INTERVIU - La doua luni dupa transplant, m-am intors la serviciu

- ne spune Mihai Stoian, un om care traieste cu un ficat mult mai tanar decat el

Acum trei ani, Mihai Stoian, judecator la Tribunalul Vrancea, a inceput o noua viata. Era grav bolnav si, cand nu mai avea nici o speranta, soarta i-a suras. A aparut un donator si a fost salvat cu ajutorul unui transplant de ficat. Acum, abia a implinit 57 de ani si se bucura de noul inceput.
- Cum ati ajuns pe lista de asteptare pentru un transplant de ficat?
- Am avut de trei ori hepatita tip B. De fiecare data am luat boala din cauza instrumentarului nesterilizat. Prima data am facut hepatita in anul 1957. In 30 de ani, am ajuns in stadiul de ciroza. Imi mai ramasese doar o mica parte de ficat, restul era distrus. Nimeni nu imi mai dadea nici o sansa, chiar si eu imi pierdusem orice speranta. Am stat internat un an de zile in sectia de gastroenterologie din Institutul Fundeni din Bucuresti. Pentru ca sectia era in renovare mi s-a dat o rezerva pe care am aranjat-o si am mobilat-o eu ca pe o garsoniera. Am pus mocheta, aveam televizor, frigider. Veneau toti, pacienti si medici, sa vada cum m-am cazat. La un moment dat chiar i-am intrebat pe medici cat mai am de trait. Mi-au spus ca media de supravietuire a unui bolnav in starea mea este de trei ani. Asta putea sa insemne ca mai aveam de trait minimum doua luni sau maximum sase ani. Voiam sa stiu cat timp mai am pentru a lasa totul in ordine familiei. Sotia mea isi pierduse serviciul, fiindca a stat cu mine in spital. Nu mai aveam nici locuinta, pentru ca a trebuit sa cumparam medicamente, pe care spitalul nu avea de unde sa le asigure. Baiatul si fata de-abia terminasera facultatea, dar nu erau inca angajati.
- Ce s-a intamplat dupa ce ati fost anuntat ca a aparut un donator?
- Dupa aceasta experienta, am inceput sa cred mai mult in Dumnezeu. Am intrat in operatie pe data de 6 noiembrie 2001, dar eu m-am trezit pe 8 noiembrie, cand era ziua mea de nume. Am simtit imediat o schimbare in bine. Transformarea a fost rapida, mi s-a schimbat culoarea tegumentului, organele functionau altfel. Pentru ca am respectat indicatiile medicilor, nu am avut nici un episod de rejet al organului. Respect un regim de viata, si din punct de vedere profesional, si alimentar. Totusi, stresul exista. Am avut colegi intelegatori si m-am transferat la o sectie mai putin solicitanta. Nu ignor niciodata odihna de dupa-amiaza. Dupa operatie, prof. dr. Irinel Popescu mi-a spus ca pot manca orice, fara excese insa, dar trebuie sa elimin ceea ce-mi face rau, cum ar fi alimentele grase, rantasul.
- Cum v-ati obisnuit cu gandul ca aveti un organ care nu va "apartine"?
- Mi-am dat seama ca am obligatii fata de tanarul care mi l-a donat. De aceea, fac niste lucruri pe care altfel nu le-as fi facut. Pentru el, as mai vrea sa fac inca o facultate. Imi plac mai mult ca niciodata calatoriile, drumetiile. As merge mult mai mult pe jos, pe drumuri de munte, dar nu am voie. Prof. dr. Irinel Popescu m-a avertizat ca voi simti o revigorare, dar in afara de ficatul mai tanar, inima si celelalte organe au aceeasi varsta cu a mea. Pentru sufletul tanarului care m-a salvat fac parastasuri si pomeni, vizitez manastiri, biserici. Incerc sa nu-i dezamagesc visele pe care le avea. Cred ca si-ar fi dorit sa devina un om, asa ca mine, si in acest fel fac ceva pentru realizarea lui. Imi doresc foarte mult sa se inteleaga faptul ca o persoana cu transplant de organe nu este scoasa din circuitul social. In continuare, suntem utili societatii, iar costul unui transplant isi gaseste justificare in plan uman si material. Transplantul reda viata unui om care nu mai avea nici o speranta. Eu am iesit din spital pe data de 3 decembrie 2001 si pe 3 ianuarie 2002 am mers la serviciu. De atunci, nu am avut nici o zi de concediu medical.