Margit Şerban: „Trebuie să luptăm până la capăt alături de copii“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Margit Şerban   medic oncopediatru
Margit Şerban medic oncopediatru

Medicul Margit Şerban (68 de ani), şeful Centrului de Transplant Medular al Spitalului de Copii „Louis Ţurcanu“ din Timişoara, vorbeşte despre efortul de a salva viaţa copiilor bolnavi de cancer.

Specialistul a realizat primul transplant medular la un copil, primul transplant cu celule stem din sângele ombilical al fratelui donator şi primul transplant cu celule stem cu donator neînrudit. Astăzi, obiectivul său este legat de un număr pe care îl repetă obsesiv: 80%. La această valoare trebuie să ajungă rata de succes în tratarea cancerelor de sânge la copii în România.

Clinica de Oncopediatrie „Louis Ţurcanu" iese din peisajul spitalelor de stat româneşti, lăsate în frig şi mizerie de lipsa banilor. Într-un sistem sanitar subfinanţat, cum a fost posibilă ridicarea unui astfel de spital?

Am avut şansa de a pleca imediat după '89 în străinătate, astfel că după '90 am introdus protocoale de lucru folosite în Europa. Cei la care am fost, de la care am învăţat, au văzut că aici suntem o echipă care merită să fie susţinută. Ne aflăm într-o clădire pe care ne‑au făcut-o, de fapt, austriecii, avem alături „Centrul familial" în care se cazează mamele copiilor care sunt internaţi aici şi pe care au construit-o tot ei. Avem „Secţia de transplant medular", care în proporţie de 75,80 % e făcută cu finanţare germană.

În ce măsură s-a făcut simţit ajutorul străin în privinţa investigaţiilor, a tratamentelor de care aveau nevoie pacienţii de la Timişoara?

Timp de aproape 15 ani, investigaţiile noastre au fost făcute în condiţii de gratuitate, în Austria. În ultimii doi-trei ani am plătit noi zece % din costuri, pentru că trebuie să arătăm că am făcut un pas înainte.

Cum aţi reuşit să convingeţi toţi aceşti parteneri să investească aici?

O dată i-am convins prin strădania noastră profesională de a ajunge la un alt nivel de competenţă. În al doilea rând, prin faptul că suntem o echipă de angajaţi despre care s-ar putea spune că suntem pe lângă normalitate, dacă normalitatea înseamnă să munceşti şi să ai rodul muncii cât se poate de bine plătit. Să te străduieşti şi să munceşti dublul orelor de muncă, fără remunerare, poate fi considerat o anomalie. Cred că angajarea noastră deplină a fost esenţială. În rândul al treilea, nu îi vedeţi pe ai noştri să aibă timp să meargă în cabinete private, să-şi ridice spitale private. Cu ambiţia de a reuşi, mergem înainte. Cred că aşa au zis şi străinii: „ele trebuie să fie ajutate, nu mai găsim altele ca ele".

În tot acest drum, în toate bătăliile duse, nimic nu pare să vă oprească.

Eu cred că trebuie să fie un factor genetic. Faptul că dintotdeauna am fost un copil ambiţios. Apoi este vorba de un factor de înţelegere a vieţii. A faptului că viaţa este finită, nu suntem mai fericiţi dacă suntem mai bogaţi material. Unii adună bani, case, maşini şi socotesc că au reuşit, alţii adună altceva ca şi succese. O dată i-am spus profesorului Ţurcanu : „Dar de ce ne străduim să facem lucrări ştiinţifice, congrese, că nu avem cu ce, ce facem noi nu reprezintă nicio noutate, e o muncă zadarnică".

image

Şi atunci, profesorul mi-a spus: „Tovarăşa doctor, dacă abdicăm şi de la asta, atunci se duce tot mediul nostru academic, toată ştiinţa noastră. Nu avem voie să abdicăm". Aşa zic şi eu, că nu trebuie să abdicăm. Lucrul acesta probabil reuşesc să-l transmit şi colectivului meu. Alegerea colaboratorilor şi reţinerea lor în colectiv s-a bazat numai pe criterii profesionale, dar am ţinut cont şi de calitatea umană. Asta nu înseamnă că nu am trăit şi dezamăgiri cumplite.  Am avut colaborări prin care am trimis oameni din colectivul meu la pregătire în străinătate, în spaţiul german, dar şi în SUA sau Franţa. S-au întors şi mi-au spus „Noi de fapt plecăm, am găsit alt loc de muncă".

Alături de medici, şi asistentele iau calea străinătăţii. Ce îi mai ţine aici pe cei din colectiv?

Chiar zilele trecute am vorbit cu asistentele din „Compartimentul de Oncohematologie" şi din „Compartimentul de Transplant". În situaţia în care volumul de muncă e foarte mare, complexitatea muncii e ridicată, patologia cu care te confrunţi e una severă, care determină chiar şi moartea, nemulţumirile pot să apară cu uşurinţă. Ele ajung la apogeu când se fac comparaţii cu colegele din alte servicii. Noi ne confruntăm cu o povară care este absolut cumplită pentru toată perioada activităţii noastre. E vorba de copii, e vorba de boli care au şanse de vindecare şi în această situaţie simţim că este responsabilitatea noastră să luptăm până la capăt cu ei. Luptăm chiar şi în situaţia în care şansele de a câştiga sunt mici.

Ce vă ţine pe dumneavoastră aici?

Eu puteam uşor să plec, ţinând cont de rădăcinile mele. Nu am plecat. Chiar cred că avem nişte obligaţii. Cred că locul nostru e aici. 

"Am avut şansa de a pleca imediat după '89 în străinătate, astfel că după '90 am introdus protocoale de lucru folosite în Europa. Cei la care am fost, de la care am învăţat, au văzut că suntem o echipă care merită să fie susţinută."

„Contăm acolo unde e risc de moarte"

Dacă ar fi să faceţi o schimbare la sistemul sanitar românesc, care ar fi aceasta?

Aş aprecia şi aş da dovada aprecierii mele, iar dovada ar fi cea salarială, în funcţie de volumul de muncă, complexitatea şi riscul muncii. În momentul când banii nu se duc acolo unde munca e mai multă, se creează un set de nemulţumiri. Aud mulţi oameni spunând că privatizarea e salvarea sistemului. Sub nicio formă. Nu trebuie să uităm cât e poporul acesta de mare şi care sunt posibilităţile lui. Trebuie să avem acest simţ al măsurii şi componenta aceasta de solidaritate socială caracteristică asistenţei medicale din Europa.

Aţi marcat o serie de premiere în transplantul pediatric. Care este pasul următor?

Ceea ce facem afară să fie făcut aici. Sunt bucuroasă că se doreşte crearea unui centru de competenţă la Timişoara. Nu e vorba de investigaţii care sunt făcute doar de dragul cercetării, ci sunt nişte condiţii obligatorii. Deocamdată, investigaţiile ni le fac cei de afară şi nu putem face excesiv de multe, trebuie să le triem. Sunt bucuroasă că se întâmplă totul la Timişoara. Probabil s-a ţinut cont de faptul că noi am deschis activitatea de transplant, că suntem un reper la nivel naţional. Această cooperare pe plan naţional trebuie să funcţioneze. De exemplu, ştiu că în Bucureşti este foarte bună anatomia patologică. Eu ani de zile mi-am trimis lamele în situaţia tumorilor solide în Germania, unde s-au făcut investigaţii fără cost. Între timp am aflat că s-a dezvoltat Bucureştiul şi putem faceinvestigaţiile acolo. Acest fel de colaborare ar trebui să fie înţeles.

Ce şanse au pacienţii bolnavi din România în urma racordării la Registrul Internaţional de donatori?

Handicapul major al nostru a fost că nu puteam face transplant de la donatori neînrudiţi. Ori acestora le revine 75-80% din cazurile de transplant alogeneic. De ce aşa?  Pentru că sunt familii mici, ori şanse de compatibilitate sunt între fraţi, o mamă sau un tată sunt doar jumătate compatibili. Mamele şi-ar da, dacă ar trebui, şi inima întreagă copiilor lor. În transplantul medular nu e vorba de organ, e ceva ce seamănă cu sângele şi provine de la fraţi. Accesul la registrul internaţional îl obţii când ai propriul registru şi vii şi cu aportul tău la registrul internaţional.

Problema e că o construcţie a unui registru propriu e dificilă, şi nu din cauza lipsei de solidaritate a oamenilor. Ei s-ar înscrie, dar trebuie să se facă investigaţii, iar acestea sunt costisitoare. Nu putem să ne permitem să facem un registru mare, pentru că nu avem bani şi dacă banii aceia îi consumăm pe toţi pe registru, nu ne mai rămân bani pentru făcut transplant. Susţinerea străină a continuat însă, iar centrul din Leiden şi-a dat avizul accesului nostru la acest registru internaţional. E un lucru nemaipomenit, pentru că într-o asemenea situaţie cauţi printre 16 milioane de potenţiali donori şi nu 800-1.000, cât am putea noi să facem. E foarte important şi pentru că creează posibilitatea de a face transplantul la noi în ţară.

"Reuşita se datorează faptului că întotdeauna am fost un copil ambiţios. Apoi este vorba de înţelegerea faptului că viaţa este finită şi că nu suntem mai fericiţi dacă suntem mai bogaţi material."

„Îmi este greu să anunţ diagnosticul"

S-a schimbat modul în care comunicaţi cu pacienţii, de la începutul carierei şi până acum? Cum anunţaţi un diagnostic pe care nimeni nu vrea să-l audă?

Nu e partea mea cea tare aceasta. Îmi trebuie o zi de pregătire sufletească şi în ziua aceea în mod clar şi categoric nu mai pot să fac lucruri importante. Pentru că mă copleşeşte să trebuiască să fac un asemenea anunţ. Mi-e greu să îl spun părinţilor şi îmi este aproape imposibil să îl spun copilului. Nu avem încotro, trebuie să facem şi lucrul acesta. Sunt mult mai iscusite în această privinţă colaboratoarele mele mai tinere. Probabil şi experienţa mea de viaţă mă face să fiu mai sensibilă la anumite aspecte şi îmi vine să plâng de mila lor. Ar fi un lucru absolut nedidactic, ar fi o atitudine care nu ar putea să-i ajute.

Este greu, e clar că au dreptul de a şti, că nu avem încotro decât să le transmitem diagnosticul pe măsura gradului de înţelegere. O zi se află totdeauna sub semnul speranţei, al deznădejdii, al unei angajări şi al unui efort continuu în care toată lumea e conştientă că trebuie să se controleze. Când îmi vine a plânge nu pot să arăt aceste sentimente, pentru că unul s-a prăpădit, dar sunt alţi 40 care se uită la mine şi mă vor puternică, mă vor încrezătoare. E un efort care poate fi aproape supraomenesc.

Treceţi prin experienţe de o încărcătură dramatică extraordinară. Cum reuşiţi să mergeţi mai departe?

Probabil că este adevărat ce se spune în popor, „Să nu‑ţi dea bunul Dumnezeu ce poţi să porţi". Avem această putere, de a purta şi jalea noastră proprie, şi tragicul unor evenimente, pentru că nu poţi să te detaşezi de pacienţi şi de familia acestora. Celor care îmi spun „Doamna profesoară, n-aş putea face ce faceţi dumneavoastră, n‑aş putea lucra în pediatrie", le spun: „Atunci faceţi medicină de guturai, de boală diareică simplă". Importanţi suntem unde există risc de moarte, unde se duc bătălii. Dacă nu ai această tărie, alege-ţi altă meserie. Aici e o meserie de luptă. Luptă pentru bolnavi, luptă unde să-ţi poţi învinge chiar şi propriile slăbiciuni. 

Carte de vizită

S-a născut în 1942 şi este în prezent profesor universitar şi şeful Centrului de Transplant Medular al Spitalului de Copii „Louis Ţurcanu" din Timişoara.

A condus echipa care a realizat primul transplant medular la copil din România, în 2002. Este autor şi editor a 14 cărţi şi a peste 1.000 de articole de specialitate.

Este membră a Academiei Române şi a 12 societăţi academice şi profesionale internaţionale.

Este preşedinte şi co-preşedinte al Comisiei Naţionale de Hematologie şi a Asociaţiei Române de Hemofilie.

A fost decorată de autorităţile germane cu medalia Bavaria pentru merite medicale şi sociale deosebite.

Din 2003 este cetăţean de onoare al oraşului Timişoara.

A primit Ordinul „Serviciu Credincios" în grad de Cavaler din partea preşedinţiei României şi premiul Academiei Române pentru carte medicală.

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite