Irinel Popescu, chirurg: „Primul pacient transplantat e pe-o insulă“

Profesorul Irinel Popescu (58 de ani), şeful Centrului de Transplant Hepatic Fundeni, a realizat cu succes primul transplant de ficat în România, în anul 2000. Medicul vorbeşte despre pregătirea cu Thomas Starzl, autorul primului transplant hepatic din lume, şi despre problemele activităţii de transplant din România.

Carte de vizită

- Şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni.
- Profesor Universitar UMF „Carol Davila", Bucureşti.
- Coordonator programe de formare al platformei de cercetare „George Emil Palade" a UMF Bucureşti.
- Expert al Consiliului Europei în probleme de transplant.
- Preşedinte al Societăţii Române de Chirurgie.
- Preşedinte al „Asociaţiei Române de Chirurgie Hepato-bilio-pancreatică şi Transplant Hepatic".
- Visiting Professor al ISSO (International School of Surgical Oncology- Strasbourg).
- Decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României" în gradul de Mare Ofiţer, pentru merite deosebite în chirurgia hepatică şi în transplantul de organe.
- 1999 - 2000 Ministru Secretar de Stat la Ministerul Sănătăţii.
- 1983 - medic specialist chirurg - Spitalul Clinic Fundeni (clasificat primul pe tara la concursul de specialitate).
- 1990 - medic primar chirurg.

Citiţi şi:

Cum evoluează chirurgia robotică

„Adevărul": A existat vreun semn, în copilărie sau în adolescenţă, că v-aţi îndrepta spre medicină?

Irinel Popescu: A fost o decizie raţională, la vremea aceea medicina era o arie de vârf, o provocare, era o concurenţă acerbă. Am avut şi eu teama apropierii de cadavru, dar am depăşit-o repede, când ni s-a lansat provocarea să găsim nervul sau artera nu ştiu care. Începi să diseci şi treci peste bariera psihologică.

Aţi absolvit Facultatea de medicină „Carol Davila" cu o medie astronomică, 9, 98. De curiozitate, cine v-a luat cele două sutimi? Aveţi o capacitate de a asimila nativă sau e vorba de multă muncă şi voinţă?

Am fost o promoţie foarte bună, şi împreună cu colegul şi prietenul meu Dan Gheorghe, profesor de cardiologie la Spitalul Colentina, am fost în fruntea acestei promoţii, el a avut chiar 10 plin. În anul I, la Anatomie, a fost un profesor care nu acorda pur şi simplu nota 10. În medicină e greu să reuşeşti fără o memorie foarte bună. Dar a contat foarte mult mediul, spiritul de competiţie dintre noi, studenţii, rezidenţi sau interni, cine diseca mai mult, cine ştia mai multe. Când ne întâlneam în afara spitalului, ne puneam întrebări din medicină unii altora.

Au urmat pentru dumneavoastră stagiile de specializare în America, şi mai ales perioada de la Pittsburg, sub îndrumarea directă a lui Thomas Starzl, autorul primului transplant de ficat din lume. Ce semnificaţie au avut?

Starzl a venit în 2003 la Bucureşti, la un simpozion pe care l-am organizat şi anul acesta, de Sărbători, chiar mi-a trimis un mesaj foarte simpatic, „Thank you for keeping me on your Christmas list!" El mi-a scris prefaţa la cartea mea de „Chirurgie hepatică". Am lucrat sub îndrumarea lui în America opt luni. Stagiile mele au durat câţiva ani, pentru că transplantul este o operaţie destul de complexă, ce necesită o echipă chirurgicală extrem de bine antrenată, capabilă să facă o operaţie considerată iniţial imposibilă. Dacă nu era încăpăţânarea lui Starzl, probabil transplantul de ficat apărea mult mai târziu sau deloc. Până  învaţă cineva să facă toţi paşii - prelevarea ficatului de la donator, extirparea ficatului bolnav, şi apoi implantarea noului ficat - şi apoi să-i înveţe şi pe alţii, durează.

Primele 50 de transplanturi de ficat le-aţi realizat singur, ocupându-vă de fiecare dintre aceste etape. Cât v-a luat ca timp o astfel de operaţie?

Ajungea pâna la 12 ore. Cu timpul, echipa chirurgicală a învăţat să stăpânească mai bine tehnicile operatorii, iar echipa anestezică să controleze mai bine sângerarea, astfel că acum durata intervenţiei a scăzut până la 4-6 ore.

Cum a fost ziua aceea pentru dumneavoastră, în care aţi realizat în premieră un transplant de ficat reuşit? 

Interesantă, pentru că şi domnul Penea (n.r. - Gherghe Penea, primul pacient căruia i s-a transplantat cu succes un ficat) e un om mai special, cu care am menţinut legătura, şi e un bun exemplu de ce înseamnă transplant hepatic. El era un cirotic, dependent de spitalul din Ploieşti, unde se ducea des cu hemoragii grave. După ce a primit ficatul cel nou, mi-a trimis la un an de zile o vedere de la Cascada Niagara, iar la momentul de faţă trăieşte jumătate din an pe-o insulă din Filipine, unde are un apartament. Face plajă, schi nautic, şi tot ce se poate face pe o insulă de vacanţă. Un astfel de transplant schimbă viaţa oamenilor.

De ce transplantul de ficat e considerat a fi cea mai dificilă intervenţie chirurgicală?

E vorba de spectaculozitatea ei, e foarte dificil să extirpi un ficat cirotic, cu sângerare, cu structuri anatomice complicate, de o manieră care să-ţi permită să implementezi noul ficat rapid şi eficient. Prin comparaţie, transplantul renal aproape că nu-l pun la socoteală, acolo rinichii rămân pe loc, nu se implantează nimic, la transplantul cardiac extirparea cordului e o banalitate, aşadar transplantul de ficat rămâne singurul unde partea tehnică este extrem de grea.

În momentul acesta la Fundeni se întâmplă toate procedeele de transplant de ficat posibile. De ce avem totuşi atât de puţini medici specializaţi în transplant?

În România, programele de formare care funcţionau în anul 2000 sunt aceleaşi până în ziua de azi. Nu s-au introdus programe noi. Dar, în cazul ficatului, se poate spune că transplantul hepatic la nivel naţional e moral acoperit, pentru că un al doilea centru nu ar face decât să împartă cu noi numărul de organe disponibile. În transplantul renal sunt 6-7.000 de bolnavi pe dializă şi 200 de operaţii pe an, deci acolo locul de desfăşurare ar fi fost mult mai mare. Un centru de transplant se dezvoltă în jurul unui laborator de imunologie performant, şi o echipă atât de complexă încât puţine centre din România corespund.

Există doar trei coordonatori de transplant în România. La Iaşi, Timişoara şi la Târgu-Mureş. E normală această situaţie?

Victor Zota (n.r. - fostul director al Agenţiei Naţionale de Transplant) ştie mai bine, probabil că n-a putut să angajeze mai mulţi. 

Dar mai este în funcţie? Fusese demis în urma scandalului cu Clinica Sabyc.

Nu mai este în funcţie, dar el se ocupă în continuare, pentru că se pricepe. Iar ceea ce s-a întâmplat cu scandalul de la Sabyc i s-a înscenat.

A fost acuzat că a acordat, în numele ANT, autorizaţie de funcţionare ilegală acestei clinici, ai cărei medici au fost arestaţi pentru trafic de ovule.

Clinica Sabyc avea activitate infracţională de ani buni, iar pe autorizaţia aşa-zis ilegală a funcţionat doar 10 zile. Pentru că autorizaţia de funcţionare înseamnă avizul a două instituţii: ANT şi Direcţia Sanitară. Avizul Direcţiei nu a fost considerat ilegal, pe când al Agenţiei, care certifică faptul că instituţia are şapte metri, patru ferestre, mă rog, cum cere legea, da. Nu e nicio legătură între activitatea infracţională a acestei clinici (n.r. - trafic de ovule) şi Agenţia Naţională de Transplant.  

Revenind la numărul de coordonatori de transplant din România.

Da, sunt prea puţini, dar pentru asta ar trebui scoase locuri bugetate, iar Ministerul Sănătăţii nu se implică. Avem şi o medie europeană proastă în ceea ce priveşte numărul de donatori, sunt trei donatori la un milion de locuitori, iar media normală e undeva între 10 şi 35. Ca ­să-şi dea acordul, e nevoie ca familia să fie abordată. Coordonatorii trebuie să meargă că ceară acordul familiei, lucru care nu se întâmplă pentru că: unele spitale nu au dotarea necesară, altele nu vor să se implice, şi apoi pentru că nu există coordonatori plătiţi doar pentru asta.

„La Spitalul Fundeni am amânat majoritatea operaţiilor"

Medicul a format zeci de specialişti în transplantul de ficat Foto: Marian Iliescu

Sunteţi specializat şi pe chirurgie oncologică şi coordonaţi programe naţionale de formare în domeniu, stăm mai bine la profesionişti în oncologie?

Nu stăm bine. Institutele oncologice sunt nucleele în jurul cărora s-a dezvoltat oncologia în România. Din păcate, până de curând, partea de chirurgie în aceste institute a fost reprezentată în primul rând de chirurgia sânului, mai puţin de cea digestivă,  de exemplu, şi deloc de chirurgia oncologică a sistemului nervos central, pe asta o fac neurochirurgii. Astfel că institutele au fost mai degrabă foruri metodologice, iar chirurgia a fost neglijată şi s-a făcut amatoristic. În România e în curs o şcoală de formare în chirurgie oncologică, iar de curând şi Institutul din Bucureşti, şi cel din Cluj şi-au diversificat foarte mult operaţiile pe care le efectuează. Dar ar trebui să ajungem şi noi, în România, la ceea ce se cheamă diagnostic precoce, pentru că atunci boala poate fi vindecată chirurgical. Ce facem acum de multe ori sunt operaţii eroice, paleative, dar dacă ministerul va introduce programe de screening în masă pentru depistarea precoce a cancerului, abia atunci se va vedea rolul actului chirurgical în oncologie.

Institutul Fundeni are acum sala de Terapie Intensivă în reparaţii. Au fost probleme cu microbi infiltraţi în spaţiul sălii, ce-ar fi afectat bolnavii?

În toate sălile de Terapie Intensivă din lume există o floră, cu care se luptă permanent, este un spaţiu predispus la apariţia de infecţii. Mai ales cu floră endogenă, fiecare dintre noi e colonizat cu microbi peste tot, şi atunci când bolnavul e  pe ventilator, într-o condiţie critică, transfuzat, perfuzat, atunci flora asta ajunge patogenă şi provoacă necazuri. Spitalul nostru are un epidemiolog care cu asta se ocupă, să controleze acest lucru, cât poate fi el controlat.

Aţi avut decese provocate din cauza asta?

Cu floră extrinsecă, mi-e greu să spun, şi niciunul documentat, dar faptul că bolnavii sunt în stare critică îi face foarte susceptibili la infecţie.

La ce capacitate operatorie funcţionaţi acum, cu reparaţiile?

Acum avem doar o singură sală de urgenţă pentru operaţii. Blocul operator este tot în renovare, nici nu putea intra pe bucăţi. Deci funcţionăm la o capacitate de 20%. Am amânat majoritatea operaţiilor, i-am trimis la alte spitale, la spitalul de Urgenţă. Dar trebuia intrat în reparaţii capitale, nu se putea altfel.