INTERVIU Toate aventurile chirurgului Irinel Popescu în sala de operaţie

INTERVIU Toate aventurile chirurgului Irinel Popescu în sala de operaţie

Medicul Irinel Popescu vorbeşte despre neajunsurile pe care le-a depăşit pentru a-şi vedea realizat visul de a efectua „cea mai spectaculoasă operaţie“: transplantul hepatic.

Ştiri pe aceeaşi temă


A fost coşmarul adolescentului Irinel Popescu faptul că liceul din Craiova, la care se înscrisese, ar fi putut fi al doilea din oraş. Chiar dacă, oricum, el era primul şi la şah, şi la matematică. A fost apoi cea mai aprigă provocare, la facultate, să fie primul care identifică, la disecţii, artera gastroduodenală şi alte structuri ascunse prin corpul omenesc. Chiar dacă el, oricum, încă nu depăşise complet teama de trupul rece. A fost şi acest mărunţiş, o cochetărie: să fie primul din facultate. Dar tot primul a fost, chiar dacă a absolvit cu 9,97. Şi a mai fost acest amănunt: e primul – şi, deocamdată, singurul – chirurg care a realizat transplant de ficat în România. S-ar părea, după toate calculele, că Irinel Popescu este unul dintre doctorii fără splină din România, căci numai asta ar explica faptul că nu oboseşte să fie primul.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Filiaşi, însă aţi venit la liceu în Craiova, la „Fraţii Buzeşti“.
Irinel Popescu:
Filiaşiul avea liceu, dar motivul principal pentru care venisem la Craiova a fost să continui o pasiune pentru şah pe care o aveam la vremea respectivă.

Eraţi şahist?
Cât eram în şcoala generală, fusesem la nişte competiţii regionale, iar cei de la Craiova mă chemaseră la liceu acolo, să continui. Aşa că am jucat apoi în echipa liceului – am fost şi de două ori campion judeţean. După mine, a fost Marian Miluţ, care a ajuns şi maestru la şah. Dar tot în Filiaşi mi s-a spus: „Mergi la «Buzeşti», că poţi să faci matematică la clasa lui Răducan Georgescu“. Era un profesor de legendă al Craiovei. Spre exemplu, erau vreo trei în clasă care aveau media 6. Majoritatea rămâneau corigenţi pe vară. Totuşi, în clasa a XII-a au absolvit toţi, s-au dus către facultăţi tehnice şi au intrat primii, deşi aveau numai note mici la clasă.

Şi dumneavoastră de ce-aţi ales Medicina?
Pe vremea aia, erau câteva facultăţi foarte bine cotate: Electronica, Medicina, Dreptul. Medicina venea foarte sus în alegerile mele şi, în planul II, a fost şi dorinţa mamei mele. Deşi n-avusesem nicio tangenţă cu facultatea înainte.

 

Conduce Academia de Ştiinţe Medicale

Numele: Irinel Popescu
Data şi locul naşterii: 22 aprilie 1953, Filiaşi (Dolj)
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
În 1977, a absolvit Facultatea de Medicină, în 1983 a devenit medic specialist chirurg, iar în 1990 – medic primar chirurg.
În 1990, a plecat la cursuri de perfecţionare în străinătate.
În perioada 1999-2000, a fost secretar de stat la Ministerul Sănătăţii.
A fost preşedinte al Comisiei de Învăţământ din Senatul României, fiind ales pe listele PC în legislatura 2004-2008.
A condus Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
În prezent, conduce Clinica de Chirurgie şi Transplant Hepatic de la Fundeni, este profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale.
Locuieşte în: Bucureşti

 
Am văzut oameni simpli, ciobani din vârful muntelui, care au fost imediat de acord cu donarea, şi intelectuali cu mari pretenţii care s-au gândit, s-au răzgândit şi au refuzat cu nişte argumente curioase.

Aţi continuat cu şahul la facultate?
Eu venisem să joc în continuare, dar facultatea era foarte grea, iar asta m-a determinat să renunţ.

Cum a fost primul contact cu facultatea de medicină, cu disecţiile?
Nu mă omoram după cadavre, trebuie să recunosc, aveam emoţii la primele disecţii. Dar pe care le-am depăşit pentru că atunci când ajungeai faţă-n faţă, trebuia să descoperi diverse formaţiuni anatomice, iar obsesia mea era să le găsesc eu primul. Partea ştiinţifică te ajută să depăşeşti obstacolul, dar primul contact nu-i foarte simplu.

Aţi avut probleme la dosarul de admitere sau aveaţi origine sănătoasă?
În ’71, nu te mai întreba nimeni de originea sănătoasă. N-aş spune că am fost oprimat de regimul comunist, cred că s-au purtat normal cu mine. În plus, admiterea la facultate era atât de grea, încât cei cu origine sănătoasă, băieţii mari din Bucureşti, n-au intrat. Chiar am simţit o competiţie fairplay. Nici la liceu nu m-a deranjat nimeni.

Aţi absolvit facultatea cu media 9,97. De unde 0,03?
Am luat două note de 9 – în anul I, la Anatomie, şi în anul VI, la Obstetrică-Ginecologie. În anul I, foarte puţini au luat 10 la profesorul Viorel Ranga. În anul VI, era un examen care se chema „Internat“ – se dădea la sfârşitul anului V, iar cei care-l luau aveau regim de intern în anul următor, nu de student. Eu eram în stagiul de Obstetrică atunci când s-a anunţat rezultatul examenului şi, imediat ce-am aflat, am zis că vreau să plec la Chirurgie, motiv pentru care profesorul meu de la Obstetrică poate că a fost mai sever cu mine.

Un cartuş de Kent şi-un pachet de cafea
Aţi simţit că regimul comunist e o piedică în dezvoltarea profesională?
România de la sfârşitul anilor ’60 şi din anii ’70 era o ţară în care se putea trăi. Erau criterii de valoare, era o atmosferă de seriozitate, era o naţiune optimistă, pozitivă. Sigur că era destul de greu, era o opresiune ideologică, dar, pus cap la cap, era o viaţă relativ ieftină. Până în ’80, când a început dezastrul, vedeam lucrurile nu neapărat în roz, dar nici în negru. Era o ţară cvasinormală. Dacă lucrurile ar fi evoluat ca în anii ’70, chiar dacă nu călătoream în străinătate, probabil ar fi fost ceva acceptabil. Mă gândesc la cariera profesorului Dan Setlacec, care a avut multe lipsuri şi multe de îndurat, dar era mulţumit. Fusese o dată în Grecia şi o dată în Cehoslovacia, dar a făcut o carieră chirurgicală foarte bună, motiv pentru care generaţii întregi îi sunt recunoscătoare.

Tensionatele momente de dinainte de operaţie
Era curtat de ştabii comunişti profesorul Setlacec.
Foarte mulţi dintre oamenii aceştia erau de foarte bună condiţie. Dar cineva care ajunge în postura de pacient îşi schimbă puţin comportamentul. Raporturile devin diferite. El avea o foarte mare adresabilitate în aceste zone pentru că, atunci, aceste probleme trebuiau rezolvate în interiorul graniţelor. Erau câţiva specialişti la care apelau, iar profesorul Setlacec era unul dintre aceştia, motiv pentru care a operat şi a îngrijit foarte mulţi dintre cei din aşa-zisa nomenclatură.

Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea erau şi, poate, mai sunt o monedă de schimb. Vi s-a întâmplat dumneavoastră sau profesorului să fiţi puşi în faţa unei astfel de experienţe?
Au fost scene bizare! Odată, o ţărancă amărâtă se tot ţinea cu un cartuş de Kent după profesorul Setlacec, iar el, nemaiputând să scape de ea, după ce o refuzase de mai multe ori, l-a luat şi i l-a aruncat în curte. Îmi spunea: „Amărâta asta... oare cât s-o fi străduit să facă rost de pachetul acela, iar eu i-l arunc...“. Mie mi s-a întâmplat cu o cucoană puţin cam excentrică, dar foarte haioasă, care a venit brusc la mine: „Vreau să vă dau două pachete de ţigări!“. Eu m-am uitat mirat la ea. Zice: „Of, sigur voiaţi un cartuş!“. Era, într-adevăr, monedă de schimb.

Fumaţi?
Ocazional, dar nu sunt fumător. Profesorul fuma foarte mult.

„Eram de-o sărăcie incredibilă“

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
În noaptea aia din 22 decembrie, după ce a plecat tovarăşul şi după ce am trecut şi eu pe la CC, m-am dus în Piaţa Amzei, la profesor. Eu îi spuneam: „Domn’ profesor, plec şi eu...“. El: „Nu, nu! Stai aici!“. Abia a doua zi am plecat, pentru că trebuia să merg la spital.

După Revoluţie cum a fost?
Din ’90 şi până în ’95, eu am fost foarte mult plecat: mai întâi în Franţa, apoi în SUA, la Pittsburgh, m-am întors, şi iar în SUA, unde am rămas trei ani.

O masă caldă la azilul de bătrâni
În Franţa ştim că stăteaţi la un azil de bătrâni.
Da, pentru că era gratis. A fost o perioadă atât de romantică, eram de-o sărăcie incredibilă. Eram cu profesorul Dan Tulbure în clinica profesorului Henri Bismuth, de la Spitalul Paul Brousse din Paris, aşa că nici nu conta că nu ne puteam permite nimic. La acel maison de retraite (n.r. – azil de bătrâni), marea noastră şansă a fost că, din două luni, cât am stat acolo, o lună şi jumătate, personalul de la cantină a fost în grevă. Or, ei aveau un mod foarte interesant de a face grevă: în loc să ofere trei feluri de mâncare, ei, ostentativ, ofereau un singur fel, dar pe care-l dădeau gratis. A fost una dintre cele mai negre perioade din viaţa mea din punctul ăsta de vedere.

Şi cum aţi ajuns în America?
Când am plecat prima dată, m-au ajutat cu bani profesorul Setlacec şi un francez de la Médecins Sans Frontières. Francezul mi-a dat vreo 400 de dolari, profesorul încă ceva. Aşa am făcut rost de bani pentru avion. Devenise un pic târziu pentru mine, aveam 37 de ani. Or, aceasta e vârsta la care un chirurg îşi încheie pregătirea. Numai că eu, până atunci, n-avusesem ocazia să fac o pregătire adecvată în transplant şi am încercat să prind acest ultim tren, cu toate sacrificiile posibile. Dacă aşteptam până o să am suficienţi bani, nu mai făceam nicio pregătire.

Diferenţa dintre Europa şi Europa de Est
Nu v-a tentat să rămâneţi acolo?
Perioada comunistă a lăsat România cu un grad foarte mare de coeziune. Atunci, era un singur vinovat de toate, iar asta dădea un aer pozitiv zonei, pentru că o comunitate în care te simţi solidar cu majoritatea îţi dă un anumit tonus. Coeziunea aceasta s-a pierdut de mult, s-a ajuns chiar la opusul ei, dar, pe vremea aceea, putea fi un factor care să te determine să te întorci.

Dar cum aţi fost primit în SUA? Nu v-aţi simţit privit de sus?
Nu. Nu am complexe că sunt român, nici revendicări, dar nu pot să uit o scenă din New York, din autobuz. S-a urcat un tip foarte bine îmbrăcat – genul de lord englez –, care m-a întrebat unde să coboare. I-am spus şi am intrat în vorbă. La un moment dat, i-am spus de unde sunt: „Romania, Europe“. El m-a corectat: „Eastern Europe!“ (n.r. – Europa de Est). Unii chiar o fac ostentativ, dar, dacă suntem capabili să demonstrăm că nu suntem mai prejos, trebuie să demonstrăm nu retoric, ci faptic. În meseria mea, de exemplu, cifrele sunt singurul lucru care contează. Dacă mă duc la Paris mâine, prima întrebare este: „Câte transplanturi de ficat ai făcut anul trecut?“ „75.“ Cu această cifră, eu pot să mă duc oriunde. Apoi poţi să stai de vorbă de la egal la egal. Dacă spui că ai făcut 7 transplanturi, eşti, în mod evident, mic. Nu te ajută nici dacă te revolţi, nici dacă încerci să spui că ai suferit. Nu interesează pe nimeni. „Ai suferit, dar câte ai făcut?“ „7.“ „La revedere.“

Când Dumnezeu coboară în sala de operaţie

Ce spune Biserica despre transplant?
Nu există un punct de vedere oficial, dar sunt declaraţii de susţinere. Patriarhul Teoctist, spre exemplu, a venit, în 2000, la deschiderea Congresului de Transplant şi a vorbit în favoarea operaţiei. Iar Patriarhul Daniel a acordat două înalte decoraţii pentru transplant.

E o reticenţă şi în rândul oamenilor.
Reticenţa ţine de o anumită structură intrinsecă. Am văzut oameni simpli, ciobani din vârful muntelui, care au fost imediat de acord cu donarea, şi intelectuali cu mari pretenţii care s-au gândit, s-au răzgândit şi au refuzat cu nişte argumente curioase... E, într-un fel, o atitudine care marchează maturitatea unei colectivităţi. Cât înţelege acea colectivitate să trăiască împreună, cât există solidaritatea, cât conştientizezi faptul că nu poţi trăi de unul singur... Asta ţine foarte mult de caracterul omului, fără mare legătură cu gradul de cultură, de educaţie.                           Chirurgul este decorat de Patriarhul Daniel
                                                                        
Spuneaţi că un chirurg simte prezenţa lui Dumnezeu în actul medical. Cum?
Simte că e ceva deasupra capacităţii sale de cunoaştere şi de înţelegere. Şi că sunt nişte situaţii pe care nu ţi le explici. Spre exemplu, am avut ca pacientă o profesoară de chimie cu un cancer de colon cu două metastaze în ficat care erau mai mari decât greutatea ficatului. Înainte de operaţie mi-a spus: „Să ştiţi că eu n-am să vă fac probleme şi am să supravieţuiesc operaţiei“. Ea ştia care e situaţia ei, că nu e o treabă banală. În timpul operaţiei a avut tensiune zero, am ajuns la clampaj de aortă, deci au fost nişte metode absolut eroice. Şansele erau cvasinule. E, eu nu am nicio explicaţie ştiinţifică pentru acest succes. Invers, am avut de curând o pacientă care avea o litiază biliară. „Eu o să mor, o să mor!“, spunea. Bineînţeles că nu i-am dat prea mare atenţie, dar, după operaţie, a făcut stop cardiac şi a fost foarte aproape de moarte. Noroc că am resuscitat-o!

Ştim că aveţi o colecţie de icoane acasă. Cum v-aţi gândit să începeţi...
Păi, nu m-am hotărât eu. Toate sunt cadouri. Cred că am cumpărat una sau două.

Toate aventurile din sala de operaţie

Ce presupune, mai precis, un transplant de ficat? Cum tăiaţi acolo?
Transplantul de ficat este, din punctul meu de vedere, cea mai spectaculoasă operaţie de transplant imaginată. În primul rând, trebuie să scoţi ficatul bolnav, iar hepatectomia e o aventură în sine pentru că, uneori, numai dacă-l atingi, începe să sângereze şi nu mai poţi opri sângerarea. Câteodată, scoţi un colecist, cu pietre, de la un bolnav de ciroză, care poate să moară din cauza sângerării. Deci, gesturi minime pe un asemenea ficat sunt pline de riscuri, iar operaţia de a-l scoate, în întregime, e foarte dificilă. Apoi, rămâi în faţă cu o fosă hepatică goală, în care nu mai e nimic. Dacă nu pui un alt organ funcţional în maximum două ore, acela este un om mort.

Profesorul Irinel Popescu, la o reuniune cu foşti pacienţi

Aveţi un cronometru?
Toate se cronometrează. Momentul în care s-a făcut incizia, când s-a scos ficatul, când s-a pus ficatul nou, când s-a anastomozat (n.r. – comunicaţie între două vase sanguine) vena cavă, vena forte, artera hepatică, calea biliară, toate astea sunt notate. Ore, minute, secunde. Thomas Starzl, cel care a „inventat“ transplantul, a luat un ficat de la donator în moarte cerebrală şi l-a pus în locul celui extirpat. Apoi, a început diversificarea, pe care niciun alt tip de transplant nu a cunoscut-o. Transplantul de rinichi, spre exemplu, se face la fel de la început. Nu se scot rinichii nefuncţionali. Se ia un rinichi nou, se pune în fosa iliacă dreaptă.

„La ficat, a început o adevărată nebunie“
Păi, primitorul rămâne cu trei rinichi?
Da, majoritatea. Dar ceilalţi doi nu mai funcţionează. La cord: se scoate cordul, se pune cordul. La ficat, a început o adevărată nebunie!

Cum adică?
Prima idee: dacă, în loc de ficat întreg, nu poţi să pui decât o parte. În 1989, un brazilian, Silvano Raia, care nu avea donator de dimensiunile necesare, a zis că ia de la mamă o parte şi pune la copil. A făcut operaţia, copilul n-a supravieţuit, dar conceptul tehnic era clar că e valid. După el a făcut Russell Strong, la Brisbane, care a făcut una, şi apoi Christoph Broelsch, la Chicago, care a operat regulat: a început să pună fragment de la părinţi. Pe urmă, în anii ’90, Japonia avea una dintre cele mai avansate şcoli de chirurgie hepatică din lume, dar niciun donator.

De ce?
Pentru că, în Japonia, e o combinaţie de şintoism cu neîncredere. Atunci, chirurgii japonezi s-au gândit că, aşa cum au luat colegii lor, pentru copii, o bucăţică mică, aşa pot lua şi ei pentru adulţi o bucăţică mai mare. În Japonia – şi foarte repede în Hong Kong – au început să facă regulat transplant cu acest hemificat (n.r. – lob) drept, care înseamnă 65% din volumul hepatic. S-a dovedit că este o operaţie fezabilă. De atunci, ce începuse la copil s-a extins la adult cu un fragment ceva mai mare. Apoi, au apărut şi alte lucruri, mai sofisticate: dacă un ficat al unui tânăr într-o stare perfectă de sănătate are două jumătăţi, de ce să-l folosim la un singur receptor? Mai bine-l împărţim în două şi-l folosim la doi, pentru că lista de aşteptare e lungă. Tehnic, aceasta e una dintre cele mai grele operaţii din lume, se cheamă split liver transplant. Şi inversul: un fragment de ficat, atunci când îl pui unui primitor, trebuie să existe un anumit raport între volumul lui şi volumul persoanei respective. Nu poţi să pui 400 de grame de masă hepatică într-un om de 100 de kilograme.

„Se iau două fragmente de ficat...“
Care-i proporţia?
Raportul optim: dacă omul cântăreşte 70 de kilograme, trebuie să-i pui 700 de grame de masă hepatică. Un ficat normal are 1,4-1,5 kilograme. 65%, cât e hemificatul drept, înseamnă 800 de grame, cu aproximaţie. Dar ficatul donatorului poate să aibă doar 1.200 de grame – deci masa hepatică nu ajunge pentru primitorul de 100 de kilograme. Astfel, în Coreea, la Seul – care acum are unul dintre cele mai bune programe din lume – s-a ajuns la acest suprem rafinament: acolo unde nu ajunge un fragment, se iau două de la doi donatori. Eu am avut un singur caz: unei tinere de 15 ani, dar masivă, i-au donat şi sora, şi mama. Acum, arată ca un singur ficat. Asta se cheamă dual graft. În Europa, nu sunt sigur dacă mai e vreun caz de dual graft în afară de al nostru. Mai e aşa-numitul reduced size: ficatul, în loc să-l împarţi şi să-l foloseşti la doi, îl „ciopleşti“ şi-l foloseşti la unul, la care nu încape întreg. Asta e o operaţie pe care cei mai mulţi o evită, pentru că le pare rău să piardă partea aia pe care o aruncă.

Momentul în care s-a făcut incizia, când s-a scos ficatul, când s-a pus ficatul nou, când s-a anastomozat (n.r. – comunicaţie între două vase sanguine) vena cavă, vena forte, artera hepatică, calea biliară, toate astea sunt notate. Ore, minute, secunde.

Se poate împărţi şi-n trei?
Asta nu s-a inventat, dar probabil că o să vină un „nebun“ la un moment dat. S-ar putea împărţi hemificatul drept în două, dar primitorii trebuie să fie copii, iar asta înseamnă că trebuie să găseşti trei copii cărora să le pui un ficat de adult. Poate că şi chirurgii şi-au spus că e o limită de a împinge imaginaţia şi inventivitatea dincolo de care începe să semene a aventură. Oricum, transplantul hepatic a fost etichetat de la început ca aventură, dar lumea a învăţat de la aceşti aventurieri.

„Unul îşi alesese mormântul“
Dumneavoastră aţi fost considerat aventurier? Nu vă descurajau scepticii?
Categoric, da, dar ceea ce m-a ajutat să merg mai departe e experienţa colaborării cu Starzl, cu Charlie Miller. Văzusem despre ce e vorba. Putea să-mi spună oricine orice, eu ştiam exact cum se petrec lucrurile, ştiam că operaţia este posibilă, că rezultatul este spectaculos. Oameni care erau programaţi să moară au fost salvaţi. Eu am avut pacienţi care-şi făcuseră testamentul, ştiau ce lasă, cui lasă. Unul îşi alesese mormântul.

Operaţi cu televizunea la uşă. Cum vă descurcaţi cu presiunea aceasta?
Aceasta a fost, de fapt, partea bună. Eu am fost mereu de acord cu astfel de atitudine. Am vrut să arăt că nu avem nimic de ascuns, deci controlăm perfect operaţia, iar, uneori, bolnavul nu supravieţuieşte. Dar am vrut să se vadă că facem ceva licit, controlabil şi oricând verificabil. Nu facem nimic ascuns, nimic în secret. Şi-acum există suspiciuni că unii pacienţi nu erau morţi.

Aţi rămas singura echipă din ţară care face transplant hepatic. De ce?
Pentru că e o operaţie foarte grea.

Şi ceilalţi nu se-ncumetă?
Întrebaţi-i!

Una din două
Ilie Balaci sau Ion Oblemenco?
Ilie Balaci.
Ion (Cuti) Juvara sau Dan Setlacec?
Dan Setlacec.
New York sau Paris?
Paris.
„Moartea domnului Lăzărescu“ sau „Balanţa“?
N-am văzut niciunul.
Universitatea Craiova sau Steaua?
Universitatea.
Hipocrate sau Galemus?
Hipocrate n-a avut de-a face cu anatomia, iar anatomia lui Galemus era cam greşită. Vezalius, poate.
Leonardo da Vinci sau Michelangelo?
Ce greu! Aş fi mai înclinat către Da Vinci.
Iuliu Maniu sau Ion Mihalache?
Iuliu Maniu.
Take Ionescu sau Nicolae Titulescu?
Take Ionescu. Titulescu nu-i favoritul meu, deşi e un etalon.
Cercetare sau bisturiu?
Cercetare.
Rafael Nadal sau Roger Federer?
Federer.
Pate de pui sau pate de porc?
De pui. Dar şi carnea de pui e contrafăcută acum.

„Curaj, găină, că te tai!“

Familia donatorului aflat în moarte cerebrală îl cunoaşte pe primitor?
Asta-i o poveste foarte românească. Legea interzice lucrul ăsta, dar, dintre pacienţii pe care i-am transplantat, cei mai mulţi ştiu. S-au interesat, au aflat, s-au dus, i-au vizitat...

Cum interacţionează?
Uneori, au păstrat o legătură, chiar şi la distanţă. Mai pun o lumânare la mormânt, fac cadouri familiei, au stabilit o relaţie. Dar asta nu e foarte normal. Nu pot să spun că aş încuraja o astfel de tendinţă, nici nu vreau s-o comentez, dar pot s-o constat. Nu e în limitele legii, dar aşa se întâmplă.

Cum se obţine consimţământul familiei potenţialului donator aflat în moarte cerebrală pentru prelevarea de organe?
Coordonatorii de transplant trebuie să aibă o răbdare infinită. Ei sunt cei care anunţă decesul, chiar dacă, până la urmă, e un deces aşteptat. Când pacientul se internează cu un traumatism craniocerebral sever şi uneori se vede distrucţia fizică a creierului, familia ştie la ce să se aştepte. Când se instalează un accident vascular hemoragic, ei se aşteaptă. Cu toate astea, se poate ca acest coordonator să fie primul om care anunţă decesul. E şi un moment greu pentru familie. Pleacă o discuţie cu un major handicap psihologic. Nu e uşor să-i spui că a murit şi, după aceea, să-i soliciţi prelevarea de organe. Cei mai mulţi nu rezistă la acest dialog. Spre exemplu, la un moment dat, s-au înscris 28 de coordonatori de transplant şi, într-un timp foarte scurt, au rămas 4!

Am vrut să arăt că nu avem nimic de ascuns, deci controlăm perfect operaţia, iar, uneori, bolnavul nu supravieţuieşte.

Constrângerea din familie
La donatorii în viaţă cum se face înţelegerea?
Povestea donatorului în viaţă are mai multe conotaţii. În mod normal, trebuie să fie o rudă apropiată. Şi aici sunt două situaţii: transplantul la copii, când donatorul e unul dintre părinţi, şi transplantul la adulţi, când – toţi avem datorii de plătit – donatorul e unul dintre copii, adică tineri de 20-30 de ani. Aceasta e regula, să fie rude. În ce măsură donarea e benevolă e greu de spus. Eu cred că, în 90% din cazuri, este. E un procent – nu foarte mare, dar este – în care există un fel de constrângere intrafamilială. Apoi, s-a ajuns la o extensie. Legea prevede că donarea trebuie să fie un act altruist, fără vreun fel de condiţionare materială. Orice condiţionare intră sub incidenţa noţiunii de trafic de organe şi se pedepseşte. S-a spus că nimeni n-a demonstrat vreodată că în cadrul familiei nu există posibile aranjamente. Prima abatere de la regulă s-a făcut între soţi. S-a admis că e moral să permiţi transplantul între soţi. Extensia următoare a fost la ceea ce se cheamă bunul samaritean.

Se poate să fie cineva profund dezinteresat?
Aici există cele mai mari suspiciuni legate de traficul de organe şi de condiţionarea materială. Uneori, ele rămân la stadiul de suspiciuni, alteori există o condiţionare certă, iar alteori există trafic organizat. Poate cel mai cunoscut exemplu este de la Durban, în Africa de Sud, unde cetăţenilor cu bani li se aduceau donatori din diverse zone sărace. Intermediarii primeau cea mai mare parte din bani, donatorul primea şi el o parte. Sunt pline site-uri de anunţuri.

Şi cum se identifică „infractorii“?
Există un comitet de etică în fiecare spital, pentru cei care vin cu „vărul“ din altă ţară. Sunt luaţi la întrebări, până consideră că au suficiente motive să respingă dosarul.

„Ştiţi, parcă n-aş mai vrea...“
Se mai răzgândesc pe drum?
Pacienţii vin de la gastroenterologie, unde sunt evaluaţi, trec prin comisia de etică şi apoi vin la chirurgie. Gastro-enteorologii au avut cazuri în care s-au răzgândit. „Ştiţi, parcă n-aş mai vrea...“ Presiunea intrafamilială e un factor foarte greu de cuantificat, pentru că ăştia toţi pot fi chiar rude. Şi, chiar dacă s-a obţinut un accept, pe urmă, s-au mai gândit. Nu poţi să-i condamni.

Donatorul şi primitorul stau în aceeaşi cameră?
Pot să stea. Îi punem pe două paturi, unul lângă celălalt. Sunt în spaţii vecine.

Aţi fost martorul vreunui schimb de replici între ei?
Singurul schimb de replici pe care mi-l amintesc e de la o doamnă al cărei transplant a fost acum şase ani, donatoarea fiind fiica ei. Erau pe pat amândouă şi i-a spus fiicei: „Curaj, găină, că te tai!“. O replică adecvată momentului. În general, la transplantul de ficat, pacienţii au acel sentiment al riscului şi sunt foarte focalizaţi pe asta. 

2002. Regele Mihai, în vizită la Spitalul Fundeni 

„E nevoie de susţinere politică“

Ce v-a determinat să intraţi în politică?
Există doi oameni care răspund perfect la această întrebare: Constantin Dumitrescu Severeanu, întemeietorul chirurgiei româneşti, şi Eugeniu Proca, fondatorul Societăţii Române de Urologie. Primul spune: „Am făcut şi eu politică, dar politică cinstită, corectă şi am făcut-o pentru că împrejurările au cerut-o. Întâi că am fost şi eu cetăţean şi am crezut că e datoria mea să ajut, atât cât se putea, fie cât de puţin, la mişcările pentru ajutorarea patriei. Pe de altă parte, am fost şi nevoit a intra în vâltoarea politicii pentru că, altfel, eram considerat ca  bouche inoutile şi, ca atare, eram de unii neglijat, iar alţii îmi refuzau chiar strictul necesar pentru facerea cursului la studenţi şi pentru căutarea bolnavilor, numai ca să mă pedepsească“. Eugeniu Proca spune: „Am reuşit primele transplante renale umane abia în februarie 1980, când, de pe o anumitã treaptă ierarhică în Ministerul Sănătăţii, am dat ordinele administrative care au transformat visul, gata să devină coşmar, în realitate concretă“. N-am de ce să ascund lucrul ăsta: eu cred că, pentru a putea practica medicina la un anumit nivel, cred că e nevoie de o anumită susţinere politică pe care trebuie să ţi-o acorde sau alţii, sau tu însuţi.

Vă implicaţi?
Şi când eram în Parlament, şeful de grup spunea: „Domnule profesor, nouă ne sunteţi mai de folos la spital“. Ei ştiau exact că eu nu am timpul necesar. Din spirit de colegialitate, accept să girez treaba asta temporar, dar atât. Implicarea e minimă. A fost şi ideea de datorie administrativă. Mai ales că, după ’90, toată lumea a spus: „Intelectualii să se implice!“. Dar politica e o meserie în sine. Trebuie să ai un anumit fler şi să i te dedici total. E destul de dificil să faci politică part-time.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: