhythm Association

Membru de onoare al Societăţii Române de Cardiologie

Locuieşte în: Bucureşti

Sănătate



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite