ORTOPEDIA 4D. La copii există o vârstă ostilă când corpul este chiar caraghios

Episodul 5 din Cele zece porunci. Cine se ocupă de copilul sănătos? Vreau să cresc. Există o dorinţă firească de remodelare a corpului. Toţi într-un moment al existenţei noastre simţim aşa o pornire demiurgică şi dorim altceva de la propriul nostru corp.

Unii vor să fie slabi, alţii graşi, alţii înalţi, alţii mai scunzi, unele doamne vor sânii mai sus, altele vor abdomenul mai plat şi lista continuă. Există cert un moment când nu ne mai împăcăm cu sinele nostru.

La copii acest lucru este şi mai accentuat pentru că există o vârstă ostilă când corpul este chiar caraghios: disproporţionat între diferite părţi, dezechilibrat în raportul oase/muşchi, ce mai, o adevărată tragedie! Şi dacă mai apar şi vreo două, trei ˝coşuri˝ dezastrul este total.

În timpurile pe care le trăim ortopedia pediatrică ar deveni chiar plictioasă dacă nu oferă soluţii copiilor normali. Pentru că trebuie să recunoaştem că accidentele genetice vor fi tot mai puţine în viitor, că patologia malformativă va diminua dramatic până la dispariţie odată cu testarea ADN-ului, iar traumatologia va diminua considerabil sub presiunea tuturor reglementărilor de siguranţă.

Ce vor rămâne constante vor fi bolile legate de suferinţa la naştere – Paraliziile Cerebrale şi afecţiunile legate de creştere. Dar de copilul normal sănătos cine se ocupă. El nu are nevoie de nicio consiliere, nu are nevoie de nimic îl lăsăm aşa să crească spontan.

Parcă şi la plante ne mai îngrijim cât de cât de dirijarea creşterii, mai tăiem o frunză, mai punem o proptea, o mutăm mai la lumină, îi mai dam nişte minerale.

Dar copilului nu-i facem nimic? Ne mulţumim să aşteptăm să se îmbolnăvească şi apoi îl tratăm?

Acum caţiva ani un bun prieten m-a rugat să îi examinez fata care avea o statură mică, undeva spre 152 cm la vârsta de 14 ani prezentând toate semnele ale unei pubertăţi încheiate. O cunoşteam de mică, de fapt de când s-a născut. Un copil frumos, cu trăsături proporţionate, dar minionă. Şi ar fi dorit şi ea sa fie un pic mai înaltă.

Alungisem mulţi copii în decursul timpului cu 4, 5, 7 sau chiar 10 cm, dar niciodată copii normali din punct de vedere ortopedic.

Nu sunt un fan al ortopediei estetice, cum nu sunt un fan al nici unei intervenţii estetice. Poate sunt mai conservator, poate mai fraier, nu ştiu. Cert este că nu pot să operez un pacient care nu are nimic.

Aşa că în loc să îi spun prietenului meu că nu se poate face nimic am început să studiez. Există un grup interesant de studiu al morfologiei şi fiziologiei osoase la copil la Spitalul de Copii din Gratz, Austria. Am discutat mult cu ei despre rezultate lor experimentale.

Există o concepţie greşită că osul este un organ inert, static incapabil să răspundă la stimuli. Atâta timp cât conţine filete nervoase, vase de sânge şi este conectat la întreg organismul este susceptibil să se transforme în condiţiile unei solicitări intense şi repetitive.

În urma acestora am elaborat un plan experimental şi nechirurgical de creştere în înălţime.

Programul se structurează pe două mari capitole înainte de pubertate şi după. Şi cuprinde după o evaluare iniţială, un program de viaţă şi alimentar riguros alături de exerciţii fizice dedicate.

Este un program experimental cu rezultate preliminarii încurajatoare complet neinvaziv şi fără efecte adverse. În care nu se folosec hormoni sau suplimente alimentare, doar multă trudă.

Şi chiar nu este nici un secret este un lucru de bun simţ, este ceea ce învăţăm din primul an de facultate că ˝anatomia este stiinţa formei vii˝.

În mod practic la un organism normal sănătos aflat undeva la sfârşitul perioadei de creştere se mai pot obţine 5 cm până la 10 cm, depinde de efortul depus. Dacă osul ar fi un organ inert atunci cu siguranţă nu am mai scădea în înălţime la bătrâneţe.

După 6 luni fata prietenului meu ajunsese la 155 cm, câştigând astfel 3 cm în înălţime. E mult, e puţin?

Dar lucrurile nu se opresc aici. Studii statistice efectuate azi pe populaţii mari ne oferă posibilitatea să predicţionăm creşterea finală a unui copil. Astfel dacă la 7 ani are 120 cm vom şti cu o oarecare marjă de eroare cât va avea la sfârşitul pubertăţii. Din experienţa mea foarte mulţi copii nu îşi ating potenţialul de creştere din cauza factorilor externi: alimente, somn, activitate fizică.

Măcar dacă am putea să le oferim acestor copii posibilitatea să îşi atingă statura programată şi tot ar fi un lucru minunat. Dar,din păcate, pe mulţi îi pierdem pe drum.