INTERVIU Prof. Dr. Alexandru Vlad Ciurea: „Pacientul român trebuie să aibă încredere în doctorii români“

FOTO: SANADOR

Prof. Dr. Alexandru Vlad Ciurea, medic primar neurochirurgie şi director ştiinţific al Spitalului Clinic SANADOR, sfătuieşte oamenii să aibă încredere în sistemul medical românesc deoarece spitalele din centrele universitare ţin pasul cu evoluţia tehnologică, iar medicii sunt la cel mai înalt nivel de pregătire.

„Weekend Adevărul“: Unde se situează neurochirurgia românească la nivel mondial?

Prof. Dr. Vlad Ciurea: Suntem recunoscuţi. Dovada cea mai bună este că, printr-o întâmplare fericită, în 2005, medicina şi neurochirurgia română au intrat în panoplia mondială. Eu am fost ales vicepreşedinte al Societăţii Mondiale de Neurochirurgie, iar acum un alt coleg de-al meu este ales pentru aceeaşi poziţie.

Aţi declarat că sunteţi consternat de faptul că pacientul român merge să se trateze în afară deoarece la el ajunge informaţia că avem specialişti, dar nu avem aparatură. Este adevărat?

Există acest „El Dorado“ – în Turcia sau la Viena – unde se crede că se operează mai bine decât la noi. Au fost şi perioade în care au avut o tehnologie superioară. În prezent, nu cred că mai există mari diferenţe între spitale, mai ales cele private sau cele de vârf din România şi cele din Turcia sau din afară, în general. Este foarte interesant că medicina se dezvoltă cu nişte paşi foarte repezi, trebuie tot timpul să fii upgradat, să te informezi încontinuu şi tu, în serviciul tău, să îl îmbunătăţeşti imediat. Bani există – Ministerul Sănătăţii face eforturi imense, primăriile, consiliile judeţene ajută spitalele în direcţia perfecţionării şi a progresului. Nouă, în sistemul privat, ne este cumpărat orice aparat de ultimă generaţie, cu condiţia să îl folosim, să nu se aştearnă praful pe el în depozit. Acestea sunt şi diferenţele între cele două sisteme.

Şi, cu toate acestea, pacienţii rămân cu această idee.

În 1993, când am fost în Turcia, erau cam la nivelul nostru, dar, deodată, au izbucnit. Ei, prin ministerul lor al sănătăţii, au făcut un program pe 20 de ani, indiferent de ce partid vine la conducere. Programul este făcut pe dezvoltare, pe medicină primară – medicul de familie (pilonul), medicina la nivel de policlinică, la nivel de specialist, medicina universitară, medicina privată, medicina de top. Dar avem şi în România medicină de top. Ne putem compara cu oricare din ţările dezvoltate în probleme de medicină de vârf şi centre de excelenţă. De noi depinde să facem aceste lucruri la nivel bun sau foarte bun. Unde apar frecuşurile? Când pacientul îşi doreşte să vorbească, iar medicul doar vede analizele şi dă reţeta. Prin empatie şi discuţie câştigi încredere, se apropie de pacient medicii. Dacă un doctor a fost bun la suflet, la vorbă, pacientul nu va mai pleca, pentru că are cu cine să vorbească. Aparatura din multe spitale este la nivelul celei din străinătate. Pentru mine nu există diferenţe – orice fel de maladie se poate trata şi în Bucureşti, şi în celelalte centre universitate. În plus, s-ar putea să fie persoane care doresc mai multă discreţie. Într-un spital ca SANADOR, pentru nimic în lume nu avem discuţii asupra bolii pe care un pacient o are, ci totul este confidenţial.

Cele două feţe ale medicinei româneşti

Excluzându-i pe aceşti pacienţi care au nevoie de un plus de confidenţialitate, şi gândindu-ne la ceilalţi, este posibil ca pacientul român să aibă o percepţie greşită despre serviciul românesc, chiar şi despre cel de sănătate? Este nevoie de o mai bună informare?

Sigur că da! Ani la rând s-au auzit doar ştiri negative legate de spitale. Trebuie spuse şi cele pozitive. Exact ca la COVID – se prezenta în fiecare zi numărul de cazuri şi decese, dar nimeni nu insista pe câţi s-au vindecat, ce succese a avut medicina, câţi s-au întors din stări grave. Şi eu am avut o stare medie spre gravă de COVID-19 şi acum sunt într-o stare de perfectă luciditate. Medicina românească m-a salvat, nu vreun centru din afară, deci se poate. Încrederea trebuie să fie totală.

Cum ar trebui să vină pacienţii la medic?

Pacientul român trebuie să aibă încredere în doctorii români, iar Şcoala românească de medicină este bună. Cel mai bun exemplu este că noi am umplut străinătatea de doctori buni, de chirurgi foarte buni, de cercetători foarte buni. Avem acest IQ cu totul deosebit, deci românii sunt deştepţi. Românul are, însă, un defect: se apucă greu şi se lasă repede. Trebuie să-l storci, să îl împingi, ca să dea totul pentru noi – doctorul român pentru pacientul român. Şcoala românească de medicină este una veche, academică, recunoscută în străinătate, fapt pentru care noi trebuie să fim mulţumiţi şi să mergem înainte.

Echipa unită, elementul-cheie

Care este profilul pacientului care ajunge la dumneavoastră şi ce tipuri de intervenţii faceţi?

Specialitatea mea – neurochirurgia – este disciplina pe care am ales-o şi îmi doresc să o fac cel mai bine şi cel mai corect. Pentru ea m-am pregătit, am făcut cursuri, pregătiri, acum particip la congrese în continuare şi la noi pregătiri, conduc un curs româno-german la Cluj. Aş desprinde cinci arii de interes: tumorile intracraniene, care sunt întotdeauna dificile, patologia vasculară cerebrală, care începe de la un accident vascular şi continuă cu tot felul de malformaţii vasculare, patologia malformativă şi pediatrică, mai ales a copilului, patologia traumatică, dar şi acele boli ale măduvei spinării, numite degenerative, care apar cu vârsta. Trebuie să cunosc acest profil, să spun unde pot efectua intervenţii, cu ce instrumentar, să explic pacientului, îi arăt fotografii din sala de operaţii. Eu consider că Spitalul Clinic SANADOR are cele mai frumoase şi mai bine dotate săli de operaţii şi ne simţim extraordinar de bine că nu se deschide uşa de zece ori, echipa este stabilă, ne cunoaştem toţi cu toţi, ce avem de făcut, asistenţii sunt foarte buni, echipa de anestezie, echipa de mentenanţă, curăţenie, toate sunt la cel mai înalt nivel.

Frecuşurile apar când pacientul îşi doreşte să vorbească, iar medicul doar vede analizele şi dă reţeta. Prin empatie şi discuţie câştigi încredere. Dacă un doctor a fost bun la suflet, la vorbă, pacientul nu va mai pleca, pentru că are cu cine să vorbească.

Sunt triate cumva cazurile mai grave la dumneavoastră sau poate ajunge orice pacient?

Orice pacient ajunge. Pacientul poate ezită sau se duce la un alt doctor, are tot dreptul. Există întotdeauna a doua opinie sau posibilitate, poate are încredere în alt doctor sau altă clinică. Însă nu depinde atât numai de doctor – echipa din jur trebuie să fie unită, dacă se poate, puţin mai matură ca să se poată rezolva în condiţii bune. Există şi un impediment, care este normal: costurile.

Încredere reciprocă

Cât de complicată, de costisitoare este recuperarea în cazul operaţiilor neurologice?

Recuperarea nu constă numai în faptul că îi mişc mâna sau îi frec picioarele. Recuperarea este complexă, iar în sfera neurologică este foarte complicată – se face mişcare, kinetoterapie generală, reflexoterapie, logopedie. Încă din reanimare, începe recuperarea pentru stimularea cerebrală. Pacientul nu este lăsat să zacă după operaţie: mă mişc, deci exist! Pacientul este urmărit din blocul operator, în terapia intensivă şi apoi pe secţie. Am o cunoştinţă care m-a uimit: trei luni de recuperare după accident vascular cerebral, recuperat perfect în spitalul în care lucrez, internat la secţia de neurologie, iar apoi în serviciile adiacente de recuperare. A avut curajul şi s-a luptat timp de trei luni în spital, cu mici intervale în care a fost şi la domiciliu. Acum nici nu credeţi că a avut accident vascular. A venit cu partea dreaptă a corpului complet pierdută, avea pareză totală. Depinde de încrederea în doctori, dar şi de doctori să fie bine pregătiţi şi să insufle pacientului încredere.

Aş vrea să le dăm acces oamenilor la experienţa pacientului, de când intră pe uşa cabinetului dumneavoastră până ajungeţi la intervenţie. Ce se întâmplă mai exact? Şi cum a progresat medicina faţă de ceea ce ştiam noi până acum?

În general, pacientul vine cu un grup de investigaţii, deci nu vine direct de la medicul de familie, ci trece printr-un filtru al unui coleg de la neurologie. Trebuie să discuţi foarte franc cu pacientul şi să îi scrii toate informaţiile – îi prezinţi boala, dar nu îi spui niciodată cancer. Nu poţi pronunţa decât dacă scoţi o porţiune din zona respectivă (n.r. – biopsie). Şi nu spui cancer, ci neoplazie. De la prima discuţie în care se explică totul, mai ales familiei, îi spunem că este un plan operator, în care pacientul se internează, este aranjat, i se ştiu toate bolile, consultul general, cardiologic, preanestezic, toate se fac din timp pentru a căuta părţi pe care nu le ştim. Nu întotdeauna pacientul îşi ştie toate bolile. Există un lucru fantastic, pe care îl avem şi mă uimeşte – neuronavigaţia – calculăm totul, facem o fuziune de imagini într-un aparat, acestea sunt proiectate pe suprafaţa craniului pacientului şi ne arată exact unde este leziunea. Noi efectuăm deschiderea cutiei craniene, cea care apără organul suprem. Planificăm pe aparat şi cu ajutorul lui trasăm şi ştim exact unde ne ducem, exact ca în armată – punct ochit, punct lovit. Nu credeam vreodată că voi opera prin asemenea procedee de neurochirurgie, că voi putea folosi un microscop care costă sute de mii de euro, care vede şi înainte şi în lateral, te vede în 3D, reproduce totul, îţi arată ce se întâmplă, creierul din jur, cele mai mici vase ţi le pune în evidenţă! Nu credeam vreodată că, la sfârşitul unei operaţii, o să aplic o substanţă, exact ca pompierii, care acoperă toată zona operată, care face ceva ca o zăpadă şi face hemostază! Deci nu mai trebuie să mă mai uit la vasele mici care sângerează. Am pus substanţa, stau liniştit. Nu credeam că o să am posibilitatea să folosesc procedee de închidere a învelişului creierului. Când se trezeşte pacientul, şi el este uimit, şi eu sunt. Întotdeauna le spun: atunci când vă veţi trezi, voi fi lângă dumneavoastră şi vă voi strânge de mână. Nu le vine să creadă. Anestezistul reglează de aşa natură anestezia şi trezirea treptată a pacientului, ca să îl aducă la starea de conştienţă perfectă. Deci totul se poate.

„Toată puterea se află în creier“

Ca să înţelegem importanţa tehnicilor moderne de intervenţie, ne puteţi povesti, vă rog, un caz foarte greu pe care l-aţi avut?

Sunt cazuri şi cazuri. De exemplu, sunt acele microleziuni vasculare în creier, la nivelul cavernoamelor (n.r. – mici ghemuri de vase), foarte invalidante pentru creier pentru că pot sângera la efort şi pot da chiar crize epileptice. Aşadar, dacă avem un om de 20 de ani care aleargă după tramvai şi cade, lumea spune că este epileptic, dar nu este. Apar aceste leziuni care nu sunt chiar atât de rare. Un caz de asemenea dificultate a fost când, cu toate eforturile, nu găseam leziunea pentru că era foarte mică. Atunci am refăcut planurile, am repus neuronavigaţia şi am plecat din nou din aproape în aproape să găsim leziunea pentru a o îndepărta din zona respectivă. Poate părea un caz uşor, însă pentru noi este foarte greu pentru că nu te poţi plimba în creier ca pe Calea Victoriei. Creierul nu te lasă să te joci, se poate umfla. De curând, am avut o doamnă la care toată echipa ne-am chinuit: şapte ore de operaţie pentru că avea o tumoră în zona orbitară. După aproape o lună, ne-au venit toate rezultatele. Tumora este de natură bună şi a fost scos totul – cele două deziderate au fost atinse. O echipă întreagă te ajută să poţi face o asemenea performanţă. Orice caz este greu, orice caz este dificil, orice caz îţi pune probleme. Sistemul nervos trebuie privit cu cea mai mare seriozitate. Nu se poate face medicină, mai ales chirurgie, fără echipă. Echipa pe care o ai trebuie să aibă încredere în tine şi tu în ea. Părerea celor din jur contează enorm, ca la fotbal. Nu observaţi că cei care stau în tribună văd mult mai bine decât antrenorii din teren? Aşa se întâmplă şi aici. Contează cuvântul „echipă“. Dacă vă uitaţi la handbal, ei dau uneori pasele fără să se uite în stânga sau dreapta. Aşa trebuie să fie şi la noi.

Ce rol ocupă inovaţia în domeniul neurochirurgiei şi ce noutăţi există?

Lumea merge înainte şi apar lucruri noi, se descoperă mereu ceva, aşa că trebuie să fim întotdeauna la curent. Nu mă refer la medicamente, nu sunt de acord cu abuzul de medicamente, se numeşte polipragmazie şi poate afecta stomacul, rinichii, ficatul. Dar noutăţile, în medicină, apar continuu. De exemplu, când am fost în centrul de la Hanovra, pacientul cu care m-am dus a avut nevoie de un RMN funcţional, în care pacientul era treaz şi i se spunea să mişte mâna dreaptă şi se vedea exact pe creier unde este implementată mişcarea. Pacientul trebuia operat şi voiau să deseneze, pentru neurochirurg, cât de aproape era leziunea din cap de anumite zone sau dacă exista riscul să le lezeze – zonele mişcării, vorbirii, gândirii, starea de conştienţă, auzul, văzul, toate adunate. Am rămas uimit. Am discutat cu direcţia spitalului şi am implementat şi noi RMN funcţional – este formidabil! S-a făcut operaţia, la sfârşit se duce şi intră în RMN – nu iradiază pe nimeni, nici pe pacient, nici pe doctori. Progresele sunt formidabile. Robotica deja s-a introdus în neurochirurgie – momentan pe chirurgia spinală şi ne apropiem şi de cea cerebrală. Noi avem robotică şi sunt foarte mândru că o avem în chirurgia generală, urologică şi ginecologică, la Spitalul Clinic SANADOR.

Stresul, alimentat de pandemie şi de război

Nivelul stresului a crescut atât în timpul pandemiei, cât şi acum, în timpul războiului din Ucraina. Cum sunt afectaţi oamenii de aceste două evenimente?

În pandemie am trecut prin toate elementele şi tot felul de discuţii – dacă e reală sau nu, sau dacă veştile sunt false sau nu, dacă ne vaccinăm sau nu. Şi eu am avut o formă medie spre gravă, am fost internat la Institutul „Matei Balş“. Nu se poate ca la primul val de infecţie să cedăm. Aici a fost un element de neîncredere a populaţiei, pentru că au fost prea multe ştiri care s-au bătut cap în cap şi nu s-a urmărit o linie perfectă de către specialişti, cum avem acum la Ministerul Sănătăţii – prof. dr. Alexandru Rafila ştie exact ce are de făcut. Ascultaţi-l! De asta este pus acolo. Noi nu am tratat pe nimeni la SANADOR fără să întrebam încontinuu infecţionistul. Dacă infecţionistul îţi dă încredere în tine, tu trebuie să dai încredere pacienţilor tăi, trebuie să treci prin această infecţie respiratorie, cu afectare cerebrală, cu multiple elemente, dar trebuie învinsă. Sunt adept al vaccinării – am fost vaccinat cu trei doze şi cu cel antigripal.

Care este reţeta unui tonus atât de bun ca al dumneavoastră?

Este foarte simplă: eu trebuie să fiu convins de ceea ce trebuie să fac, eu sunt convins de mine. În 1935 s-a născut ultimul Dalai Lama, care a spus că toată puterea se află în creier, aici este totul. Puterea minţii este cea mai importantă, ea este cea care te împinge înainte. Am un grup de studenţi împreună cu care am studiat acest fenomen – cei care nu ştiu exact, în fruntea noastră este lobul prefrontal, acesta îţi dă energia să mergi înainte, nu cafeaua multă, nu Coca Cola, ci trezitul de dimineaţă, odihna de peste noapte, o alimentaţie corespunzătoare, gânditul pozitiv, zâmbetul, acestea te împing înainte. Lobul reenergizează organismul şi de acolo pleacă totul.