Medical, mai ales după legalizarea diagnosticului prenatal (DPN) în multe ţări, deficienţa nu doar că poate fi depistată la timp, dar chiar şi eliminată. Cu preţul vieţii copilului în formare. Ne confruntăm aici cu paradoxul tipic al unei tehnici din ce în ce mai avansate şi a unei conştiinţe puse în situaţii din ce în ce mai delicate. În cazul dat, al DPN, părinţii sunt practic presaţi să decidă dacă „păstrează” sau nu viaţa celui/celei pe care îl/o aşteptau, dacă duc sau nu la capăt sarcina. Sunt atinse limitele extreme ale autonomiei, acest atribut cu care se mândreşte atât de mult modernitatea. În numele raţiunii, a unei evidenţe unilaterale, cine este altfel trebuie sacrificat de dragul normei.

Problematica preocupă, alături de altele la fel de dramatice, precum stadiul terminal, pe cei care participă la dezbaterile bioetice. Centrală este aici identificarea drumului de mijloc între aşteptarea unui copil sănătos, posibilităţile tehnologice şi terapeutice, valorile intime ale cuplului, atmosfera culturală înconjurătoare, contextul legal. Marele duşman se dovedeşte lipsa timpului. Odată intraţi în mecanismul etapelor considerate obligatorii, părinţii nu primesc răgazul unei reflecţii pe măsura provocării la care sunt supuşi. Informaţi pe fugă, plasaţi brusc în mijlocul unei lumi profesionale şi a unui limbaj special, aceştia sunt cei mai slabi cu putinţă avocaţi ai propriului copil încă nenăscut.

Iată de ce, pentru a rămâne la DPN, trebuie să reconsiderăm rolurile. Nu este corect să lăsăm decizia doar pe seama medicilor, presaţi la rândul lor de lipsa timpului, sau să le cerem părinţilor să producă dovada lucidităţii în plină furtună emoţională. Toate reformele, anunţate sau aplicate, ale sistemului de sănătate ignoră suveran faptul că actul medical nu se reduce la aplicarea unei tehnici sau medicaţii. Că avem nevoie nu doar de eficientizarea costurilor, ci în egală măsură de reumanizarea unei profesii de la care se aşteaptă soluţii pe care nu le poate oferi de una singură. Alături de medic, psihologul, asistentul social sau preotul sunt în egală măsură factori de echilibru, de discernământ.

În ceea ce priveşte pastoraţia în spital, avem un mare deficit de cunoaştere. Facultăţile noastre de teologie, iar aici nu mă refer doar la cele ortodoxe, oferă prea puţine date astfel încât spaţiul eclesial să fie unul de dialog în cunoştinţă de cauză. Slujitorii altarelor sunt de regulă lăsaţi să se descurce, să improvizeze mai mult sau mai puţin inspirat. Altfel spus, tematica bioetică, asemeni celei mai largi a teologiei sociale, se află abia la început de drum. Fără o implicare nemijlocită însă nu se va schimba percepţia asupra sănătăţii şi a bolii, a normalităţii şi a devierii de la aceasta. Din acest punct de vedere, într-adevăr, avem încă un handicap.